Ada Milea
"Hai sa dam topoare la popoare/ Sa sculpteze fiecare-n fiecare"
Leoaica pur sange, nascuta in Ardeal, si-a pigmentat reteta succesului nu doar cu miere, ci si cu boia.
Nu e nici o mirare ca in vreme ce unii o adora, altii ar vrea sa-i dea foc.
Isi strange la piept chitara, mai mare ca ea, si pare surprinsa de reactiile starnite de cantecele ei sarcastice: esente tari cu miez amar. Strange chitara ca pe o platosa care s-o ocroteasca de fanii care navalesc in cluburile neincapatoare pentru atatia admiratori - dar si de cei agresivi, care o fluiera cand canta: "Ceausescu n-a murit/ Istoria ne-a pacalit/ Ceausescu e in mine, e in tine/ Ca o boala ce revine". Da, exista si oameni care o fluiera pe Ada Milea si o ameninta ca-i dau foc.
Nica fara frica
- Si atunci, cum reactionezi? Din spirit de fronda, le oferi un chibrit?
- Le-as da chibrituri celor care stiu de gluma... dar sunt putini cu umor, din pacate. Cand urc pe scena - desi prefer sa cant in spatii intime, neconventionale -, uit de toate si ii simt pe cei din jur ca pe niste prieteni. Prieteni ingaduitori cu "aberatiile mele sonore" - cum s-a numit primul album editat de Fundatia Phoenix, in 97. Am credinta ca cei care vin sa ma asculte revin la concertele mele, ba imi mai cumpara si albumele - trei si jumatate, deocamdata -, imi sunt apropiati si ma inteleg. De aceea le spun tuturor ce am eu pe suflet, ce ma doare si ma ingrijoreaza, si fiecare e liber sa reactioneze cum stie el. Totul e sa nu ramana indiferenti la ce cant eu. Si se pare ca multi sunt bantuiti cam de aceleasi nelinisti si spaime ca mine, de aceea ma asculta.
***
Stam de vorba intr-un parc din Bucuresti si pe langa noi trece multa lume. Ma minunez cati tineri - si nu numai ei - o saluta cu simpatie pe fatuca asta firava, dar bataioasa, un fel de Nica fara frica, si o intreaba ce recital ori spectacol mai pregateste. Cineva ii cere un autograf, Ada i-l da si ii arunca o privire - albastra, laser curat, ce trece prin oameni si intamplari cu viteza luminii. Dintr-o privire de-asta, adanca, scapara cantecele ei care te pun pe ganduri, te tulbura. Stante simple si clare, ca haiku-urile nipone: "Stiu ca raiul e aproape/ Stiu ca iadul e aproape/ Dar ce mai inseamna aproape, cand aproapele-i departe...".
"Ada Milea e un fenomen" "Ada Milea e o impostoare"
Admiratorii ei sustin: "Ada Milea e un fenomen". Ceilalti protesteaza: "Ada Milea e o impostoare!". Si chiar in ziua intalnirii noastre, o revista titra - poate in gluma, poate in serios - "Ada Milea trebuie arestata!". Ea imi arata revista si ma intreaba ce cred: "E de bine, ori de rau?".
- Stiu eu? Poate ca autorul ti-a pastisat tonul unor texte de-ale tale, mai echivoce, care se preteaza la mai multe interpretari...
- Textele mele nu-s echivoce, doar sugereaza intelesuri multiple, ca orice metafora artistica. Fiecare intelege din ele ce poate si ce vrea, de aceea isca discutii, controverse. Doar ca eu nu scandal caut, credeti-ma! Vreau doar ca publicul sa nu ramana indiferent la propunerile mele, sa nu motaie in stal...
- In tot ce faci, in spectacolele tale moderne, se simte ca esti actrita, ca ai absolvit un institut de teatru temeinic, cum este cel de la Targu-Mures. Cum ai ajuns sa studiezi in Ardeal?
