Ne Scriu Cititorii
Din scrinul cu amintiri
A fost nevoie de reportajul dvs. intitulat "Patriarhul simplitatii", pentru a retrai, fie si doar pentru putin, acele momente incarcate de atata emotie, dar mai ales incarcate de... neinteles, pe care le-am trait candva.
S-a intamplat cu ani in urma, cand imediat ce am capatat libertatea sa ne apropiem de biserica (si eu si sotul meu suntem copii de aviatori, sotul, el insusi ofiter de aviatie), ne-am umplut casa de icoane si biblioteca cu multe carti de cultura teologica si am pornit sa-i aratam fiului nostru ce imensa bogatie spirituala poseda acest popor. Asa am luat, la inceput, calea Bucovinei... Nu exista cuvinte pentru a reda uimirea, incantarea, dar mai ales mandria ca tot ce vedeam este al nostru... Fiecare manastire avea ceva aparte. Fiecare manastire parca te retinea acolo... Din fiecare lacas ne venea tot mai greu sa plecam... Nu numai bisericile cu picturi vechi sau muzeele, nu numai grupurile de tineri cu chipuri angelice, care mergeau cantand cantece religioase, ci si natura parca exercita o vraja asupra noastra... Eram coplesiti. Personal, citisem despre parintele Cleopa si eram hotarata ca, ajunsa la Manastirea Sihastria, sa-l vad cu orice pret. Nu voiam sa-i tulbur pacea in nici un fel... ci doar sa-l vad, asa ca am lasat aceasta manastire la urma.
Era un intai august, zi in care crestinii ortodocsi incep postul Adormirii Maicii Domnului. Gazda ne sfatuise sa nu plecam din Manastirea Sihastria pana nu vedem si Paraclisul care ii era inchinat. Pentru ca ajunsesem devreme, biserica era inchisa, spre norocul nostru - spun aceasta, pentru ca cel care ni l-a deschis, parintele Ciprian, ne-a cucerit din capul locului. Este extraordinar cata cultura, stiinta si profunzime ascund acesti oameni, sub smerita lor infatisare... Este uimitor ce dar au sa citeasca in sufletele noastre ca in niste carti deschise. Cum era firesc, i-am marturisit parintelui Ciprian dorinta mea de a-l vedea pe parintele Cleopa si nu mica mi-a fost uimirea cand am constatat cu cata precautie am fost refuzata, spunandu-mi ca acest lucru nu mai este posibil, caci parintele este foarte in varsta si foarte bolnav si nu mai primeste pe nimeni...
Ne-am despartit cu regret de buna noastra gazda si am dat sa plecam... dar tristetea ca am batut atata drum si eu nu-l vad macar pe parinte mi-a intors pasii, nu ma puteam desprinde de locurile acelea. Mi-am spus ca ma voi multumi cu casuta unde locuieste acest suflet mare, asa ca, intreband din calugar in calugar, am ajuns la renumita casa cu pridvor. In timp ce baietii se odihneau pe bancutele ce inca erau acolo, m-am apropiat de pridvor. Imi atrasese atentia jiltul Parintelui si m-am dus sa-l mangai... Nu stiu, sincer, cand am ajuns in fata ferestrei mici, nu stiu daca a fost bun sau rau impulsul de a privi prin acea fereastra, stiu doar ca ceea ce am vazut acolo a fost ca din alta lume... Era o camaruta mica, cu toti peretii "tapetati" de icoane, in mijloc, pe un scaun, cu o carte mare si veche, in fata unei lumanari... statea Parintele... si, lucru ciudat, parea ca este inconjurat de undeva, din spate, de o lumina nefireasca. M-am uitat sa vad daca era cumva aprins si un bec... dar nu era. Omul pe care il aveam in fata parea ca raspandeste lumina... o lumina blanda, care te magnetiza!
Eram atat de emotionata si fericita, ca nici nu-i auzeam pe baietii mei, care, uimiti de gestul meu (eu insami detest indiscretia), strigau pur si simplu la mine... Dar cine sa-i auda? Priveam fermecata... M-am intors si, cu o soapta ce nu admitea refuzul, mi-am chemat fiul... A venit impotriva vointei sale, mai mult atras de transfigurarea fetei mele, dar ca si mine a ramas "lipit" de geam si fermecat de lumina... Sotul meu, care o luase usor spre iesire, s-a intors cand si-a vazut si fiul cu aceeasi fata transfigurata. Am privit toti trei... "furand" astfel imaginea bunului Parinte, care, ceva imi spunea, stia ce facem... dar a ingaduit, caci netulburat a continuat sa citeasca... Sau poate ca nici nu citea... poate ca se ruga, iar prin puterea rugaciunii sale emana pur si simplu acea lumina ce-l inconjura...
Aceasta este si va fi amintirea pe care o voi purta pentru totdeauna parintelui Cleopa, iar motivul pentru care v-am marturisit dvs. aceasta intamplare este teama pe care o am si eu, dar cel mai frumos a concretizat-o in cuvinte ieromonahul Rafail Noica, in cartea sa, "Cultura Duhului", citez: "Ortodoxia este mult mai apreciata in Apus decat aici, in tara noastra. Suntem in situatia Evreilor de pe vremea lui Hristos, in care noi suntem pe pozitia de a ne pierde mostenirea, spre profitul strainilor sau al paganilor. Avand biserici la tot pasul, nu mai intram in ele, avand duhovnici in fiecare biserica, nu ne mai spovedim si astfel devenim indiferenti si mandri".
Si este pacat sa fie asa... Avem inca duhovnici de o credinta si smerenie deosebite. La parintele Ioan de la Manastirea Recea, daca te duci cu senzatia ca tarai un bolovan dupa tine, pleci usor ca un fulg. Sa fie imensa iubire de oameni pe care o poarta acest bun si drag parinte? Sa fie biserica (care este "pictata" in mozaic), a carei splendoare te duce cu gandul ca te afli in Rai? Orice ar fi, merita sa ne bucuram de prezenta dumnealor, cat inca ii avem... si ma rog sa-i avem, caci exact cum spunea Petre Tutea: "Stii unde poti capata definitia omului? te intreb. In templu. In biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul. In biserica afli ca existi. Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici!" .
Marilena Stavar - str. Bradet nr. 2, ap. 10, Sighisoara, jud. Mures
Lumina de la Seuca
Sunt o cititoare fidela a "Formulei As" si, pentru ca revista dvs. este cumparata de foarte multa lume, m-am hotarat sa va scriu despre un fenomen care a fost relatat si la dvs. in revista, dar demult. Un fenomen de o maretie extraordinara: fenomenul de la Seuca, aparitia Fecioarei Maria intr-un sat din judetul Mures. Ati auzit cu siguranta de aparitiile Fecioarei de la Fatima, din Portugalia, de la Medjugore, din Iugoslavia si, din cate stiu eu, si de la Lourdes, din Franta. Va asigur ca este vorba de acelasi lucru, chiar daca multa lume este sceptica.
Prima data cand am mers la Seuca a fost in 2 decembrie 2001. Nu stiam ce sa cred, nu am mers nici increzatoare, nici neincrezatoare, am mers pur si simplu intr-un pelerinaj la Manastirea Recea si de acolo la Seuca. Nu stiu daca voi reusi sa exprim in cuvinte ceea ce am vazut sau am simtit, pentru ca adevarul este ca acolo ramai fara cuvinte. De cum intri in curtea bisericii, te cuprinde o liniste interioara, o pace sufleteasca pe care uneori o cauti si faci eforturi sa o gasesti. Aici este prezenta din abundenta si se simte mult timp dupa ce te intorci acasa. Ceea ce se observa foarte clar este comuniunea care se instaleaza intre toti cei prezenti, fara sa te gandesti ca doresti acest lucru. Mi s-a intamplat de fiecare data cand am fost acolo sa traiesc acelasi sentiment cu cei de langa mine, fara sa vorbim intre noi sau sa ne consultam, decat dupa o zi sau doua de la data aparitiei. Am simtit tristete cand mesajul era trist, ca si cum am fi stiut dinainte ca urmeaza un avertisment, sau bucurie nespusa cand totul era normal.
Vizionara Rozsika, cea careia ii apare Fecioara Maria de multa vreme, dar care a primit acceptul de a spune acest lucru si de a chema pelerinii numai de cativa ani, este de origine maghiara si de religie romano-catolica. Ceea ce este impresionant este solidaritatea oamenilor care vin acolo, indiferent de religie sau de nationalitate. Noi am fost in autocar ortodocsi si greco-catolici la un loc si vreau sa va spun ca ne-am simtit exact ca niste frati, si pe drum, si in acel binecuvantat loc, alaturi de maghiari. M-am simtit oarecum obligata sa fac "publicitate" acestui loc, pentru ca am vazut acolo cetateni straini, care vin de departe pentru a asista la aparitiile Fecioarei Maria, iar noi - poate nu ne dam seama ce favoare ni se face de catre Divinitate. Eu cred ca ar trebui sa ne simtim cel putin onorati pentru ca ceea ce se intampla se intampla la noi in tara. Poate ca Romania este cu adevarat o tara ocrotita si binecuvantata si noi nu vedem acest lucru.
Nu stiu daca Biserica recunoaste oficial aceste aparitii, din cate stiu eu, nu, pentru ca exista niste reguli care trebuie respectate pana la validare, dar sa nu uitam ca nici aparitiile de la Fatima nu au fost recunoscute decat dupa multi ani, desi adevarul era evident pentru toata lumea. Cert este ca acolo sunt veniti preoti de peste tot care oficiaza Liturghia, care spovedesc si impartasesc. Prima data cand am ajuns acolo si am vazut multimea de oameni care astepta sa se purifice spiritual prin spovedanie si impartasanie, mi-am zis ca asa ceva nu poate fi rau, chiar daca Fecioara nu apare cu adevarat. Iisus este oricum prezent acolo unde este atata credinta. Nu toata lumea are nevoie de semne ca sa fie convinsa, dar totusi, pentru noi toti au aparut aceste semne, ca o dovada de necontestat ca ceea ce se petrece acolo este adevarat. Intamplarea, desi eu cred ca nimic nu este intamplator, a facut sa am la mine un aparat de fotografiat, cu care am facut poze inainte de aparitie, in timpul aparitiei si dupa aceea. Daca se poate, studiati-le, si daca credeti ca pot fi date publicitatii, va rog sa o faceti.
Este vorba de soarele nostru de pe cer care s-a transformat, eu as zice intr-o luna imensa, pentru ca te puteai uita la el fara sa-ti afecteze retina, fara sa te doara ochii. Soarele a capatat culori diferite, de la galben la verde, violet si albastru, iar in jurul lui aparea de fiecare data un nor imens, de alta culoare, care contrasta cu cea din interiorul lui. Pe suprafata soarelui se vedeau cercuri concentrice care se miscau permanent, iar chiar in jurul discului solar se puteau vedea cu usurinta culorile curcubeului. Pe urma, a urmat o rotire a soarelui in jurul axei lui (da! va rog sa ma credeti!) si o miscare in forma crucii. A fost un dans al soarelui pe care eu l-am vazut in martie 2002 si pe care mi-am dorit sa-l mai vad o data in viata. Mi-a ajutat Dumnezeu sa-l mai vad si in 22 februarie anul acesta. De atunci si pana acum, la nici o aparitie nu a mai fost prezent acest fenomen.
In ce priveste scrisoarea mea, ea este felul meu de a multumi Maicutei Sfinte pentru harurile primite la Seuca. Nu pot sa spun ca am fost scutita de incercari, dar am fost invatata cum sa trec peste ele si ajutata sa ies cu bine din toate. Doamne ajuta!
Adina Demian