Pictorul din varful dealului:
Horia Bernea
Ar fi implinit, in zilele acestea, 65 de ani... Si cum sa omagiezi geniul unui pictor, daca nu cautandu-i urma in locul unde a fost fericit? In speranta ca un sentiment poate fi transformat intr-un reportaj, am mers la Poiana Marului, satul de deasupra pamantului, in iarba caruia Horia Bernea a fost intai copil si, in cele din urma, pictor. Un deal in oceanul de dealuri care-si loveste talazurile de Piatra Craiului. Era vara, la vremea fanului
Atelierul din iarba
Sta langa mine pe miristea aspra, intepatoare, invartind intre buze un fir de pai. Ploua tot mai tare, marunt, dar noua nu ne pasa, caci ne acopera frunzele unui par batran, singuratic, si oricand am putea sa ne adapostim in casuta batraneasca de alaturi. Asa ca ramanem afara, nemiscati, langa tulpina copacului si privim. Barbatul mangaie absent pamantul, priveste drept inainte si pare uimit: "Numai dealul acela il picta", zice, ridicandu-se greoi, in capul oaselor. Il cheama Orzarica, Mihai Orzarica, si nu pricepe ce-i cu dealul acela! Ce-are deosebit? De ce il alegea pictorul doar pe el: un deal placintos si lung, deloc semet, dincolo de care sunt alte dealuri, mai frumoase si mai inalte. Si nici macar nu rasare sau apune soarele in spatele lui, cum a vazut el prin albume cu peisaje. "Se cheama Muchea lui Iepure, Dealul asta ii placea lui. "Il lua" din toate pozitiile, ca la fotograf: Horia Bernea-Deal I, Horia Bernea-Deal Ii, Deal Iii, Deal V... Isi lua "servoletu" cu el si se ducea hat, pe allalt varf si-l lua si de acolo. Il picta in toate anotimpurile, in toate varstele pamantului: mai intai faneata, apoi ogor, apoi alb de florile cartofilor. Iarna, niciodata. Eram mic pe-atuncea, el ma apuca de dupa gat si-mi arata cu degetul: "Uite, Mihaita, cum mangaie dealul lumina...". Cand venea cu prietenii lui, pictori, stateau afara, in corturi. Cand venea singur, statea in casuta asta, de aici, a bunicului. Era frumos. El sedea sub par si picta, doamna Marga nu-l deranja niciodata, se juca in ograda cu noi, copiii, ne impletea coroane de flori si zicea ca suntem cu totii niste regi... Nu era lumina electrica, ne culcam devreme, iar seara stateam aici, intinsi pe pajiste, si ne jucam cu mainile printre stele. Nu i-a placut cand au pus stalpii pentru curent. Il auzeam certandu-se cu tata. Tata-i zicea: "Hai, ba, Horia, ca mai sunt si alte dealuri, unde nu-i bagat inca. Ii necesar si curentu, pentru bietii oameni...". El o tinea pe-a lui, ca nu-i necesar. Ii placeau lucrurile vechi, unde n-a intrat curentul si civilizatia. "Au omorat dealul, Gheorghita...", asa zicea."
Intr-adevar, astazi Dealul e fixat intre stalpi de curent electric, iar in partea lui dreapta a fost infipta o moderna vila de lux. Partea stanga e inca goala. Acolo, in mijlocul ierburilor netaiate, se inalta o cruce groasa, de piatra alba. Poienarii i-au inchinat-o celui pe care l-au socotit mereu "de-al lor".
Intram in casa. Bordei darapanat, inconjurat de moloz, nelocuit de cine stie cand. Usi si ferestre de lemn visiniu. In odaia cea mare, toate lucrurile par a fi neatinse de multi ani. Lavita tare, caierul, o veche lada de zestre, un calendar ortodox ingalbenit, intors la luna iulie, 1991. Zidul cu ferestrele prin care se vede Dealul e impodobit ca un altar de biserica. O candela si un crucifix acoperite de praf, icoane vechi sub stergare albe, intre care, iesind din penumbra, trupul ros al unui Iisus crucificat. Curios, desi Horia Bernea, ilustrul director al Muzeului Taranului Roman, a cutreierat toate dealurile din jur, batand din poarta in poarta in cautare de lucruri vechi, pe acestea de aici, care i-ar fi fost atat de la indemana, nu le-a luat. Le-a lasat sa moara frumos, alaturi de dealul lui drag...
Iesim. De aici, din usa casutei, parul sub care am stat se vede altfel. Rastignit la marginea pajistii, pe cerul alburiu, abia scapat de ploaie, inconjurat parca de o lumina albastruie. "Si copacul asta l-a desenat din toate directiile. Am si eu acasa, pe perete, un tablou cu parul pe care-l vedeti, semnat Horia Bernea. Multi oameni de pe-aici au in case tablouri facute de el. Ii placea sa le daruiasca. Picta numai putine lucruri si tot ce-i placea nu picta doar o singura data. "Le lua" si din alt unghi. Facea numai lucruri simple, de-ale noastre: deal, copac, prapor, clopotnita de biserica, flori, catapeteasma, cioporuri de la casele noastre taranesti, stalpi de lemn. Doar lucruri simple..."
Cand ii spun despre "Parul" lui de acasa, ca acum, dupa moartea pictorului, ar putea costa mii de dolari, Mihai Orzarica se incrunta banuitor, prefacandu-se de-a dreptul mirat. "Ei, chiar asa?...", apoi rade. "Dar stiti ceva? Eu nu l-as da nici in ruptul capului." Si cu asta gata, trebuie sa coboram. El nu mai stie nimic despre viata pictorului, despre verile in care venea aici. Era prea mic atunci. Stie insa tatal sau, George Orzarica, el i-a fost coleg de banca la scoala, el i-a fost cel mai bun prieten din Poiana Marului. Pe el trebuie sa-l caut jos, in sat, la "comandarea" unui om care fusese ingropat in ziua aceea.
Ernest
Bine zis "muchie". Intr-adevar, pasind pe cararile de costisa ale Poienii Marului, ai sentimentul ca mergi pe un hotar foarte subtire. De-o parte si de alta coboara in valuri prapastii largi si blande, nemasurabile, impartite in patrate de diferite culori, asemeni unor cojoace croite haotic, din petice, pe spinarile unor uriasi. Jos, in vai, colinele se imbina violent, in unghi ascutit, urcand vertiginos pana-ntr-o alta muchie si tot asa, spre infinit... O patrie de dealuri gigantice, pe povarnisurile carora casele par a fi agatate in cui, razant cu versantii, lasand in jos umbre lungi, ireale. Si dincolo de dealul acela, ce sat e? "Poiana Marului". Si dincolo de celalalt? "Tot Poiana Marului. Si dincolo, tot. Cincizeci de kilometri de Poiana Marului, cel mai intins si mai risipit sat din Romania..." Apoi, Mihai Orzarica dispare pe un drum lateral, iar eu vad un deal acoperit de oameni, din mijlocul caruia se inalta o mandra biserica. Acolo, poienarii tocmai ingropasera un om de 105 ani. Intrucat mi se pare demn de luat in seama, voi vorbi putin despre el. Ioan George Clopotel, cel mai longeviv locuitor al Tarii Barsei, a fost decorat pentru fapte de vitejie in amandoua razboaiele mondiale. In ziua Marii Uniri, el a purtat steagul localitatii Poiana Marului pe platoul de la Alba-Iulia. A fost, vreme de 12 ani, primarul comunei si a lasat in urma o familie de 50 de membri. Anul acesta, in luna mai, mari generali de armata, alaturi de notabilitati ale judetului, au urcat pana la casuta sa din munte si, intr-un cadru festiv, l-au inaltat la gradul de sublocotenent in rezerva. In timpul festivitatii, Ioan George Clopotel a plans necontenit, zicand ca acestea sunt cele mai frumoase clipe din viata lui. Apoi, dupa cateva luni, a murit.
