Loredana
"Sanatosi sa fim si le-om duce pe toate"
S-a tot spus despre Loredana ca e un veritabil cameleon. Definitia cea mai nimerita ar fi insa aceea de magician. Caci numai cineva familiarizat cu metode a la Harry Potter ar reusi sa fie o sotie minunata, o mama grijulie, o cantareata de mare succes, o compozitoare sensibila, o actrita talentata, un producator care scoate profit, o prezentatoare Tv inspirata si o scriitoare - "after hours", cum spune ea - surprinzatoare, toate in decursul celor 24 de ore pe care le avem fiecare la dispozitie. Si unde sa mai pui si faptul ca e mereu cu zambetul pe buze, daca nu chiar cu gura pana la urechi, emanand o inocenta de copil pe care mama il pune sa rada la soare ca sa risipeasca norii. Si Loredana chiar reuseste
"Zaraza se pare c-a existat"
- La vremea ultimului tau interviu acordat revistei "Formula As", erai in plina campanie de promovare a albumului "Agurida". Apoi a urmat "Zaraza". Ti-ai propus o investigatie exhaustiva a muzicii vechi, care se canta intre cele doua razboaie, prin gradinile Bucurestilor?
- Da, intr-un fel, desi "Zaraza" e o alta experienta. Am abordat un repertoriu usor diferit, m-am indepartat putin de mahalalele Mariei Tanase si am migrat catre centrul Bucurestiului vechi, spre terasa Otetelesanu, spre Teatrul National, spre o lume mai de fite, o zona mai simandicoasa si ceva mai complicata, macar prin stratificarea ei sociala evidenta. Dar m-am straduit sa pastrez esentialul, adica ideea de libertate, de spirit rebel, care chiar daca aparent se lasa incatusat in diverse norme si clisee, ramane un spirit fara constrangere, copilul rebel pe care l-am mai cantat si pe albumul "Atitudine". M-am intors din nou catre lumea aceea fabuloasa, care a fost perioada interbelica, catre efervescenta care caracteriza inclusiv planul muzical. Pe vremea aceea, erau multe carciumi in Bucuresti, unde se canta mult si frumos, cu orchestre mai mari sau mai mici, dar intotdeauna cu multa pasiune. Tot romantismul degajat de acele tangouri le poate parea unora cam dulceag, dar mie mi se pare de o delicatete si de o naivitate pe care cu greu poti sa le mai gasesti astazi in jurul tau si cu atat mai putin in muzica. Erau si o multime de cantareti care jucau rolul de povestitori ai unor istorii, de multe ori adevarate, de dragoste, de rivalitate, de razbunare... Aici se inscrie si povestea Zarazei, Zaraza mea, care se pare ca a existat si - dupa cate am aflat citindu-l pe Mircea Cartarescu - a fost iubita lui Cristian Vasile, un celebru cantaret de tangouri. Acesta a scos cantecul dedicat superbei tinere care-i rapise inima, cantec care a devenit peste noapte un hit al epocii (fie vorba intre noi, am observat ca si astazi, de fiecare data cand il cant, oamenii il fredoneaza alaturi de mine, de la primul pana la ultimul acord) - ceea ce n-a facut decat sa-l umple de venin pe rivalul lui dintotdeauna, Zavaidoc. Acesta, sustinut si de o parte din lumea interlopa a Bucurestiului interbelic, planuieste sa-si raneasca dusmanul prin intermediul femeii adorate. Zaraza e ucisa miseleste, iar Cristian Vasile isi pierde mintile. Fuge in lume cu cenusa ei, din care se spune ca a inghitit cate o lingurita in fiecare dimineata, timp de mai multe luni. Intre timp, isi pierde si vocea, si dupa niste ani, il regasim lucrand ca recuziter intr-un teatru muzical de provincie. Era pacat sa se piarda toate aceste romanturi cu parfum de lavanda. Ele sunt parte dintr-o epoca pe care acum o vedem printr-un abur de mister, dar care, cu certitudine, a schimbat lumea.
- In ambele tale albume esti acompaniata de niste instrumentisti de exceptie: orchestra "Romania", care te insoteste si-n concerte. Si proiectele tale de viitor sunt legate de ea?
- Da, numai ca intre timp s-a ajuns la o formula putin mai restransa, careia i-am dat chiar titulatura "Agurida". De asemenea, am mai adus niste muzicieni de jazz: pe Puiu Pascu, pe Sandu Abramovici, un chitarist de swing foarte interesant si unic in Romania, plus alte cateva instrumente care sa dea un plus de culoare interpretarii. La butoane l-am avut tot pe Paul Enigarescu, iar dirijor a fost Marin Alexandru. Si i-am dat drumul. Ca si "Agurida", "Zaraza" n-a fost tras in studio, ci live, dintr-o bucata, n-a fost nimic contrafacut. La fiecare concert melodiile suna altfel, improvizam mult, e un soi de jam-session. De aici probabil si energia, si bucuria cu care intampinam fiecare spectacol. Avem o placere nespusa si o dorinta teribila de-a o face lata! (rade)
Fata cu sosete de diamant
- In toamna vei scoate un nou album, despre care se spune ca va fi suma tuturor experientelor tale muzicale de pana acum. E adevarat?
- Da, in sensul ca mereu mi-am dorit ca munca mea sa aiba continuitate, asa ca am incercat ca fiecare nou material sa aiba si niste reminiscente din cel anterior. Asta fidelizeaza, te tine legat sufleteste, simti ca radacinile sunt in continuare bine infipte in acel sol primordial. Pe de alta parte, mi-am dorit si sa fie ceva inedit si surprinzator. Tot ceea ce e previzibil ma plictiseste. Am pastrat o serie de instrumente pe care le-am adus in muzica pop - caci noul album poate fi caracterizat ca unul pop -, adica tambalul, acordeonul, vioara, si le-am combinat cu niste chitare electrice, iar sunetul obtinut e foarte interesant. Albumul se va numi "Fata cu sosete de diamant", dupa o poezie a lui Mircea Cartarescu, pe care am citit-o acum cativa ani si care m-a vrajit. Mi-am spus atunci ca, intr-o zi, candva, voi scrie o melodie pentru acele versuri si iata ca acel moment a venit. A iesit un cantec foarte frumos, asa cum sunt de altfel toate celelalte, chiar daca unele au accente rock, altele au influente din muzica irlandeza sau rezonante orientale. Pentru piesele din aceasta ultima categorie, cum e "Hana Malla Sucara", am colaborat cu doi tineri muzicieni de origine araba, care mi-au mai fost alaturi si in urma cu doi ani, cand am lucrat la un album cu Adrian Enescu. Experienta lor in domeniul acordurilor cu iz oriental a imprimat melodiilor un aer levantin, suav, de neuitat. Majoritatea melodiilor au fost facute impreuna cu Mihai Ogasanu, in studioul caruia le-am si tras pe cele mai multe dintre ele. Ca instrumentist si compozitor de marca, trebuie sa-l amintesc pe Razvan Mirica, cu care lucrez inca din 1993, si cu care reusesc sa comunic undeva dincolo de cuvinte. Alta explicatie nu am decat ca facem parte din aceeasi generatie, suntem nascuti in aceeasi zi si, probabil, asta ne face sa rezonam sufleteste intr-un mod similar. "Fata cu sosete de diamant" este al doilea album produs de mine, prin casa mea de productie, "Loredana Unlimited", pentru Media ProMusic. Si pana cand materialul va fi lansat, va puteti face o idee despre cum va suna el ascultand primul single, care se numeste "Femeia ta" si care are deja un videoclip la care am lucrat cu Bogdan Albu si Viorel Sergovici.
- Tot prin targ umbla vorba ca ti-ai dori un turneu mondial, care sa promoveze acest nou album. Daca e real, e un plan mai mult decat ambitios...
- De real e real, adica mi-as dori foarte mult un astfel de turneu, iar el este in constructie, se munceste la aceasta idee. Dar e foarte greu sa pui pe picioare un astfel de proiect, venind dintr-o zona limitrofa, daca nu chiar exterioara valorilor care ocupa piata occidentala. E nevoie de un consum de energie mult mai mare decat ar fi firesc. Dar turneul acesta nu e un vis de ieri, de azi, ci e mult mai vechi, de prin 90, cand am ajuns prima oara la Londra si, luand legatura cu cei de la "Virgin Records", am realizat cat de mult am de muncit, cate scari mai am de urcat si cate lucruri de inteles si de aprofundat. De atunci si pana acum am parcurs multe etape, cu toate acestea e inca foarte dificil sa construiesti un turneu mondial pentru un artist roman. Gandeste-te ca e inca extrem de greu sa faci sa mearga, la modul real, un turneu in Romania, aici, la noi. Iti trebuie multa sustinere ca sa reusesti sa oferi publicului un spectacol de cea mai buna calitate, sa simta ca a platit ca sa se distreze si ca a reusit sa evadeze din cenusiul cotidian. Imagineaza-ti ce fel de sustinere iti trebuie ca sa faci asa ceva peste hotare. In fond, problema e cum ajungi sa fii cunoscut, sa faci sa se auda de tine, sa te vada si sa te cunoasca. Caile par multe, dar, de fapt, sunt foarte putine si inghesuiala e destul de mare si la ei.
"Pana s-o am pe Elena, n-am avut habar ce complicata,
dar si ce interesanta e meseria de mama"
- Sa vorbim putin si despre indeletnicirile tale de sotie si mama. Elena creste si te solicita tot mai mult. E greu sa pui de acord o cariera atat de ambitioasa precum a ta, cu pupatul si cititul povestilor? Care sunt ingredientele care fac sa creasca frumos aluatul unei familii reusite?
- O, Doamne! E o problema de dozaj, ca la prajituri. In fiecare zi incercam tot felul de retete. Uneori aluatul iese, creste mare si se rumeneste exact cat ar trebui, alteori se mai taie. Ceea ce conteaza e ca ramane acolo, in oala. Ca noi ramanem in aceeasi oala! (rade) E crucial sa fim onesti si sensibili unii la nevoile celorlalti. Si sa comunicam. Si sa impartasim aceleasi visuri si dorinte. Sa plutim pe aceeasi nava. Loialitatea aceea reala, nu cea de parada, nascuta din interese subsidiare, e o floare superba, dar, din pacate, din ce in ce mai rara, care insa nu merita sa fie lasata sa moara. Nu cred ca e asa de greu sa incerci sa te gandesti mai intai la cel de langa tine si abia in clipa in care ai certitudinea ca lui ii e bine, sa-ti indrepti privirea si catre tine. Acest gen de comportament iti aduce satisfactii inzecite fata de egoistul "dupa mine potopul". Armonia din familie incerc sa o pastrez trecand peste problemele care te pot obosi, stresa, ingrijora. Ele sunt inerente si tocmai de aceea refuz sa ma mai las afectata. Nu vreau sa trec prin viata nemuritoare si rece, ci relaxata si calda. (rade) Asta incerc s-o invat si pe Elena. Elena, care a crescut, a inceput sa fie o domnisoara in toata regula si e incredibil sa vezi cum dintr-o bucatica de om iese la iveala, din zi in zi, o alta faptura, din ce in ce mai complexa si mai dornica sa stie si sa afle. Fiecare secunda e marcata de cate un "de ce". Si de multe ori, imi dau seama ca sunt atatea lucruri la care nu stiu sa raspund, lucruri in aparenta simple, dar carora nu le poti da un raspuns direct, simplu. Solutia este sa te adaptezi din mers, pentru ca omuletii acestia cresc mai repede decat ai fi putut crede. Pana s-o am pe Elena, n-am avut habar ce complicata, dar si ce interesanta e meseria de mama. Mereu esti nepregatit pentru pasul urmator, dar niciodata nu trebuie sa te lasi descoperit. Imi doresc sa fiu acolo, langa ea, mereu pe faza, ca sa nu ajung in punctul in care sa regret ca n-am facut una sau alta, pentru ca n-am fost atenta. Cred ca acestea sunt cele mai monstruoase remuscari. Vreau sa-mi cresc fetita intr-un mediu normal, nu vreau s-o invat sa traiasca intr-o lume ireala, falsa. Vreau sa aiba contact cu cat mai multe lucruri si cu cat mai multe persoane care s-o ajute sa inteleaga cat mai bine si cat mai devreme viata, cu toate fatetele ei. Si, din cate-o vad, e destul de dispusa sa experimenteze. (rade) Pana la urma, vorba ceea: sanatosi sa fim si le-om duce pe toate.
Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat