Corespondenta din Franta
Lautari In Paris
"Stii care-i smecheria?/ Suntem din Bucuresti, Romania"
Sub Paris exista un alt oras a carui viata incepe la cinci dimineata si se termina la unu noaptea: metroul. Cu 20 de linii care se intind pe sute de kilometri, magazine si cafenele, ziare distribuite gratuit, masinarii moderne care fac curatenie si parfumeaza aerul pentru confortul calatorilor, Internet gratis, trotuare rulante si graffiti, metroul parizian poate fi, mai ales pentru estici, un obiectiv turistic. Fiecare statie e personalizata: "Louvre" e ca un muzeu cu reproduceri ale statuilor egiptene, "Pasteur" seamana cu un laborator, "Arts et Metiers" pare interiorul unui submarin, la "Bastille" fresca povesteste caderea Bastiliei, la "Blanche", scaunele sunt albe, si asa mai departe.
O curiozitate a metroului parizian sunt muzicantii. In pasaje, oamenii se opresc sa asculte un violoncel, un cor rusesc sau ritmuri africane. Dar, odata urcati in vagoane, repertoriul se schimba. Francezi, chinezi sau arabi, turisti sau calatori grabiti la serviciu se uita curiosi la fata care canta "In gradina lui Ion toate pasarile dorm" sau la lautarul vesel, convins ca "Drumurile noastre toate se vor intalni vreodata,/ Drumurile si iubirea, gandurile, fericirea". Aproape ca nu exista linie pe care sa nu cante un tigan roman.
Sunt voci care vorbesc in soapta despre romanii veniti sa cante pe metroul din Paris: avere... vila... masini luxoase... Apoi, sunt voci care urla: cersetorii Europei... un popor de hoti... rusine... ne fac tara de ras! Algerianul din fata mea nu le-a auzit probabil niciodata. Mi-a cerut o tigara si cand a aflat ca sunt roman a inceput sa imi vorbeasca inflacarat: "Ah! De cate ori ii aud pe romani cantand la metrou, le dau bani! Imi place boema lor! Canta toata ziua si sunt veseli si fericiti, cu toate ca sunt saraci. Ii invidiez pentru viata lor libera. Voi, romanii, iubiti viata, sunteti ca noi, algerienii".
Hip-hop
Ghiocel si Sapca lucreaza impreuna la metroul din Paris, zece ore pe zi. Ghiocel nu are decat vechiul lui saxofon argintiu. Sapca taraste dupa el un fel de boxa pusa pe roti. Lui Sapca i se spune asa pentru ca poarta o sapca galbena, tinuta smecher intr-o parte. Dar asta face parte din "prezenta scenica", la care se adauga o pereche de ochelari de soare rosii si adidasi descheiati la sireturi. Ghiocel nu stiu de ce poarta numele asta, dar cu figura lui si-ar putea gasi usor de lucru ca macelar. Cand le vine randul, cei doi se urca in ultimul vagon al metroului. Spectacolul lor incepe de fiecare data cu un anunt: "Nu som tigani de rumanie! Sa se de pur est, se de Bucarest! Ne vuz ensiet pas, se sa, aha!". Sapca si Ghiocel canta melodii romanesti adaptate de ei. Pentru francezi, totul pare un melanj ingenios de versuri hip-hop, cu o melodie tehno si un saxofon de jazz. Lumea din vagon este probabil de acord ca, iata, muzica evolueaza, apar genuri noi si strainii nu degeaba sunt priviti cu toleranta in Franta. Ce poate fi mai constructiv decat o infuzie de cultura de pe meleaguri straine?! Numai ca ceea ce nu inteleg calatorii sunt versurile. Dau din cap in ritmul in care Sapca le canta, dar nu inteleg o iota din ce spune el. Si Sapca le zice: "Eu sunt bombastic,/ Am p... din plastic/ O tin legata cu elastic...".
O doamna in varsta, cu parul alb, pare placut impresionata de aceste ritmuri moderne si antrenante. Bate usor din palme si apreciaza, dupa zambetul ei, inclinatia catre arta a tinerei generatii. Sapca observa privirea doamnei si pune si mai mult suflet. Ghiocel chiar se apropie de ea si, cu paharul pentru bani intins spre clienta, pare ca ii canta numai ei: "Eu sunt bombastic...". Bucuroasa ca poate ajuta doi tineri artisti care, cine stie, poate candva vor deveni celebri, doamna cauta in poseta si pune in pahar, cu degete inmanusate, o moneda: "Mersi madam", spune Ghiocel si incepe sa nominalizeze calatorii: "Un cacat, doi cacati, trei cacati, patru cacati, Esti un cacat si vei ramane un cacat".
La sfarsitul programului, care dureaza doua-trei statii, unii aplauda si sunt cu adevarat entuziasmati. Banutii zornaie in paharul de plastic si toti se scotocesc prin buzunare. Inainte de plecare, Ghiocel nu uita sa zica: "V-am dat la muie!". Iar Sapca, inainte de a stinge statia, transmite un ultim mesaj: "Si stii care-i smecheria?/ Suntem din Bucuresti, Romania".
Ghiocel pare a fi seful grupului: "Au fost vremuri mai bune, cand faceam 300 de euro pe zi, acum merge cam 150-200 maximum. Da iti zic io de ce: cum intra francezu la metrou, mai intai il iau cersetorii. Trece de iei, urmeaza hotii de buzunare. Si la noi ajunge la a treia mana. De unde sa dea atat si el?". Banii castigati pe metrou, Sapca ii trimite in tara. Ghiocel considera canu are cui sa-i trimita: "Eu nu mi-am facut casa, ca mie imi place sa ma distrez. Uite, Johnny si-a facut casa la Sinaia, a inchiriat-o, da pe mine nu ma intereseaza. Mai beau o bere, ma mai duc la fetite, asta imi place mie. Paris? Ii mai bine ca-n Romania. Aicia, frate, e libertate: daca vrei sa iesi in curu gol pe strada, te doare-n p..., e ceva normal". Cat despre versurile lor, Sapca ma lamureste scurt: "Asa-i cantarea, noi n-avem nimic cu francezii".
Metroistii
De dimineata, toti muzicantii de pe linia 12 se strang in Pigalle: Vasile, Birtoi, Catuta - baietelul de 14 ani venit cu fratele sau si cu tatal, Nea Diricel cu fata si baiatul, Jenel, fost mecanic auto, Vali, Nebunu si toti ceilalti, in total cam 20 de cantareti. Ordinea de sosire este foarte importanta, pentru ca ea va fi ordinea de "preluare" a trenurilor. Aliniati pe bancute, lautarii isi asteapta randul. Cine are nevoie urgenta de bani se trezeste de la 7, ca sa fie la 8 pe traseu, insa deocamdata, cei mai multi vin pe la 10. Oricum, "Dimineata nu poti sa lucrezi, ca parca ti-e tie rusine sa-l scoli pe client din somn", asa ca, chiar daca vii mai devreme, iti pastrezi randul si mai schimbi o vorba. Incep discutiile: "Pai, io am doi cumnati in Austria. Ce, crezi ca acolo e ca aici? Nu, tata! Canta baietii doua ore pa seara, intr-un restaurant, castiga bine, se respecta civilizat. Aici ce e? Cand tragi aer pa nas, iti intra numa fulgi si praf si mizerie pe nas. Te uiti la mainile mele si zici ca-s curate, da ia sa vezi cand le spal! Numa negreala iese din ele! Muncesti numa sa mananci si sa ai de dormit, asta a ajuns Parisu!", spune un acordeonist stirb si ceilalti il aproba. El e venit de doua luni si "cele mai mari probleme p-aici nu sunt cu amenzile, ca nu le platim. Problemele sunt cu romanii care fac furaturi si din cauza lor ni-l trimite noua pe Rembo ala de doi metri, care ne azvarle afara". De fapt, nenorocirea are trei infatisari pentru metroisti: Verzii, Nationala si Rambo. Verzii sunt controlorii de trafic, li se spune asa pentru ca uniformele lor sunt verzi. Sunt oameni