Iar azi e vremea pomenii. Taranii intra cuminti, aliniati, in sala de mese a Caminului Cultural, oprindu-se in fata blidelor goale. La urma apar si preotii, patru preoti, masa lor e inaintea tuturor, pe un fel de postament, ca o scena. Nimeni nu se aseaza. Un sat intreg sta in picioare, ascultand tacut rugaciunea pentru cel care s-a dus in Rai. Apoi, Orzarica-tatal ma ia pe dupa umeri si ma pune in dreapta lui. "Dumnezeu sa-l ierte", zice, varsand un strop rosu din pahar. "Dumnezeu sa-l ierte si pe bietul Horia, ca tare baiat bun a fost. L-am pomenit si pe el aici, ca pe un adevarat poenar. Toti cei pe care-i vedeti il cunosteau, cu toti era prieten..." Vine primul fel de mancare, o femeie oachesa imi pune si mie, c-un linguroi de lemn. Incepem sa mancam si sa povestim. "Eram in clasa a doua, aici, in sat, cand invatatorul vine spre mine si mi-l tranteste in banca. Un baietan chilug si ochios, cu ochii uite-asa de mari. Eu, nascut in 37, el, in 38, pe 14 septembrie. Si da-i la scoala! In matematica nu ma depasea, da-ntr-a cincea a-nceput sa scrie poezii cam bunisoare si dupa aceea, printr-a saptea, a luat-o pe pictura. Statea asa, tacut, multa vreme, cu ochii aia ai lui mari. Parca vedea ceva in fata lor. Si numa ce scotea o foaie si-ncepea a mazgali rapid. Tin minte ca la scoala schimbam mancarea. Lui ii placeau foarte mult astea taranesti si mi le lua din traista. Salamurile si scofeturile de acasa mi le lasa mie. Taica-su, Ernest, venise in sat cu vreo cinci-sase ani inainte. Se auzise despre el c-a avut o viata grea, c-a facut liceul in uniforma de copil de trupa, dar dupa aia a ajuns mare, licentiat in litere si filosofie, profesor universitar, umblat prin strainatate, iar in timpul razboiului a fost director in Ministerul de Externe. Apoi, in 46, si-a adus si familia la Poiana Marului, unde s-a facut un simplu profesor de tara. Preda biologia. A venit ca sa se ascunda de comunisti. Sa nu le fie in ochi. O greseala pe care mi-a recunoscut-o insusi batranul, acum vreo 20 de ani, cand stateam amandoi la povesti aici, pe un deal: daca nu se refugia in munti, poate nu-l condamnau. Toti colegii lui au scapat, dar aici a fost un primar ticalos, care l-a parat ca face propaganda anticomunista. Insa pana sa-l aresteze, au fost ani frumosi. Eu stateam mai mult pe la familia Bernea, eram copilul lor de casa, nu ma batea taica-miu cat ma lua domnu Bernea de urechi. Ii placea ordinea, lucrul facut pana la capat. Cum faceam o sotie, numa ce-l auzeam: "Ia da urechile-ncoace, Ghituca...". Cred ca totusi ma iubea. Tin minte ca plecam diminetile cu el, cu Horia, si cu cele doua surori gemene ale lui, urcam dealurile astea prin flori ce ne ajungeau pana la gat, dealuri indepartate, aproape sub Piatra Craiului, unde n-am mai ajuns nici pana astazi. Mergeam cu ei peste tot, la visine, la cirese, la ciuperci, cand venea ploaia ne ascundeam cu totii in capite, zgribuliti si ziceam ca avem fiecare casa noastra de fan. Si batranului ii placea pictura, luase niste premii, participa des la expozitii. Cateodata, se oprea din drum si desena dealuri. Strasnic om. Cred ca de la el a prins Horia drag de Poiana Marului.
Apoi, dupa sapte ani de stat aici, l-au arestat. Putina lume stie ca l-au arestat chiar din Poiana Marului. L-au intemnitat vreme de 14 ani, fara sentinta de judecata, caci n-au avut nici un motiv pe care sa i-l gaseasca la proces. Maica-sa a luat copiii si s-a mutat in Tohan, imi amintesc ca, dupa ce i-am vazut plecand, m-am dus in casa, am intrat in odaia de buna, am inchis usa, m-am uitat asa, la pereti, si am inceput sa plang. La terminarea scolii, eu am dat la Liceul de Arte si Meserii, Horia la un liceu teoretic, de energetica, adica taman invers decat ne erau talentele. Abia mult mai tarziu, el a dat la Belle-Arte..."
Cu un ochi in strachina de sarmale si cu celalalt spre povestitor, poienarii il asculta atenti pe George Orzarica, neindraznind sa-l intrerupa. Acest taran cu chip senin, zambitor, cu parul intins pe spate ca al unui poet din vechime, trece si azi in sat drept un intelept, un om la care vin cu totii sa ceara povata, cand au necazuri. Le-a fost primar vreme de multi ani, asemeni mortului pe care-l praznuiesc acum, si e renumit prin faptul ca vorbeste putin, dar numai ce trebuie. Asa ca, desi toti l-au cunoscut pe Bernea, desi cu totii ii stiu povestea, poienarii il roaga parca din priviri sa continue. Nu de alta, dar tare mult le place sa-si mai aminteasca...
"Iar or vint pictorasii!"
