Selena
"Am doar 17 ani si trebuie sa dovedesc ca sunt suficient de puternica"
Pana de curand a fost blonda cu strungareata din trupa Candy. Acum, e simplu: Selena. La 17 ani, Elena Vasilache e o adolescenta care gandeste matur, care nu se sperie de responsabilitati si care simte ca, in sfarsit, a gasit calea cea buna: o cariera solo pe care si-o construieste pas cu pas
- In interviul pe care l-ai acordat revistei noastre acum trei ani, faceai parte din trupa Candy. Acum, esti doar Selena. Ai intrat in lumea muzicii destul de devreme, la 13 ani, o varsta cand alti copii sunt preocupati doar de joaca. De ce ai ales drumul acesta?
- Muzica a facut parte din universul familiei mele dintotdeauna. Parintii mei o iubesc, o considera un ingredient primordial al echilibrului lor psihic. Tatei ii plac baladele rock si muzica veche, in general. Tocmai de aceea, in colectia mea de Cd-uri gasesti toate albumele Aerosmith, Metallica, GunsnRoses, Kenny Rogers si Santana. Mama are si ea o voce buna, deci premisele unei propensiuni catre acest domeniu au existat. Eu mi-am dorit sa cant de mica, dar pana pe la 11 ani nu mi-am pus problema la modul serios. Eram constienta ca e greu sa patrunzi in aceasta lume, si credeam ca muzica va ramane doar un vis frumos. Asa ca mi-am spus ca e mai bine sa ma concentrez pe scoala, sa-mi vad de invatat, ca asta e cel mai important in viata. Cantatul a ramas la stadiul "ariilor" interpretate in baie si al minispectacolelor incropite intre noi, copiii cartierului. Trebuie sa recunosc ca eu eram cel mai acerb critic al acestor "evenimente" artistice. Atrageam atentia cand cineva devia de la sunetul original si spuneam: "Ai cantat fals". Bineinteles ca la vremea aceea nu aveam habar ce implica notiunea de fals in muzica. Incet-incet, am realizat ca treaba asta cu cantatul imi place din ce in ce mai tare si, cum stateam destul de mult timp singura in casa, mi-am format un program: veneam de la scoala, imi faceam repede lectiile, dupa care imi puneam melodiile preferate si repetam. Cand mama a vazut ca se ingroasa gluma, m-a inscris la Casa Armatei din Constanta, la clubul copiilor, unde se canta si se dansa pe rupte. Mie mi se cam impleticeau picioarele la capitolul dans, dar "rupeam" tot cand venea vorba de cantat. Asa mi-am luat inima-n dinti si impreuna cu o prietena am mers la studioul trupei Valahia, care era in plin avant, fiind inca in formula completa, adica avandu-l in componenta si pe Costi Ionita. Baietii m-au ascultat si le-a venit ideea sa formeze o trupa de pustoaice. Asa a aparut Angels, varianta initiala: eu, Raluca si Monica. Din pacate, n-am apucat sa inregistram decat cinci piese, pentru ca dupa doua luni grupul s-a destramat. Am suferit enorm. Deja, cantatul devenise crezul vietii mele, iar faptul ca-mi vazusem visul spulberat inainte chiar de a prinde contur m-a marcat teribil. Am plans zile de-a randul. Mama era disperata, nu mai gasea nici o modalitate de a ma binedispune. Norocul a fost ca intr-o seara, ascultandu-i pe baietii de la 3Sud Est, care erau difuzati peste tot cu piesa "Amintirile", mamei i-a venit ideea salvatoare. A sunat la studio si a spus: "Stiti, fetita mea are 13 ani si o voce buna. Ne puteti ajuta?". Ne-am intalnit cu Laurentiu Duta, iar el m-a pus in garda inca de la inceputul intrevederii: "Daca ai