Tata Bujorilor
Povestea unui om fericit, care si-a zidit viata in flori
Drum prafuit, ca o panglica galbuie, prin inima Podisului Transilvaniei. Pe frunzele nemiscate apasa lumina grea a amiezii. Suntem ca-ntr-un cazan. Deasupra, soarele alb, de jur imprejur, dealuri ca niste spinari de animale uriase. Undeva, departe, casele din Zau de Campie se vad jucand prin aerul ce fierbe innebunit. Caut singura rezervatie de bujori de stepa din tara. Vreau sa-l cunosc pe Marcu Sancraian, "paznicul" florilor de mai bine de saizeci de ani, un simplu taran, devenit "om celebru" prin pasiunea lui pentru miracolul vegetal pe care Dumnezeu l-a lasat pe pamant ca sa-i poarte de grija.
Custodele
"Tata Bujorilor" era in curte. Cu un sort mare inainte si cu o palarie de sub care-i ieseau zburlite suvite albe de par. I-am spus de ce am venit, si-a rezemat sapa de un gard si ne-a poftit in "aula magna", adica in camera lui "de studiu". Acolo - carti, reviste, ordonate pe ani, o harta, un ceas mare, vechi, caiete de insemnari, iar carti, si pe masa, deschisa, o Biblie uriasa. Gazda mea incepe sa spuna povestea bujorilor ca un scolar cuminte, care-si alege cumpatat vorbele inainte de a le rosti.
Marcu Sancraian s-a nascut in Zau de Campie acum 86 de ani. A facut doar sase clase. "N-am fost nici premiant si nici repetent", spune el razand ca de o gluma buna. "Nu ma pot lauda cu premii, pentru ca niciodata n-am incaput la ele, de baiatul notarului ori al preotului. N-am fost suparat pe asta. Tata mi-a spus sa le las lor premiile, dar eu sa stiu ce invat. Si asa am fost cat am trait. Nu m-am uitat dupa premii si medalii, nu m-au interesat. Mi-a placut sa fac lucrurile ca lumea, sa nu trebuiasca sa vina altul dupa mine si sa faca el. Am fost intotdeauna tare curios la fenomenele care se intampla in jur, am citit mult ca sa le pot intelege, imi place sa stiu cat mai mult despre cat mai multe lucruri." Ma uit la titlurile si autorii cartilor aliniate in biblioteca taranului cu sase clase: Voltaire, Cicero, Freud, Dictionar botanic, Arghezi, Platon, Eminescu, Enciclopedia Botanica, Jurnalul fericirii, Noul Testament de la Balgrad si multe, multe altele, o biblioteca pe care rar o poti intalni intr-o casa la tara. "Le-am citit pe toate", imi spune batranul. Intreb de rezervatie si, dupa un moment de tacere, imi povesteste intamplarea din copilarie care i-a marcat toata viata. Era intr-o zi de 10 mai, pe cand el nu avea decat vreo cinci, sase ani. Satul intreg s-a adunat sa-l serbeze pe rege. Au vorbit la acea adunare, asa cum se obisnuieste, primarul, preotul, invatatorii si, la urma, profesorul Alexandru Borza, cel care a infiintat Gradina Botanica din Cluj. Profesorul a vorbit despre plantele care cresc in jurul comunei si mai ales despre bujorul salbatic. Atunci a aflat pentru intaia oara Marcu despre importanta bujorului de stepa. Cand profesorul si-a exprimat temerea ca bujorii ar putea sa dispara daca oamenii din sat nu-i vor proteja, micutul, pe-atunci, Marcu Sancraian a strigat cat a putut de tare: "Nu te teme!". Cine, oare, din cei care au izbucnit in ras la auzul vorbelor spuse de Marcu ar fi banuit ca vorbele copilului, promisiunea aceea venita atat de spontan, se va transforma in pasiune, in crez si ca-l va subjuga pe Marcu toata viata? "Eram numai de cativa ani si-mi aduc aminte cum au ras oamenii de mine atunci. Mi-a spus mama ca m-am facut rosu la fata, intocmai ca bujorii de care vorbim. Profesorul Borza a venit la mine si m-a strans in brate. "Planta asta", zicea el, "daca va ramane aici, va fi o mandrie pentru comuna Zau, dar daca va disparea, rupta de mana omului ori din neglijenta, mare rusine va fi, nu numai pentru Zau, ci si pentru comunele din jur". Din acea zi, am inceput sa ma duc tot mai des la terenul pe care cresteau bujorii. Ma mai trimitea si mama la o ruda de-a noastra care locuia acolo, dupa una, dupa alta, si eu eram multumit ca pot sa ajung sa-mi vad bujorii. Deja le ziceam "Bujorii mei". Scurta vorba, ce sa va mai spun? Faceam drumuri peste drumuri la rezervatie si ajunsesem sa stiu deja cam toate colturile in care se gaseau flori. Cunosteam locul acela mai bine decat gradina de acasa. Ceasuri intregi stateam acolo, stiam cum bate lumina pe flori, cum se rasucesc ele dupa soare. Stiam deja care sunt cele mai bune locuri pentru bujori si am aflat ca nu le place sa-i atingi. Multe ceasuri am stat eu acolo, uitandu-ma primavara la firisoarele acelea rosietice, ca niste graunte aruncate in iarba, care ieseau in primul an din semintele de bujor."
Odiseea bujorului de stepa
"Atunci, in copilarie, dupa intamplarea cu profesorul Borza, parintii au vazut ca sunt din ce in ce mai interesat de bujori. Tata avea numai o vorba, nu doua. Adica, ori "Da", ori "Nu". Daca a spus "Da", orice era, isi tinea cuvantul dat. Daca a spus "Nu", si nu spunea usor "Nu", asa ramanea, cu orice risc. Era un om hotarat, de cuvant. M-a chemat intr-o zi la el si mi-a spus sa nu-l fac de ras. Daca i-am promis profesorului Borza ca voi avea grija de bujori, e musai sa nu-l fac de rusine si sa-mi tin promisiunea. Slava Domnului, pana acum, de peste saizeci de ani, mi-am respectat cuvantul si l-oi mai respecta atata cat m-or tine puterile. Numai eu stiu prin cate am trecut in anii astia multi si cate am patimit pentru asta."
Marcu Sancraian s-a instalat singur, "clandestin" cum zice el, drept paznic al bujorilor de stepa din Zau. A inceput sa citeasca despre plante, sa-si cumpere carti din care sa invete cum se ocrotesc florile. Cu ceea ce stia el din rezervatie si cu ce a mai citit prin carti, a devenit in scurta vreme un bun tovaras de dialog, cu profesorii care veneau de la Cluj. Pasiunea lui, grija pentru lotul de plante n-a putut fi intrerupta nici macar de luptele celui de-al Doilea Razboi Mondial. In ultimii ani ai conflagratiei, toti barbatii din comuna au fost trimisi intr-un lagar de munca, la Saulia, si asteptau trimiterea pe front. Impreuna cu cativa tineri, Marcu Sancraian a dezertat, "au organizat o mica rezistenta", cum spune el, ca sa nu fie trimisi sa lupte impotriva fratilor romani de peste Carpati. Dupa ce-a dezertat, Marcu s-a ascuns o vreme prin paduri si apoi a fugit la rezervatie. "Mi s-a rupt sufletul cand am vazut ce se intamplase. Soldatii rupsesera gardul ca sa-si faca foc, plantele erau calcate in picioare, era dezastru. Parca traiam doua razboaie, unul cu cei de care ma ascundeam si celalalt pentru salvarea bujorilor. Nu puteam sa ies de unde eram ascuns decat atunci cand plecau soldatii. Mai reparam ce puteam, dar cu mare grija, sa nu fiu vazut."
Dupa terminarea razboiului, pentru Marcu Sancraian a inceput un razboi mult mai dur, acela pentru salvarea bujorilor. Era saracie, Academia nu dadea bani pentru gard protector, intrau vitele in rezervatie. "Era prapad! Nu stiam ce sa mai fac. Eu ma angajasem intre timp ca agent agricol si tot salariul il dadeam pe carti despre plante. N-am stiut ce sa fac pentru ca bujorii sa nu mai moara." Marcu Sancraian a scris la ziare, la reviste de specialitate, la Facultati din Cluj si Bucuresti, la Gradini Botanice. Nu i-a raspuns nimeni si in rezervatie situatia era din ce in ce mai dezastruoasa, nu mai traiau decat cativa bujori. In ultima instanta, a scris si la Comitetul Regional de partid. "N-am avut ce face, a fost ultima solutie la care am ajuns. Nimic de zis, aia s-or sesizat si m-am trezit cu un profesor de la Cluj care a venit si a luat probe din rezervatie. Apoi a mai venit un individ, caruia i-am spus ca trebuie facut ceva ca sa salvam bujorii. El imi zicea mie tovarase, eu il numeam domnule. Mi-a zis ca partidul are alte prioritati si a plecat. Ce sa ma mai supar? A plecat domnul acela si peste o vreme m-am trezit acasa cu o hartie in care-mi spuneau ca-s numit custode onorific al rezervatiei. Le-am scris ca nu de carnet de custode am eu nevoie, ci de sfaturi si de ajutor pentru rezervatie." Intr-o rezervatie nu e voie sa faci nimic fara aprobare. Ani de zile a cerut Marcu Sancraian aprobare sa defriseze terenul, sa-l curete de scaieti. N-a primit nici un raspuns. Apoi, cand a primit in sfarsit aprobarea, a avut de defrisat peste 80 de ari, fara nici un leu, ca doar era "custode onorific", nu? "Nu-i bai de asta, o fost si o trecut. Aveam acum lotul de sus curatat, iar terenul de jos l-am obtinut cu greu de la primar. N-a vrut sa semneze actele prin care terenul trecea in grija rezervatiei. Terenul acela era mai insorit si cresteau mai bine acolo bujorii. Tatal meu mi-a spus odata ca prieteniile mari la crasma se fac si se desfac. Cand bea, omului ii place si e dornic sa se laude, sa fie generos cu altii, sa arate ca are putere. Io nu prea am stiut de astea, ca nu mi-a placut sa beau. Aproape ca nu stiam pe unde se intra in bufet. Mi-am adus aminte de vorbele tatii intr-o zi, cand l-am vazut pe primar band. In momentul acela, mi-a venit ideea ca as putea profita de asta. Recunosc acum cinstit ca asta am si facut. L-am imbatat pe primar si asa el mi-a semnat actele prin care si terenul acela bun era dat pentru rezervatie. Daca-mi dadea cineva mie personal 100 de hectare de pamant, nu ma bucuram asa de tare ca atunci cand am obtinut terenul acela insorit, unde le placea bujorilor si unde cresteau mult mai mari decat dincolo, in lotul de pe deal."
Cartita
Marcu Sancraian a defrisat terenul nou, l-a curatat de buruieni, cucute si musuroaie de cartite si a semanat bujori. In anul urmator, n-au iesit decat buruieni. In toata rezervatia nu erau decat vreo doua sute de bujori. Numarul lor era in scadere si nimeni nu stia ce trebuie facut. "Custodele onorific" n-avea somn din pricina asta. S-a dus la Cluj, la Gradina Botanica, la Facultatea de Biologie, sa-i intrebe pe cei de acolo ce sa faca. Nu l-a lamurit nimeni. "M-am intors. Veneam pe jos, spre casa, scarbit de necazurile prin care am trecut. Traiam numai din salariul de agent agricol, nimeni nu mi-a dat vreun leu pentru ce faceam la rezervatie. Dar nici nu se chinuiau sa ma ajute. Cum veneam asa, mi-am adus aminte ca nevasta-mea ma trimitea primavara, cand se schimba pamantul la ghivecele de flori, sa-i aduc pamant de la camp, din musuroaie de cartita. Zicea ea ca asa se fac florile mai mandre si, intr-adevar, avea o mandrete de flori toata vara. Io am un obicei. Pe cel care mi-e dusman mi-l fac prieten. Mi-am zis: io m-am imprietenit cu atatia oameni care ma urmareau si ma reclamau, ba ca sunt reactionar, ba ca sunt taranist, ba ca manist, ba ca tin cu unii, ba ca tin cu ceilalti. Mi-am zis atunci ca trebuie sa ma fac prieten cu cartitele care-mi umpleau rezervatia de musuroaie. Gata, am zis. Gata razboiul! Seminte, si in musuroaiele de cartite cu ele! Am pus seminte in toate musuroaiele de cartite si in primavara urmatoare toate semintele erau incoltite si din ele au iesit plante firave, mici, ca margelele rosii. Eram bucuros, dezlegasem misterul, ajutat de nevasta mea cea inteleapta. Pamantul afanat din musuroaiele de cartite le placea si bujorilor. Am ajuns sa ma rog de cartite sa-mi faca tot mai multe musuroaie si de la an la an aveam tot mai multi bujori. Am schimbat fata rezervatiei." Din doua sute si ceva de exemplare, dupa o munca istovitoare, zilnica, neplatita, nerasplatita de nimeni, a ajuns la peste 15.000 de exemplare, gratie colaborarii cu "prietena lui, cartita". La sfarsitul anilor 80, in rezervatie erau deja peste 25.000 de bujori si acum, crede el, sunt peste 30.000. Rezervatia e acum inconjurata cu gard, oamenii au invatat sa se poarte frumos cu planta aceasta atat de sensibila. "As putea zice ca sunt un om fericit", mai spune Marcu Sancraian, inainte sa ne invite in gradina lui.
Povestea steagului
Suntem in curte. Gazda noastra ne arata straturile de zarzavat, sirurile lungi de porumb pe care inca si le sapa singur, florile si, intr-un colt, cativa bujori de stepa. De cand a murit sotia lui, Marcu are in grija si gradina de acasa, pe langa rezervatie. Straturile de ceapa, morcovii, ardeii, rosiile, sunt aliniate "la mare stiinta". N-am mai vazut nicaieri asa ceva, atata grija, atata rabdare, atata migala. Ne intoarcem in fata casei si-l intreb pe "tata bujorilor" de ce are tricolorul pus pe un stalp inalt din curte. Povestea care urmeaza incepe la 15 mai 1848, cand Vasilica Man al morarului din Sancrai, stramosul paznicului de bujori, a plecat cu steagul in mana la Blaj, pe Campia Libertatii. Cand s-a intors de acolo, omul si-a gasit nevasta, o fetita si un baiat, omorati de jandarmii unguri. A ramas numai cu un baiat de cativa ani, care a apucat sa se ascunda. Ionica, baiatul acela, scapat ca prin minune, este tatal tatalui lui Marcu Sancraian, adica bunicul lui. Toti barbatii din neam au pastrat obiceiul ca, in amintirea acelui stramos care a suferit atat, sa se duca la Blaj in 15 mai. Asa ca, din 1 pana in 15 mai, in fiecare an, in curtea casei lui Marcu Sancraian flutura tricolorul. In dimineata de 15 mai el ia steagul, ca si tatal lui, Marcu, ca si bunicul lui, tot Marcu, ca si strabunicul, Ionica, ca si strastrabunicul Vasilica, cel care si-a gasit familia macelarita, si se duce la Blaj.
Marcu Sancraian e un bun povestitor. Poate ca i-a fost dor sa stea de vorba cu cineva si de aceea acum povestile lui cresc una dintr-alta. Ne povesteste si de nevasta lui, care-l ierta si-l intelegea atunci cand se intorcea seara tarziu, cu camasa rupta de la caratul de stalpi pentru rezervatie, ori cu pantofii descleiati de noroaiele drumului. I-a fost un bun camarad si i-a inteles "nebunia" cu bujorii, chiar daca uneori il mustra ca pe un prunc si-i spunea ca va veni si ziua in care el se va intoarce acasa, dar capul ii va ramane in rezervatie. "Avea dreptate sa ma certe", spune "tata bujorilor", "ca numai ea stie cate a facut ca sa se descurce in gospodarie fara ajutorul meu, ca eram mereu plecat pentru florile alea. Poate ca cel mai frumos lucru pe care l-as putea face acum ar fi sa-i seman pe mormant cativa bujori. Ii merita, pentru ca viata ei si a bujorilor s-au impletit cu a mea."
Dupa aceasta tarzie declaratie de dragoste, ne despartim de Marcu Sancraian, care ne conduce pana la poarta. El se-ntoarce in racoarea curtii pline de flori, iar noi pornim sub soarele topit spre alte drumuri si alte povesti.
Otilia Teposu
(Fotografiile autoarei)