Un tablou floral al lui Horia Bernea din ultimii ani ai vietii se numeste "Frumusetea va mantui lumea". Frumusetea dealurilor cu flori din Poiana Marului, zice George Orzarica, avea s-o pastreze in suflet toata viata. "Mdaa... Asa ca, dupa ce-a terminat facultatea, Bernea a inceput sa vina tot aici, in locurile copilariei. In fiecare inceput de vara ii vedeai urcand dealurile. El mai in fata, serios, caci era intr-un fel "gazda", ceilalti pictori putin mai in spate, cu palarii de paie pe cap, ducand pe umeri sevaletele alea ale lor, razand zgomotos si dand tuturor buna ziua. Poienarilor le placea sa-i vada venind, caci erau baieti tare buni, prietenosi, n-aveau ifose. Ieseau babele la porti si chiuiau: "Iote, iar or vint pictorasii!". Pe urma "plantau" corturile acolo sus, pe-o pajiste frumoasa din fata surii cu fan, si se duceau pe dealuri sa-si aleaga fiecare un punct cu vedere frumoasa. In casuta de sub prun, Horia statea doar cand venea singur. Acolo-si punea picturile sa nu le ude ploile. Soacra-mea urca dealul si le-aducea de-ale gurii, lapte, branza, tot ce-aveau nevoie. Seara, dupa o zi de munca, se jucau. Da, se jucau, fel de fel de jocuri, ca niste copii. Dimineata, Horia era primul care se trezea dintre toti, pe la sase, zicea ca trebuie sa fie afara cand rasare soarele. Rasaritul era placerea lui. Il innebunea sa vada soarele iesind de dupa dealuri. La amiaza, cand se facea caldura, mai lasa munca. Tot timpul il vedeai cu Muchea lui Iepure in fata. Odata i-am zis: "Bai, Horia, ce vezi tu la dambu asta?..." Dupa cativa ani, prin 72, a venit la mine si mi-a zis: "Cu dambu ala am castigat Bienala de la Paris!". Ii dadusera si o bursa de doi ani de zile in sudul Frantei. Apoi a-nceput sa umble tot mai mult, era mereu plecat si venea tot mai plin de griji, mai tacut. "Pe unde-ai mai umblat, Horio?", il intrebam. El facea "ehhh" si dadea din mana a paguba. "Am dat o fuga pana la Londra". Sau pana-n Scotia. Sau pana-n Germania... Dar, zicea el, "tot aici, la noi, imi place cel mai mult."
Mai intai de toate, un om bun
"Se poate linisti, cu adevarat, sufletul omului in oras?", l-a intrebat odata Horia Bernea pe parintele Cleopa. Privindu-l, marele duhovnic i-a raspuns fara ezitare: "Nu". Omul din fata mea zice si el, la fel de raspicat, ca Horia Bernea s-a mandrit mereu, sincer, ca este "unul de-al lor". "Cel mai mult imi placea mie de pictorii astia, ca niciodata - da niciodata! - nu ne-au socotit pe noi niste tarani inapoiati. Acuma, la batranete, am ajuns sa ma pricep bine la oameni: chiar si atunci cand vin filfizonii de la Bucuresti si ne lauda "valorile traditionale", au in suflet tot o fudulie. Vezi Doamne, cat sunt ei de interesati de viata noastra... Ne fac doua poze si pleaca acasa. Ei bine, pictorii astia ne priveau ei pe noi ca pe niste domni. Ne respectau cu adevarat. Voiau sa traiasca ca noi, sa simta ca noi. Si vreau sa va zic ca erau artisti mari, nu jucarie!... Oameni cu valoare, Razvan Ionescu, Paul Gherasim, Mircea Milcovici, Constantin Flondor, Ion Dumitriu, Mircea Nedelciu, Mihai Sarbulescu, toti veniti aici dupa Horia. Nu degeaba s-a zis "o scoala de pictura Horia Bernea". Toti veneau dupa el. Pai, aia daca vedeau ca ploua si ai fan, lasau pictura si veneau la tine sa te ajute. Munceau cot la cot cu noi. Si cu toate ca era greu, ei mereu radeau. Tot ce faceau, faceau cu bucurie. Niste baieti de toata minunea, populari, glumeti, nu morocanosi sau inchipuiti. Asa era si Horia, ii placea grozav sa vorbeasca cu lumea, sa vina la nuntile, la sezatorile noastre, imi zicea mereu cand ploua cu chef in jurul nostru: "Baaa, Gheorghita, tu tre sa te simti cel mai mandru om din lume ca esti poienar!..."."
In sala Caminului Cultural se face iarasi liniste. Inainte de plecare, preotii rostesc un ultim cuvant de predica despre mortul care le-a onorat satul un veac intreg. Poienarii se ridica din nou, la unison, amuzandu-se speriati atunci cand vreuna din bancile lungi de zece metri se prabuseste in spatele lor, bubuind ca niste lovituri de tun. Sute de capete descoperite, chiluge, de tarani care traiesc singuratici, cocotati deasupra unui ocean de dealuri cu flori, acesta e satul din inima si opera lui Horia Bernea.