- Bunicii sunt din Targu-Mures, iar parintii din Bistrita. Mama e medic si ar fi dorit sa-i urmez si eu profesia. Am si inceput pregatirea, dar n-a mers. Eu visam altceva pe atunci - nici eu nu stiam ce anume, cai verzi pe pereti... Pe atunci, Bistrita era un oras viu, cu o viata culturala intensa: expozitii, saloane literare, colocvii la care veneau personalitati de marca: Noica, Steinhardt, Plesu, Liiceanu. Cu "Jurnalul de la Paltinis" am crescut si m-am maturizat. Apareau multe carti fascinante. Citeam cu nesat. Dar ma atragea si pictura. Cand am pasit prima data intr-o expozitie, ma temeam ca-mi vor cere bilet de intrare si n-aveam bani. Tin minte ca-mi placuse un tablou si reveneam la Galeria de arta sa-l vad, devenisem "de-a casei", vindeam ziare literare in hol si la vernisaje serveam invitatilor sucuri si biscuiti. Era ceva ciudat: un om si umbra lui proiectata pe iarba. Omul era doar schitat, mai clara aparea umbra... Era doar o sugestie, dar pe mine ma intereseaza mai mult sugerarea unor stari, idei, sentimente decat explicitarea lor neta. Ma sperie fixitatea, rigiditatea, incremenirea in proiect, iar umorul negru - pe care-l cultiv si eu - tocmai asta urmareste: destepenirea, scuturarea inertiilor. Razi cu pofta la o gluma, dar dupa aceea iti pare rau ca ai ras si intelegi ce drama ascunde gluma...
Gaura din raiul mioritic
- Nu multi inteleg tipul asta de "humorror". Dupa albumul cu variantele tale parodice la "Miorita", multi te-au acuzat ca-ti bati joc de balada romaneasca...
- Cum sa explic fiecaruia in parte (incerc acum sa o fac, profitand de audienta revistei) ca mie mi-e draga "Miorita" si ca nu vreau sa demolez mitul? Dar nu ma pot opri sa spun si ce ma deranjeaza la balada noastra. Nu ma deranjeaza atat faptul ca ciobanul se lasa omorat fara sa cracneasca - in definitiv, fiecare face ce vrea cu viata lui! -, nu-mi pasa nici ca are rabdare sa-si compuna testamentul, in loc sa se apere - lasa, ca mie numai de testament nu mi-ar fi ars (nici n-as fi avut vreo oaie de lasat). Pe mine m-a speriat si revoltat complotul acelor oameni care erau ca fratii cu baciul, pana s-a strecurat intre ei invidia ca acela are oi mai multe... Invidia a starnit vrajba, ura si gandul omorului. Si pe urma, sunt unii care ma acuza pe mine ca zaresc o gaura in raiul mioritic.
- Sa revenim la Bistrita copilariei tale. Te-ai nascut in vara, pe 5 august 1975. Esti o Leoaica tanara si furioasa, careia ii uram, cu drag, "La multi ani!". Asa ai fost de la inceput?
- Da de unde! Eram foarte bleaga: copil linistit de bloc, cu cheita la gat. In scoala, aveam cativa prieteni care ma antrenau la trasnai marunte, dar cand m-am mutat la un liceu cu copii de notabilitati, nu m-am mai simtit in largul meu. Am inceput sa-mi manifest neadaptarea, compunand glumite despre colegi si profesori. Inofensive, credeam eu, unii se amuzau (cei cu simtul umorului), dar altii se ofticau. Mai tarziu, ce m-a suparat tare de tot dupa 89, a fost ca i-am vazut pe infocatii vechiului regim cum s-au dat subit cu noul regim, injurand aprins pe cel dinainte. Cine-i mai obliga acum? Atunci am inteles ce plastilina buna e omul, ce material capabil sa se remodeleze din mers, de unul singur, dupa imprejurari, nu din convingeri.
- Pe tine unde te-au prins evenimentele din decembrie 89? Erai mica pe-atunci...
- Aveam doar 14 ani si ma gaseam in vacanta la bunici, la Targu-Mures. Atunci am vazut la televizor imagini ce m-au marcat pe viata: cativa manifestanti duceau pe strada un sicriu gol, pe care scria "Ceausescu e mort". Deodata s-a tras in ei - de unde s-a tras si cine anume nici azi nu se stie, totul ramane in ceata care acopera atatea! Dar cum s-o fi nimerit la fix - pentru ca au fost ucisi atunci exact 3 romani si 3 unguri, asa ca sa nu se supere nimeni ca s-ar face discriminari. M-a obsedat multa vreme imaginea aceea si am scris apoi cu furie: "Hai sa dam topoare la popoare/ Sa sculpteze fiecare-n fiecare".