obisnuiti, cu statii de emisie-receptie, si ei te pot controla de bilet si iti pot face proces-verbal sau te pot amenda. Pentru lautari nu reprezinta o amenintare, amenda nu se plateste niciodata si se stie ca verzii nu au dreptul sa te dea afara. Nationala este de fapt Politia Nationala si aici lucrurile deja se complica, pentru ca te pot da afara de la metrou si, in plus, iti pot verifica actele - pasaport, buletin, viza. Cu Rambo, toata lumea stie, nu e de glumit - este Politia speciala a metroului, un fel de serviciu de securitate autonom si toti angajatii, fara exceptie, seamana cu personajul din film. Imbracati in combinezoane albastre, tipi cu capul mic pentru un corp prea mare umbla cate patru si stiu cum sa te convinga, tinandu-te doar de o mana. Cu ei nu negociaza nimeni, cand ii vezi, iti iei acordeonul si iesi. Tiptil. La toate astea, se mai adauga pur si simplu ghinionul: "Uite, il vezi pala cu paru alb d-acolo? Ala-i cersetor francez. De doua ori mi-a taiat trenu azi! De doua ori. Cand incep io sa cant, incepe si el sa cerseasca in limba lui, si astia d-aici, ce zic? Ia sa-i dau io lu asta, ca-i de-al meu, de ce sa-i dau la unu strain? Si nu mai fac nici un ban".
Desi se canta aproape pe toate liniile si exista mai multe cuiburi, precum cel din Pigalle, linia 12 ramane traditionala: pe acest traseu, lautarii veniti in 93-95, perioada marilor castiguri, au facut bani, s-au intors in Romania bogati. Sezonul incepe de fapt odata cu vacanta: "Francezii s-au saturat de noi, ne asculta in fiecare zi. Grosul banilor se face vara, cu turistii", imi explica Iulian din Craiova, care vrea sa stranga bani si sa se insoare in Romania "cu o doctora". Si linia 12 este, intr-adevar, una din liniile turistice. Acum, cand vizitatorii Parisului nu au inceput inca sa vina, un cantaret castiga in medie 50 de euro pe zi, de la ora zece dimineata pana la ora zece seara, cu pauza de masa sau de bere. Din banii astia, plateste 10 euro casa, de 5 mananca si ii ramane un profit net de aproximativ 35 de euro pe zi, daca este nefumator. "Pai cine iti da, fratioare, un milion pe zi in Romania?! Nici de-i neam cu tine nu-ti da. La restaurant sa canti si nu faci banii astia pe seara. Io d-aia am venit si cant aici", spune si Vasile din Barlad, in timp ce ingana de placere o manea.
Pe metroisti ii recunosti usor si dupa boxa cu care alearga din vagon in vagon. Unii canta fara statie de amplificare. Dar cei mai multi au "carut" si exista o oarecare concurenta in ceea ce priveste aranjarea optima a "carutului". Pe un schelet metalic cu doua roti sunt asezate boxa, apoi acumulatorul pentru boxa, o mica statie de amplificare si un Cd-player. Totul este prins bine cu sfoara, cu elastic sau scotch. Pe disc se afla negativul, facut la comanda. Cand incepe melodia, din boxa rasuna orchestra care il acompaniaza pe interpret. Pe maner, intr-un suport din plastic, asteapta paharul pentru banuti, desi unii prefera o punguta din piele sau pur si simplu palaria. Dar, orice ai intinde spre client, publicul este critic si se lasa convins tot mai greu. De aceea, pentru a face economie, situatia locativa este dificila, dar indurata cu... solidaritate. Un roman cu acte in regula - de obicei cu cetatenie franceza - inchiriaza un apartament cu doua sau trei camere, pe care il subinchiriaza muzicantilor. Asa se face ca metroistii ajung sa doarma cate 6-7 intr-o camera, pentru tariful de 10 euro pe noapte, fiecare. La trei camere, inseamna un profit de cel putin 5000 de euro pe luna, pentru un conational de bine.
Pe langa cele patru-cinci grupuri de tineri romani care canta hip-hop, pe metroul parizian sunt si lautari adevarati, care stiu din experienta ce inseamna respect fata de client. Nea Diricel, de exemplu. In primul rand ca Nea Diricel, cat timp lucreaza la metrou, nu bea bere si nu fumeaza. In pauza, prefera sa isi dea tacticos arcusul cu sacaz. Are stil, a fost "la ansamblu folcloric, cu Nea Nitu Albesteanu", si acolo a invatat meserie. La Paris, a venit cu fata lui, care le canta francezilor "In gradina lui Ion", dar si cu baiatul, violonist, tot pe linia 12. Desi sta la hotel cu inca sase insi in camera si nu are dus, Diricel se spala la chiuveta si la lucru vine intotdeauna parfumat. Hainele pe care le poarta sunt ce avea el mai bun in Romania: costum sau pantaloni de stofa si sacou. Daca nu-i sacou, e pulover cu anchior; important e sa se vada gulerul alb si cravata. Pantofi totdeauna, palarie, cateodata. Dar daca nu are palarie, isi da parul pe spate cu gel si pieptenele e in buzunar. Nu foloseste niciodata statie de amplificare, vioara lui jerpelita e de-ajuns: "Cine vrea sa te asculte, te asculta oricum". Inainte de spectacol, are o prezentare molcoma: "Bonjur madam, musiu, scoze moa pur la deranj, bon voiaj e bon curaj, un ptit pies pur la miuzic sil vu ple", urmata de un repertoriu concis si usor de fredonat.
Prieten cu Diricel, B. a venit de o luna in Paris, dintr-un sat de langa Iasi. Inca nu s-a obisnuit cu toate, dar regulile de baza le-a invatat: sa respecti randul, sa nu te bagi intre Politie si ciorditori, sa nu faci scandal, in general, sa nu le dai controlorilor motive, "cum a facut aici un baiat din Ploiesti, care s-a pisat pe un aparat de-asta, cu suc". Cu acordeonul de gat sta toata ziua prin metrou. In Romania, canta "numai toamna, la nunti" si in restul anului avea grija de pamant: "Ma duceam la papusoi, la prasit. Se fac bani si cu agricultura, da e greu de tot si nu-i acelasi rezultat scontat in fiecare an". Mai are doua luni de viza ca sa faca un profit: "Pa moment merge, vai de viata noastra, ne omoara dormitu. E la noroc: au fost dati cand am facut doar camera, si bani de altceva n-au fost. Crezi ca am venit de bine aici, de boer? Daca imi era bine, ramaneam acasa, in patul meu. Acuma e prima viza la mine, eu stiu ce-o fi? Ma omoara limba asta, ca n-o stiu, i-o n-am carte si nu inteleg nimic din ce zice astia". Spre deosebire de B., Nea Diricel stie sa citeasca, are chiar si un dictionar roman-francez. Problema lui e alta: "Io vad in carte, numa ca la francezi, aici se scrie intr-un fel da se zice in alt fel decat e scris, si io nu stiu cum sa zic". Asa ca m-a rugat sa ii scriu "cum se zice" urmatoarele cuvinte: apa, fata, baiat, paine, statie pentru muzica, pantaloni, camasa, bluza cu maneca, ciorapi din bumbac, lapte, ma scuzati.
Din vagon in vagon, ajunsi la Vaugirard, lautarii se odihnesc, se anunta unii pe altii unde e controlu, fumeaza cate o tigara sau isi acordeaza instrumentele pana le vine iarasi randul. Tot aici a fost stabilita toaleta: cum cobori de pe peron, in stanga: "Da nu pa linii, ca are curent in ieli!".
Artist al metroului
In 1997, s-a facut un studiu printre parizienii care folosesc metroul : in proportie de 80%, acestia au spus ca muzica interpretilor ambulanti este agreabila. Dar cum acordul companiei in ceea ce-i priveste pe cantareti implica imaginea ei, aceasta s-a hotarat sa selectioneze muzica. Pentru ca, in afara de romani, sunt multi alti artisti care vor sa cante la metrou, compania de transport s-a gandit sa faca putina ordine. Acum, daca vrei sa le canti calatorilor, trebuie sa primesti o legitimatie de "artist al metroului". Te inscrii la o auditie, unde un juriu de specialitate ales de conducerea metroului isi va da acordul daca poti sau nu sa canti clientilor sai. Legitimatiile sunt eliberate de doua ori pe an, in urma a doua examene: in martie-aprilie si septembrie-octombrie. Din aproximativ 500 de candidati, sunt admisi la sfarsitul fiecarei sesiuni 300. Criteriile: calitatea melodiei, a partii instrumentale si look-ul cantaretului, care in nici un caz nu trebuie sa arate ca un cersetor.
Intr-o camaruta mica din subsolul unei cladiri aflate in arondismentul 11, artistii vin si incearca sa convinga juriul. Intepretii de rap si rock sunt respinsi, considerandu-se ca "e deja destul zgomot in metrou". Cei care primesc legitimatiile cu intaietate sunt interpretii de muzica clasica - de la chitaristi la violoncelisti si fosti coristi. Multi dintre ei se prezinta la auditie cu unu-doua Cd-uri deja inregistrate la o casa de discuri, ceea ce face misiunea juriului mult mai usoara. Anul acesta, la sase ani de la infiintarea juriului si a sistemului de auditie, metroul a luat asupra sa toate cheltuielile de editare a unui disc cu cei mai buni interpreti. Desi pentru multi dintre candidati sesiunea de interpretare in fata juriului este de reinnoire a autorizatiei, unii fiind clienti vechi, toti vin sa castige ecusonul care iti da libertatea sa canti doar in pasaje si corespondente, fara statie de amplificare, dar si fara frica de Politie. Romanii stiu insa de-acasa, de la televizor, ca respectarea legii nu renteaza: cum sa stai intr-un singur loc, in timp ce calatorii se grabesc fie la serviciu, fie spre casa? Si, in plus, sa platesti si o taxa semestriala?! La Ploiesti, Pitesti, in Mizil sau in judetul Vaslui, libertatea e altfel: nu iei ecuson, nu platesti taxe, intri fara bilet, canti unde vrei. Investesti intr-o boxa care sa sparga concurenta si mergi cu ea din vagon in vagon. In felul asta, rolurile se inverseaza: tu circuli si calatorii stau. Si trebuie sa te asculte, nu au incotro, nu au cum sa fuga din vagon cel putin o statie, timp suficient sa se acomodeze cu decibelii. Te prind controlorii, zici ca nu ai bilet si nici acte. Logic, ce urmeaza? O amenda. Unii tin socoteala amenzilor primite - 200, 250, 300, altii, veniti de multa vreme si "sariti din viza", o arunca la primul cos de gunoi.
Si cum tot ce poate face Politia este sa ii evacueze pe lautari, desi stie ca intr-o ora ei se intorc, intrebarea este ce ii poate opri pe romani? Singurele amenintari care intuneca viitorul lautarilor din Paris sunt ministrul Sarkozy si Uniunea Europeana. Ministrul de interne francez, pentru ca a pornit o lupta fatisa impotriva emigrantilor si a spus: "Romanii in Romania si senegalezii in Senegal". Pentru lautarii de la metrou se pregateste chiar o lege speciala care le da dreptul politistilor sa confiste pe loc instrumentele artistilor neautorizati. Ceea ce pe multi cantareti i-a pus pe ganduri si pe drumuri, in cautare de solutii pentru emigrarea ilegala catre ultimul coltisor al fagaduintei din Europa - Anglia. Cat despre Uniunea Europeana, amenintarea este mai indepartata, dar la fel de reala: daca Romania va intra in Uniunea Europeana, amenzile de la metrou vor fi valabile si in Romania, vor veni la domiciliul din pasaport si trebuie platite, ceea ce inseamna sfarsitul - amenzile neplatite ale unui lautar pot ajunge la 600 de euro pe zi. De aceea, subiectele zilei printre lautarii romani din Paris sunt Anglia si Comisia de acreditare a artistilor, pasapoartele false si legitimatiile pe care scrie artist al metroului.
10 centi
Pe linia 1, multe doamne il cunosc. Nusica a fost printre primii cantareti la Paris, in 93. Primii lautari care descoperisera ca se pot face bani la metrou erau din Brasov, dar in tot Parisul nu erau mai mult de zece. A fost sansa vietii lui: si-a luat casa, masina, canta trei-patru ore pe zi si facea 150-200 de dolari si restul zilei si-o petrecea pe terase, la cafea si calvados. Acum nu se mai castiga la fel. Ca dovada: trei trenuri, si nici macar o centima. Usile metroului se inchid. Isi drege vocea si dupa ce isi trece mana prin par, incepe sa zambeasca: "Bonjur madam, bonjur musiu, scuzemoa pur le deranj, bon voiaj". "Zambetu asta amar trebuie sa il pastrezi mereu. Ei stiu. Ei stiu de ce zambesti tu si cat e de adevarat, da trebuie sa fii asa, ca ei te inteleg. Sunt unii care iti dau un ban si iti spun bon curaj. Si eu le zic multumesc, aveam nevoie de vorba asta. Ca poti sa canti 10 vagoane si nu iei o centima, si atunci ti-e greu sa zambesti, ca te gandesti ce fac cu hotelu, da copiii, da nevasta, aoleu cat e ceasu, aoleu ce ma fac? Innebunesti". Incepe sa cante incetisor un tango. Nusica are o camasa albastra. E mic de statura si subtirel, abia tine acordeonul. Si-a lasat putina barba, cand rade i se vad dintii rari. Cateodata, canta cu privirea ratacita prin amintiri, i se pare ca toata viata lui a vrut sa il aduca acolo, intr-o anumita situatie, intr-un anumit loc, unii numesc asta destin. Metroul nu se grabeste, nu vorbeste nimeni, se aude doar tangoul. In capatul vagonului, un domn cu cravata galbena fredoneaza usor melodia cantata de acordeon si parca trenul se leagana in acelasi ritm. Povestea lui Nusica nu incepe in 93, odata cu prima lui venire in Franta, cand a avut norocul sa primeasca o viza profesionala ca sofer, ci mai demult, cu trecerea lui ilegala in Germania, pe vremea cand isi castiga traiul din cizmarie si manca pe saturate numai la nuntile unde canta cu orga. Numele lui este de fapt Ionel Preda, dar intr-o zi, mama lui l-a strigat Nusica, si de-atunci asa i-a ramas numele. Cel mai important lucru pe care Nusica l-a invatat de la mama sa a fost cum sa supravietuiasca. Era copil cand o insotea cu trenul pana in Germania si inapoi, in vagoane-cuseta, pe patul de sus, de unde ii privea pe vamesii veniti in control. Mama arata ce are: cateva toale, sapunuri si, ca de obicei, un curcan frumos, luat din Ungaria. El era pe patul de sus si stia. Stia, pentru ca in timp ce mama lui tinea ciocul curcanului desfacut, ii spunea: "Hai, ma Nusica, n-ai teama, ca eu il tin bine", si atunci el dadea drumul pe gatul curcanului la toate lantisoarele si inelele de aur din poala mamei. Stia ce-o sa se intample si dupa controlul vamesilor: se dadeau jos din tren in Arad, de unde plecau cu o masina in Campina si cum ajungeau acasa, mama avea sa taie curcanul, sa scoata tot aurul din el si sa il pupe bucuroasa pe amandoi obrajii: "Nusica, sa nu mai spui, mama, la nimeni". N-a spus la nimeni si iata-l acum in fata domnului cu cravata galbena, in metroul parizian, intre statiile Madeleine si Concorde, ceea ce inseamna ca trece chiar pe sub Champs Elysee. O sa-i dea un banut? "Un lautar adevarat se uita la om si fata lui trebuie sa ii spuna ceva - e darnic, e avar, e zgarcit, asta e meseria noastra, sa ne dam seama care poate sa iti dea si care nu." Termina de cantat si, in timp ce isi pregateste punguta mica din piele, face doua reverente in stanga si in dreapta: "Mersi madame musiu, un ptit pies pur la miuzic silvuple". Se strecoara printre randuri, zambeste larg... pur la miuzic silvuple. Nimeni nu da nici un ban si zambetul lui Nusica devine al unui om care si-a pastrat simtul umorului in plina nenorocire. Se inclina usor in dreptul fiecarei banchete si chiar daca privirile raman in gol, pe fereastra, si banutii nu zornaie, el spune: "Mersi, bon voiaj, mersi". Privirea i se agata de cravata galbena din capatul vagonului. Inca nu e totul pierdut, ar trebui sa intervina "talentu de lautar", doar l-a ghicit pe domnu, inca de la inceput. Merita o mica incurajare, canta de atatea vagoane, si daca nu merita el, ar trebui sa fie ceva pentru sotia lui, care il asteapta la Campina, pentru baiatul sau, caruia ultima oara cand s-a intors din Franta i-a cumparat o bicicleta, sau pentru fetele sale, pana la urma nu canta pentru ele? Cea mica a luat dintr-a intaia pana intr-a cincea premiul intai, iar cea mare a luat premiul intai la concursul de muzica pe oras, i-au dat o fripteoza si un milion din partea primarului. "Musiu?", spune Nusica si intinde punguta spre cravata galbena. Domnul incepe sa se caute in buzunar. Auriul acordeonului, pe albastrul intens al camasii lui Nusica, domnisoara din colt si-a scos o oglinjioara si a inceput sa se fardeze. Neoanele lumineaza puternic si vagonul pare o scena sau o sala de operatii. Nichelul bine sters straluceste, canapelele sunt curate si colorate. Cu doua degete, domnul duce deasupra pungutei o moneda mica, aurie. Ii da drumul si zambeste. "Mersi musiu, mersi."
Franzela romaneasca si bagheta frantuzeasca
Nusica trage din tigara si priveste intr-o parte: "Aicia, cateodata am devenit si eu lipsit de orgoliu, cand imi da cate un copil bani. Imi vine sa nu ii iau, ma gandesc in momentu ala sa ii dau eu de la mine cat vrea el sa imi dea mie, ca ma gandesc la copilu meu, da ii iau, si dupa aia zic ca sunt lipsit de scrupule ca am ajuns sa iau de la copii". Dar pretul banilor castigati la metrou, in Paris, nu este doar "semicerseala" prin vagoane: "Te omoara stresu de dimineata pana seara, doru de-acasa, simti ca o iei razna, iti trebuie nervi de otel. Cand sa faci cheta in vagon, apare controlu, iti da amenda, te da afara. Da tu stai putin si intri din nou. Nu canti doua vagoane, ca vine politia si te ia aia, scapi de ea, vine Rembo. Stai cu frica. Dormi la hotel de-asta, de ultima spita, ca la noi n-ai sa vezi asa ceva, ca le inchide Sanepidu. E mizerie, da dormi acolo, 3-4 in camera. Mananci ce-o fi: un salam, crenvusti de-astia de plastic, aiurea definitiv". "O mana de ciorba" sau "o prajanie frumoasa, cu un pic de usturoi" ii amintesc de tara. Dar Nusica vine in Paris de 10 ani. Nici el nu mai stie de cate ori s-a dus si s-a intors. De ce nu a renuntat? De ce nu a ramas acasa, cand stia ce il asteapta? "Cand plec din tara, in ultima saptamana nu intra imbucatura in gura pana plec, numa ma gandesc, Doamne, iar plec la chin si la belele, Doamne, ce-oi face, Doamne? In fiecare dimineata ma inchin si injur toata conducerea aia de la cap la coada: de ce, ma, nu se face sa pot sa muncesc si io in tara la mine, nu sa fac averi, da sa nu mai duc grija la ce mananc, ce fac, cu ce platesc gazele, lumina, nu mai zic telefonu, ca ala a devenit lux la noi, la noi in tara telefoanele sunt cu lacate. Ce ma fac, Doamne, de unde sa iau sa cumpar paine, ca la chiosc sunt dator, a zis ca nu mai imi da. Unde sa ma duc? Si plec iar", imi explica el. Si-a adus aminte de ceea ce a lasat in tara. In Romania, si el si sotia lui sunt someri, impreuna cu cei trei copii, trebuie sa traiasca dintr-un milion si opt sute de mii. Cauta cu privirea in jurul sau ceva ce-ar putea sa-i aminteasca de Campina. In cele din urma, imi arata berea pe care o tine in mana: "Cica de ce sunt betivi la noi in tara? D-aia sunt betivi la noi, ca isi iau rachiuri d-alea de 12.000 de lei, nemancat toata ziua, amarat, o pune la gura, o bea, se duce acasa, bate nevasta, bate copiii, de ce? Da oftica, ca n-are ce sa le dea. Cand ii zice copilu "da, mai, tata, mi-e foame", el de oftica aia si nebun si de nervii aia... Ca poate nu l-ar bate daca ar avea, ca totu pleaca de la bani. Ca daca ai bani, ia sa vezi ce bine te simti in casa cu nevasta, cu copiii - "ia, tata, bani, duceti-va, plimbati-va, ia du-te, nevasta, si ia o sticla de sampanie si vino incoa, langa mine in pat, fa-te frumoasa, du-te la coafor". Da cand copiii moare da foame si vede ciocolati si toate alea, ca acuma sunt de toate, da n-ai bani, pai nu-ti vine sa dai in cap?".
In 93, Nusica putea sa isi ia cetatenia franceza, dar nu a vrut. Ar fi insemnat sa ramana printre straini si el vrea sa faca ceva, dar in Romania, nu in Franta. Nu se considera patriot, dar isi aminteste de meciul de fotbal Romania - Franta din 94. Romania a luat bataie cu 3-0, insa nu asta a fost important: "M-am uitat la meci si la inceput, cand au inceput sa cante imnul Romaniei, am inceput sa plang si dupa doua zile m-am intors acasa, n-am mai putut. Deci, ce-o zice omu ca e, ca e maghiar, ca e tigan, e roman! A mancat franzela de grau d-aia romaneasca, n-a mancat bagheta de-asta. Il arde. Dupa ani si ani de zile, il arde si se duce acasa, el acolo se simte bine".
Priveste calatorii, si astazi parca toti s-au imbracat cu lucruri noi, costume impecabile, gulere albe, rochii colorate, ici-colo straluceste discret o bijuterie. Parfumul doamnei de-alaturi se amesteca cu mirosul de tutun din parul lucios al lui Nusica. Canta un tango si cand falseaza, melodia devine si mai trista. El stie ca astazi nu este o zi speciala si ca in fiecare zi oamenii se imbraca asa la Paris, ca asa e viata aici, frumoasa. Iar daca in Romania viata e cea care falseaza, asta nu inseamna ca e urata, ci doar putin mai trista.
Catalin Manole