"Mai intai de toate, era un om bun", zice George Orzarica, ca pentru sfarsit. "Niciodata n-am avut cu el o cearta, o discutie cat de mica. M-a dus cu el la Tescani, m-a chemat la expozitii in Brasov. Si in Bucuresti am fost de vreo patru-cinci ori. Poate nu credeti, dar m-o anuntat la microfon: "Am onoarea de-a vi-l prezenta pe George Orzarica, bunul meu prieten din Poiana Marului, judetul Brasov. Si toti m-au luat la aplauze. M-a adus si la Muzeul Taranului Roman, m-a prezentat la oameni de seama, a luat-o pe soacra-mea din sat si a dus-o el personal la spital, de-am operat-o de cancer. El a deschis usile la medici, el a vorbit, el m-a gazduit de fiecare data in casa lui de la Otopeni. De fapt, lui nici acolo, la Bucuresti, nu-i placea sa fie vedeta, era un baiat timid. Si tocmai de aceea cred ca-l iubea lumea asa de mult.
In ultimul timp, saracu, a venit tot mai rar. Facea doar fotografii si se ducea sa lucreze acasa. Poate ca era si foarte ocupat cu muzeul, dar eu am observat si altceva. Era cu vreo cinci-sase ani de zile inainte de-a muri: tot timpul cand urcam dealul, el ramanea in urma. "Ce ai, bai, omule?" "Nu mai pot. Obosesc". Simtea o lipsa de aer, vorbea cu batista umezita pe frunte, cred ca inca de atunci suferea de inima, dar nu s-a tratat si n-a zis nimanui. Asa a fost el: a avut grija mereu numai de viata altora. De-a lui i-a pasat cel mai putin..."
Si-si mai aminteste George Orzarica de-o zi senina, in urma cu cativa ani, cand l-a vizitat pe Horia Bernea pentru prima data in atelierul lui din strada Pangratti. Marele pictor l-a poftit pe fotoliu, l-a servit cu un pahar de vin ales si, in timp ce-i vorbea, desi parea foarte slabit, continua sa picteze. El s-a asezat, a sorbit din pahar, si-a intors capul in jur, a privit o data si inca o data si inca... si nu i-a venit sa-si creada ochilor: peretii acelei incaperi erau acoperiti cu toata Poiana Marului.
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Fenomenul Bernea
Nascut la 14 septembrie 1938, in Bucuresti, Horia Bernea a absolvit Facultatea de Matematica si Fizica a Universitatii Bucuresti (1958), Scoala Tehnica de Arhitectura (1962) si Institutul Pedagogic - sectia Desen (1965). Intre anii 1960 si 1965, studiile sale au fost deseori intrerupte, din cauza restrictiilor impuse familiei Bernea de regimul comunist. Stilul sau a fost unul sincer si auster, cu accente impresioniste inspirate din peisajul si atmosfera spirituala de la Poiana Marului,
satul de langa Brasov unde, din pricina exilului familiei sale, si-a petrecut copilaria si adolescenta si unde s-a reintors cu regularitate, mai ales intre anii 1960 si 1977. Temele caracteristice ale primelor sale picturi erau peisajele rurale, casele taranesti si autoportretele (intre 1971-1978 a creat cinci cicluri de picturi reprezentand un deal de langa satul copilariei sale). A debutat, impreuna cu Paul Neagu si altii, in cadrul Cenaclului Tineretului al Uniunii Artistilor Plastici. A lucrat in taberele de creatie de la Varatec, Tescani, Paris si in sudul Frantei. Era membru al grupului Prolog, impreuna cu Horia Pastina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sarbulescu. Din 1990, este director general al Muzeului Taranului Roman din Bucuresti, calitate in care a adus institutiei un nou prestigiu, care include si distinctia European Museum of the Year (1996). Horia Bernea a fost premiat in numeroase randuri: Premiul pentru Pictura al Uap - in 1970, Premiul Stahly la Bienala Tineretului de la Paris (1971), Premiul revistei "Arta" (1972), Premiul "Ion Andreescu" al Academiei Romane (1978), Marele Premiu al Uap (1983), Premiul pentru contributia exceptionala adusa la recuperarea traditiilor spirituale ale civilizatiei taranesti, acordat de Fundatia Culturala Romana (1994). Artistul a incetat din viata in seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, in urma unei operatii pe cord, si a fost inmormantat, patru zile mai tarziu, la Biserica Mavrogheni din Bucuresti. A fost considerat unul dintre cei mai autentici si mai profunzi pictori pe care i-a dat Romania, in toate timpurile.