- ... Si te mai miri ca unii vor sa-ti dea foc. La cate se tot intampla in lume, mai poti inca reactiona?
- Nu trebuie sa fii leu-paraleu ca sa te revolte orice nedreptate si sa vrei sa faci ceva - un cantec, macar. Totul e sa nu devii insensibil, sa te obisnuiesti cu raul si sa-l privesti ca pe ceva normal. Asta ma sperie pe mine cel mai tare: absurdul devenit in ochii unora perfect normal.
- Noul tau album chiar asa se cheama, "Absurdistan", si a aparut in zilele razboiului din Irak. Dar el se refera la "of"-uri omenesti mult mai generale, nu doar la evenimentul strict politic...
- Albumul fusese inspirat din evenimente anterioare: Afganistan, Kosovo, conflicte si tensiuni interne ale tarilor respective, dar atatate cu dibacie din afara. Dar, cum ati constatat, piesele ultimului meu album - pe care eu il consider cel mai implinit de pana acum - se refera la erori umane de toate tipurile.
Ranita si granita
- Stiu ca de cativa ani faci naveta Bucuresti, Timisoara, Cluj-Napoca, Targu-Mures si iar Bucuresti. Ai de gand sa te stabilesti pana la urma in Capitala - "orasul pierzaniilor"?
- Inca nu stiu, Capitala ma sperie cu agitatia ei continua si adesea sterila, cu distantele astea mari, care-ti prapadesc o zi intreaga, daca ai intalniri in diferite locuri ale orasului. Si apoi, o alta pierdere de vreme: intarzierile. Eu vin la repetitii sau inregistrari, punctuala ca ardeleanul, dar astept ore intregi pana se strang ceilalti si putem incepe. Mai ales cu mentalitatea de aici nu ma pot impaca: sunt cu totii nervosi, agitati, chiar si fara motiv. Nici macar intr-un bloc de pensionari nu-i liniste, cum ti-ai fi inchipuit. Se trezesc cu totii devreme, se striga pe la ferestre, tare, ca sa-i auda toata strada, apoi isi cauta nod in papura din te miri ce si se iau la harta. O tin asa pana spre seara, cand se impaca la o bere si la o tabla in fata blocului. Cum sa te mai poti concentra sa lucrezi ceva? Mi-e teama ca ma voi pierde in vacarmul asta, ca nu-mi mai pot pastra forma. De asta, de cand traiesc din muzica si depind de solicitari, nu numai in Capitala, in toata tara, prefer sa fac naveta. Uitati, la sfarsitul lunii iulie am fost la Festivalul de la Sighisoara, cu un spectacol montat de o tanara regizoare, Ana Margineanu; fragmente din "Decameronul" - eu joc o stareta. Scriu muzica pentru un spectacol regizat la Timisoara de Felix Alexa, plec si la Braila, la Targu-Mures... ma misc tot timpul, nu stau locului.
- Esti cu casa in ranita, ca in cantecul tau care a starnit acuzatii ca indemni tinerii la emigrare...
- Scrisesem cantecul pentru doua spectacole, exact pe tema emigrarii. Asta nu s-a inteles: ca cel mai "de plecat" cantec al meu era un cantec de dragoste. "Eu mi-as baga granita in ranita/ tara in ranita/ si viata in ranita/ si m-as stabili langa o alta ranita."
- Ai fi avut si tu multe ocazii sa ramai in turnee, dar n-ai facut-o. Nu demult te-ai intors din Canada doar dupa o luna, desi aveai acolo perspectiva unui contract pe trei ani. De ce? Te astepta aici alta "ranita"?
- Da, dar nu numai asta a fost motivul. "Circul Soarelui" din Montreal imi propusese initial sa interpretez rolul unei cantarete de bar, ceea ce se potrivea vocii mele. Dar acolo, dupa ce strabatusem 12 mii de kilometri, ma trezesc ca-mi aduc o profesoara de canto sa fac vocalize si sa cant ca la opera. Multam fain, dar nu e genul meu. Si am renuntat.
- Si ranita te-a asteptat?
- Bineinteles. Si gata! Gata!
Alice Manoiu