voce, discutam, daca nu, nu vreau sa-ti faci sperante.". Zis si facut. Le-am cantat - dar nu ma intreba ce, pentru ca am fost atat de emotionata, incat nici acum nu-mi amintesc - lor le-a placut, mi-au luat numarul de telefon si ne-au spus ca o sa ne caute. Intr-adevar, dupa o luna, Laurentiu a sunat-o pe mama si i-a spus ca are un proiect si vrea sa-l discute. A doua zi, le-am cunoscut pe Giulia si Claudia si, realmente peste noapte, am vazut nascandu-se Candy. Eu si fetele ne-am placut mult din prima. Exista insa o singura problema: eu eram prea micuta de inaltime, avand doar 1,60 cm, ceea ce in comparatie cu dimensiunile de manechin ale Claudiei si Giuliei era foarte putin. Dar Laurentiu a tinut mult la mine si a insistat pe aceasta formula, care s-o includa si pe ratusca cea urata. Si s-a dovedit ca a avut fler, pentru ca trupa a avut succes imediat ce-am aparut. Mi-am pus multe sperante in acel album de debut, pentru ca era prima data cand aveam sansa de a vedea daca merg pe drumul cel bun sau daca am fost doar amagita de o fata morgana muzicala. Au urmat alte inregistrari, spectacole, primele autografe... eram atat de emotionata. Mi se parea ireal faptul ca oamenii ma recunosteau pe strada si-mi zambeau cu simpatie! Apoi, a survenit plecarea Claudiei si intreruperea contractului cu producatorul nostru, Laurentiu Duta. Asa ca am fost nevoite sa luam totul de la zero: am cooptat-o pe Monica, ne-am gasit alt producator, alti compozitori. Miza era mare: trebuia sa pastram Candy, asa cum intrase in preferintele publicului. Ne-a mers insa foarte bine.
- Nu vreau sa fiu malitioasa, dar daca v-a mers atat de bine, de ce ai ales sa te desprinzi de Candy?
- Pentru ca dupa cel de-al treilea an de succese, lucrurile au inceput sa scartaie intre noi. Pe scena, ne straduiam sa iasa totul bine si sa nu lasam sa se intrevada frictiunile care apareau in culise. Cred ca am fost singura care a tinut realmente cu dintii de conceptul de trupa. Eram teribil de atasata de ideea de Candy si de fete, de care, in pofida neintelegerilor care incepusera sa intervina intre noi, ma simteam legata ca de niste surori. Imi spuneam ca in orice familie mai apar divergente, dar ca ele nu duc neaparat la divort! Eu credeam, cu inocenta, ca avem in continuare acelasi tel: trupa! Si daca totul s-ar fi facut dupa capul nostru, sunt convinsa ca am fi ramas impreuna, dar au intervenit eternii terti, persoane cu interese adiacente, care au inceput sa le bage fetelor in cap tot felul de idei, ceea ce a dus, in final, la zdruncinarea echilibrului dintre noi. Suntem inca prea micute pentru a actiona fara a mai pleca urechea la ceea ce soptesc rudele si prietenii. E adevarat ca atunci cand s-a format Candy, noi nu ne cunosteam, habar n-aveam ce fel de temperamente si ce teluri de viata are fiecare dintre noi, dar de vreme ce trei ani am reusit sa tinem barca pe linia de plutire, nu vad de ce lucrurile n-ar fi putut continua in aceeasi nota pozitiva. Despartirea a intervenit dupa o intreaga perioada de tensiuni care au erodat trupa. Mi-a parut foarte rau, dar pe de alta parte m-am simtit eliberata. Psihic, n-as mai fi putut rezista prea mult. Eu sunt o persoana simpla, care pune pe primul loc onestitatea, iar teatrul il apreciez doar pe scena.
- Nu ti-a fost teama sa te arunci in valtoarea unei cariere solo?
- Nu, din contra. Ma simteam pregatita, tocmai fiindca aveam in spate experienta Candy, care a fost o scoala foarte drastica. A existat o discutie, in urma careia s-a cazut de comun acord ca fiecare dintre fetele din trupa Candy s-o ia pe drumul ei, dupa cum crede de cuviinta. Si, asa cum s-a vazut, Giulia si Monica au considerat ca solutia, pentru ele, o reprezinta Candy, in formula de duet. In ceea ce ma priveste, m-am consolat, spunandu-mi ca asa a fost sa fie. Am lansat un album, "Perfect", si un prim single cu videoclipul aferent. E o muzica diferita de ceea ce am facut in Candy. E mai serioasa, mai complexa si mai putin comerciala. Nu mi-am dorit sa scot un album de debut care sa arda cu valvataie mare, dar care sa se consume rapid. Mi-am dorit ceva solid, si acesta a si fost motivul pentru care am spus ca voi compune eu versurile. Nu am aruncat niste rime la intamplare, ci chiar m-am straduit sa exprim plastic sumedenia de trairi care ma asalteaza cotidian. Sunt un Taur incapatanat, care pana nu-si termina treaba nu-si acorda ragazul unei vacante. Muzica a fost compusa de Gheorghe Nagler, care este si producatorul albumului, si o serie de Dj nemti. Inregistrarile s-au facut la Munchen si sunt multumita de ce a iesit. Apoi, am semnat contractul cu "Space Music" si ne-am apucat de videoclipul care s-a filmat in mare parte la Frankfurt, un oras care aduce destul de bine cu New York-ul, exact ceea ce-i trebuia regizorului Petre Nastase pentru a obtine un produs in egala masura futurist si romantic, ceva care sa aminteasca de senzatia pe care o ai privind un tablou de Salvador Dali. Cred ca stradaniile lui au dat rezultatul scontat. Asta, dupa ce ne-a chinuit pe noi pana in pragul disperarii. Glumesc! Scenele subacvatice - realizate cu o camera speciala, inchiriata de la firma care i-a furnizat echipamentele si lui James Cameron, atunci cand lucra "Titanic"-ul - au fost filmate in bazinul olimpic din Bacau, la cinci metri adancime. Filmarile au durat o noapte intreaga. Noroc ca era apa calduta!
- Ti s-a schimbat stilul de viata de cand ai ales cariera solo?
- Da, foarte mult. In sensul ca atunci cand faceam parte din Candy eram nevoita sa ma supun majoritatii. Asta nu pentru ca mi s-ar fi impus, ci o faceam subconstient. Stii cum e: cu roman traiesti, romaneste inveti. Acum am reusit sa ma eliberez de toate influentele colaterale. Am gasit raspunsul la intrebarea: "Ce vreau cu-adevarat?" si actionez in consecinta. Am devenit mult mai sigura pe mine, si asta poate tocmai pentru ca am mai multe responsabilitati. Acum, totul trece exclusiv prin mine, eu sunt cea care ia decizia, deci stiu ca daca gresesc vina este doar a mea. Asta insa ma motiveaza. Trebuie sa-mi dovedesc ca pot, ca sunt suficient de matura si de puternica. Desi am doar 17 ani.
- E evident, din felul in care vorbesti, ca muzica inseamna foarte mult pentru tine. Totusi, nu ti-e dor cateodata sa-ti traiesti pur si simplu adolescenta de dragul varstei, fara atatea constrangeri si servituti? Cand mai ai timp de tine?
- Sincer iti spun ca eu ma simt libera. Colegii mei de generatie m-au etichetat intotdeauna ca pe o fiinta ciudata. Pentru ca eu imi doream o cariera, atunci cand ei nu visau decat la o noapte in discoteca. De un an m-am mutat la Liceul de muzica "George Enescu" din Capitala, printre colegi cu aceleasi preocupari ca si mine. Toti suntem focalizati pe aceleasi valori. In ce priveste muzica, ea nu e o constrangere pentru mine, ci o mare, coplesitoare pasiune. Iar acum ma ocup de ea si la scoala. Sunt in miezul evenimentelor. Nu e asa de greu pe cat se spune. Sunt si alti tineri care muncesc la fel de mult ca si mine, doar ca in domenii diferite. Daca ei pot si nu se plang, eu de ce n-as fi in stare?
- In incheiere, sa ne amintim ca e vara, iar vara este anotimpul iubirilor. Oare fiorul dragostei a patruns in viata ta?
- Nu, cred ca e inca putin cam devreme. Deocamdata o iubesc pe mama! Nu cred ca sunt pregatita pentru ceva mai mult decat o prietenie. In plus - si nu vreau sa par cusurgioaica sau infumurata -, eu trebuie sa cunosc un om foarte bine inainte de a-i acorda increderea si respectul meu. Sigur ca baiatul pe care-l voi alege, atunci cand va veni timpul, va trebui sa fie serios, educat, manierat si istet, genul care se descurca intotdeauna in viata.
Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat