Festivalul de la Simleul Silvaniei
Sarbatoarea romanilor care se lupta sa ramana romani
La Simleul Silvaniei s-a incheiat zilele trecute cea de-a treia editie a Festivalului "La fantana dorului", la care au participat si grupuri de romani din Valea Timocului (Serbia), Chisinau si Giurgiulesti (Republica Moldova), Vidin (Bulgaria), Ismail si Apsa de Jos (Ucraina). Pentru cateva zile, Parcul Cetatii din Simleu a devenit capitala romanilor de pretutindeni. Costumele populare, unele vechi de peste o suta de ani, scoase pentru aceasta ocazie din lazile de zestre ale bunicilor, melodiile saltarete, strigaturile, pasii de joc, toate la un loc si, in plus, buna dispozitie au aratat ca toti cei prezenti la festival sunt legati intre ei, ca pentru toti, indiferent de tara in care traiesc, patria-mama e una singura: Romania. Emotiile concursului de dansuri, intalnirea cu publicul deosebit de receptiv, excursiile si drumetiile pe plaiurile salajene, prieteniile legate spontan, fara nici o greutate, au ramas de-acum in amintire. Ele vor tine insa vie, pana la urmatoarea editie, bucuria intalnirii dintre frati.
Broderie cu alfabet
Olga Chiriac vine din satul Straseni, raionul Chisinau, Republica Moldova. E profesoara de limba franceza si, in acelasi timp, canta si danseaza in ansamblul "Mostenitorii", condus de Valeriu Chiper. E o femeie iute, curioasa, cu o privire neastamparata, vrea sa stie cat mai multe si de-abia poti s-o opresti din povestile pe care le spune bucuroasa. In afara cantecelor vechi, invatate de la batranii satului, Olga Chiriac a adus cu ea si alte comori: zeci de cusaturi, obiecte de imbracaminte, camasi, fete de masa, ii, perdele, perne, batiste si servete brodate, pe care le-a aranjat intr-o expozitie ce i-a incantat pe toti cei prezenti. Cu vorbe asezate, profesoara Olga Chiriac ne-a vorbit despre "misia dascalului roman in Moldova de azi".
"Ii invat pe copiii mei de la scoala sa fie atenti inca de mici la ceea ce ne deosebeste pe noi, romanii, de alte popoare. De cand intra in scoala, toamna, la primul sunet de clopotel, ei ma vad imbracata in costumul popular romanesc pe care l-am mostenit de la mama. Il port si la ultimul clopotel, cand ei isi iau ramas bun de la scoala, la toate sarbatorile mari din an si la hramul satului nostru, Straseni, care se sarbatoreste pe 27 octombrie. Trebuie sa avem grija sa nu ne pierdem ce este al nostru, ceea ce ne defineste. De aceea, la inceputul fiecarui an scolar, eu fac cateva lectii de arta populara romaneasca cu toti copiii la care predau. Le cer tuturor sa-mi aduca un text, un cantec, o melodie, o legenda sau poveste, o strigatura, o cusatura traditionala, ceva, ceva pe care ei il pastreaza de la mama ori bunica, de la cineva din neam. Ceva ce este romanesc. Sunt convinsa ca pentru noi, profesorii romani din afara tarii, misiunea de pedagog este mai degraba o lupta permanenta pentru a-i face pe copii sa recunoasca si sa aprecieze valorile spirituale si materiale care definesc neamul romanesc. Nu exista recreatie in aceasta lupta. Noi nu putem avea pauza aici. Si, ca sa fiu eu primul exemplu pentru acesti copii, am adus aici, la Simleu, cusaturi cu ornamente traditionale romanesti: naframute de mire si de mireasa, prosoape de cununie, in care infasoara mama miresei icoana pe care o da mirilor sa le apere casa si casatoria, prosoape de nanasa, batiste cu diferite modele decorative. Mai am si fete de masa cusute si brodate de maicuta mea pe borangic tesut in casa. Pentru nimic in lume nu m-as putea desparti de ele. Sunt averea mea cea mai de pret. Maramele de bumbac pe care le-am adus cu mine au broderii cu negru, ca pamantul care ne tine, si cu galben, ca soarele."
In mijlocul expozitiei de cusaturi sunt doua servete pe care Olga Chiriac mi le arata inainte de plecare: portretul lui Mihai Eminescu, brodat in cusatura simpla, neagra, si "un alfabet cu fulgusori", un servet patrat pe care sunt brodate cu albastru, printre niste stelute-fulgi, literele alfabetului romanesc. Aratandu-mi-le, Olga Chiriac nu-mi da explicatii, asa cum mi-a dat pentru celelalte obiecte din expozitie, nu-mi spune nimic. Le ia in mana si-mi cere doar sa-i fac fotografii cu ele, iar lacrimile aparute in coltul ochilor, in ciuda zambetului deschis, spun mai mult decat o mie de cuvinte.
Romanii din Vidin
Grupul lor este cel mai tacut dintre toate. Fetitele, toate cu flori rosii prinse in par, au o seriozitate dezarmanta. Sunt rumene in obraji si-l cauta mereu cu privirea pe cel care este conducatorul grupului, Ivo Gheorghiev. El este presedintele Uniunii tinerilor etnici romani din Bulgaria si este cel mai in masura sa vorbeasca despre fratii din sudul Dunarii. "Acest festival este un lucru extraordinar, pentru ca ne da posibilitatea sa ne intalnim cu fratii nostri romani de pretutindeni. Am putut regasi aici, povestind cu ceilalti participanti, spiritul nostru, valorile noastre morale. Am vazut ca simtim la fel, ca gandim la fel, ca suntem acelasi neam, indiferent de tarile in care traim. Locuim in Vidin si la noi se respecta, din pacate, numai in aparenta drepturile minoritatilor. N-avem biserica, n-avem scoala in limba romana. De-aceea, e foarte greu sa pastram vie flacara romanismului. Este foarte puternic procesul de asimilare a populatiei romanesti de catre bulgari. De aceea, initiativa sotilor Olga si Simion Vasiliev, de a-i organiza pe acesti copii si de a reinvia prin ei traditii si obiceiuri de demult, este binevenita. Fara nici un ajutor financiar, pe banii lor, ei au adunat acesti copii din familiile de romani din Vidin si i-au invatat la ei acasa dansuri populare si cantece vechi, romanesti. Multi dintre acesti copii nu stiau romaneste, au invatat primele cuvinte odata cu melodiile pe care danseaza. Le place ceea ce fac si ma bucur sa vad ca aici, la Simleu, ei au gasit calea de a se intelege cu copiii veniti din alte parti. Marele castig al acestei intalniri este insa altul: copiii au inteles ca puntea care ne leaga pe toti romanii, indiferent de tara in care traim, este limba romana si ca este o datorie de onoare pentru ei sa invete sa vorbeasca romaneste. Nu pot sa inchei fara sa amintesc de gesturile extraordinare ale spectatorilor care au facut donatii in bani si carti in limba romana pentru copiii din Vidin. Le multumim si ii asiguram ca la anul, cand vom reveni la alta editie a festivalului, vom sti sa va spunem si povesti in limba romana."
Clanul Bajenaru din Valeni, Republica Moldova
A intrat pe scena mai intai el, un barbat maruntel, iute in miscari, cu niste ochi albastri, patrunzatori, a caror neliniste puteai s-o citesti de departe. Avea intr-o mana un fluier din lemn, cu cealalta tinea strans de brat un copilas de vreo cinci, sase anisori. Apoi a venit ea, sotia lui, batand o toba mare, de tabla albastra, si strigand, din cand in cand, cate ceva cu un glas gros. La urma, a intrat si un tanar care dansa in ritmul pe care toba il intetea pe masura ce cei patru se apropiau de mijlocul scenei. Ceea ce a urmat a tinut cu rasuflarea taiata intreaga adunare. A fost un iures din care noi, spectatorii, ne-am dezmeticit tocmai cand cei patru Bajenari se inclinau, luandu-si ramas bun de la public. Au cantat, au jucat, si-au schimbat instrumentele intre ei, si-au presarat programul cu strigaturi pline de haz. Si toate astea s-au intamplat intr-un ritm extrem de rapid, ca si cum cine stie ce ii astepta, ca si cum se grabeau ca nu cumva sa intarzie pe undeva. Mai tarziu, cand am stat de vorba cu ei, am inteles ca neastamparul si nelinistea tin de felul lor de a fi, ca, de fapt, ei nu se grabesc nicaieri, dar ca sunt dornici sa arate cat mai mult din ceea ce stiu. "Sa nu va mirati ca stiu atatea, eu as putea tine program nu o jumatate de ceas, nu un ceas, as putea tine lumea o noapte intreaga, daca ar trebui. Am cu ce, stiu sa-i fac pe oameni interesati sa ma vada. Acuma, nu ca ma laud eu, dar aici, pe malul Prutului, putini sunt ca mine, de fapt, ar trebui sa zic ca noi, clanul Bajenarilor. Am venit la Simleu cu nevasta, Vasilina, cu baietul, Colea, si cu nepotul, Valentin. Dar eu mai am un baiat acasa, Gheorghe, care canta si el. De fapt, ce sa mai lungesc vorba, la mine in neam toti canta si danseaza. Am nepoti care n-au implinit inca un an si cand ma vad, sar in sus cu mainile ridicate ca la joc, am nepotica care incepe sa ingane un cantec cand ma apropii de patul ei. Eu cant de mititelut, de cand ma stiu. M-a luat tetica la oi cu el, era tovaras de stana cu Vasea Marin, care canta tare frumos si care mi-a fost profesor intr-ale muzicii. "Daca gresesti melodia ori jocul, uite, ai sa mananci iarba ca mieii", asa-mi zicea el, mai in gluma, mai in serios. Si m-am straduit sa invat, sa fur de la el mestesugul de fluieras, caci el era mare maestru in cantatul la fluier. Am stat la stana din Tatarca, la o turma de cinci sute de carlani, aproape sase ani. Tetica ma pregatea sa devin cioban. M-am deprins si cu mestesugul oilor, dar si cu fluierasul. Tin minte cat de frumos sunau dealurile si vaile cand cantam cu badea Vasea. Mai tarziu, am cantat si pe scena, cand eram cam in clasa a saptea. De-acuma, erau si spectatori care ma vedeau, nu numai oile si dealurile. Am umblat prin toate satele de pe malul Prutului, Satu Nou, Orlovca, Caragati, Anadolu. Pana la Reni ma stia lumea. Hora, sarba, batuta, ghilabaua, vra sa zica toate dansurile le stiam si nu ma intrecea nimeni. Eu cred ca e un mare dar de la Dumnezeu sa stii sa dansezi si sa canti, dupa cum mare dar e si sa stii sa asculti. Sunt unii la care nu le place sa danseze, ori sa cante, ori sa asculte muzica. Iaca, eu la astia le-as zice ca nu-s oameni. Vra sa zica, i-o fac ce-mi place mai mult, adica dansez, cant la fluieras, de nici nu mai vorbim ca sunt si dobas bun. N-am avut posibilitatea sa invat mai departe, pentru ca de la oi tata m-a pus la boi. Am terminat opt clase si am ajuns izdovoi la boi, adica manator de boi. Maruntel cum eram, de-abia ridicam protapul greu de salcam ca sa-i pot injuga. Am dus-o greu tare. Numai acuma, in urma de cativa ani, tetica a inceput sa planga aici la mine acasa, ascultandu-ma cum cant de frumos. "Mai bine te dadeam la scoala", mi-a zis el atunci, "ajungeai om mare". Io i-am spus ca nu-s prost nici asa, numai ca n-am patalama la mana, dar ca altfel ma intrec cu oricine. Daca intru cu fluierasul intre altii care canta, ii tavalesc, ii dau de-a dura, ii zapacesc, chiar daca nu cant dupa portativ. Pe nevasta asta de-a doua Dumnezeu mi-a scos-o in cale. Prima a plecat de la mine, ca nu-i placea sa ma vada cantand si jucand toata ziua. O matusa mi-a adus-o pe Vasilina. Cate nu fac babele?! Incheaga si apele, daca isi pun mintea. Ehei! Eu stiam sa ma port de-acum cu femeile, ca eram "om de cultura". Vasilina s-a uitat la mine, am vazut eu ca-i cam plac si stiam de ea ca e harnica si gospodina. Am inceput s-o imbrobodesc cu tot felul de povesti. "Daca ti-ar merge si mainile ca gura, am razbi departe", mi-a zis ea dupa ce m-a ascultat o vreme. Apoi ne-am luat si de-atunci traim, cantam, jucam tot impreuna. Acuma, am ramas numai cu baba, unu la unu. Cand ne culcam, atunci ne culcam, cand ne sculam, atunci ne sculam, nimeni nu ne porunceste, suntem liberi si veseli ca traim impacati. Si daca esti vesel, arati frumos, asa ca noi si ca fratii nostri de dincoace de Prut, care ne-au gazduit cu atata drag aici, la Simleu."
Copiii din Apsa
In fruntea grupului lor este cel mai tanar participant la Festival. Cu clopul pe-o ureche, ca un adevarat morosan, cu gacii largi, cu lecru pe umar si cu straita de brat, micul Sebastian Botos e serios si plin de importanta. N-are mai mult de cinci ani si tine strans in mana tabla pe care scrie numele localitatii din care vine: Apsa de Jos. Despre romanii de dincolo de Tisa ne-au vorbit profesorii Ileana si Ion Botos, care au condus grupul de copii la Simleu. Ion Botos preda istoria la scoala din Apsa. Tot el este editorul revistei "Apsa. Gazeta regionala social-politica din Transcarpatia" care apare in limba romana. "Spre deosebire de romanii din Bulgaria sau Serbia, noi avem scoala in limba romana", ne spune el, imediat ce intram in vorba."E mare lucru si e foarte important pentru copiii care invata sa vorbeasca romaneste corect. Graiul de acasa este amestecat de cele mai multe ori cu ucraineana, parintii n-au vreme si rabdare sa-i corecteze si-atunci este datoria noastra, a dascalilor, sa-i facem sa pretuiasca limba romana si s-o vorbeasca cat mai corect. Acasa, multi parinti staruie sa vorbeasca cu ei in ucraineana, tocmai pentru a-i adapta mai bine la ceea ce ii asteapta cand trebuie sa-si gaseasca mai tarziu un loc de munca. Copiii au vazut acum ca limba romana a facut posibil dialogul cu copiii veniti din alte tari si ca este singura cale de a intelege cat mai bine istoria, traditiile si folclorul neamului din care ne tragem. Nu putem lasa sa se piarda traditia romaneasca", adauga profesoara Ileana Botos. "Ii invatam pe copii cantecele vechi, strabune. Ne straduim sa facem cu ei dansuri si cantece romanesti, asa cum se joaca si se canta si in satele ramase dincolo de Tisa, in Maramuresul din tara. Ne-am facut costume asa cum se poarta dincolo, cu camesi cu fodori, cu zadii in dungi, cantam aceleasi cantece (Inflorit-o rugutu, Pe ulita mandrii-n sus, Hori si altele). Nu exista diferente intre noi si ei la cantat, la port si la joc. Ne bucuram ca suntem aici si pot sa va spun ca noi nu ne straduim sa demonstram ca suntem romani, noi chiar suntem, si datoria noastra este sa nu lasam sa piara aceasta zestre de traditii care e a noastra, a tuturor, indiferent de locul in care traim."
Politica arcusului
Il cheama Jovan Dumitraskovici si a venit din satul Serbanovat din Valea Timocului, Serbia. E inalt si-i sta bine in costumul popular in care e imbracat: camasa alba, pantaloni negri, stransi pe picior, opinci cu gurgui si ciorapi lungi de lana, legati sub genunchi cu canafi colorati. "Sunt ciorapii lui tatu", imi spune el, cand vede ca ma uit indelung la florile brodate pe ei. "Sunt de la tatu si el i-a purtat ultima oara in 1935. Eu n-am apucat sa-l cunosc, pentru ca a murit cand aveam aproape trei ani. De la el am ciorapii astia si vioara la care cant. Mama le-a pastrat si mi le-a dat cand am implinit paisprezece ani, atunci a crezut ea ca o sa pot eu intelege ce sunt acestea si sa le pot pretui asa cum se cuvine. Pana sa cant la vioara, am cantat la frunza. Eram mare mester. Nu m-am lasat nici cand am inceput cu vioara. M-am luat dupa doi buni cantareti, Trailo Dusan si Branco. Am inceput sa cant dupa "oie" (auz) si se pare ca am avut urechi bune, daca am ajuns un cantaret vestit. In satul meu traiesc romani si sarbi amestecati. Romanii sunt acolo dintotdeauna, sarbii au venit mai din sud, acum vreo doua sute de ani. N-avem scoala in limba romana, n-avem biserica. Vorbim doar noi intre noi, vlahii, asa cum ne zic ailalti. Vorbim vlaheste si cu copiii, ca sa nu uite de ce neam is, dar mai vorbim cu ei si sarbeste, ca sa nu le fie greu sa se acomodeze cu ceilalti oameni. Daca esti vlah, ailalti cauta la tine ca la o clasa mai mica, te socotesc mai slab decat ei. Eu cred ca asta-i amestecata cu politica. In politica asta, noi, vlahii, n-avem loc. Pe mine nu ma mai intereseaza de-acuma, ca a mea politica sunt patru strune si arcusul. Roman m-am nascut si roman am sa mor. Imediat dupa Revolutia voastra au inceput sa vina multi romani cu marfuri in piata la Bor. Ma duceam acolo numai ca sa-i intalnesc, sa-i aud cum vorbesc. Sunt credincios, sunt "blaganai" la biserica, adica responsabil cu stransul banilor. Sunt om de incredere, dupa cum vezi, si mai multe nu-ti spun despre mine, sa nu zici ca ma laud. Mie-mi place sa zica altul despre mine ce e de zis. De aceea, te chem domnisoara draga, sa vii la mine si sa vezi ce gospodarie mandra am. Am 14 pogoane de pamant, vaca, porci, doi grasuni pe care-i tai la Craciun si o scroafa batrana ce o tin pentru prasila. Eu lucrez, singur, tot. Ma scol dimineata pe la patru, patru si jumatate, si pana seara nu ma mai opresc din munca. Cand e zi de sarbatoare, la Sf. Procopie ori de Sf. Maria, cand e hramul satului, imi iau vioara si ma duc in gradina casei si cant. Casa mea e pe un varf de deal si se aude in toate vaile cum cant eu si se bucura oamenii. "Iara canta Jovan", zic, si ei stiu ca le doresc asa o zi buna. Alte bucurii daca am? Uite, asta e bucurie, ca am venit la Simleu, ca am cantat, ca am povestit cu alti romani, ca am cunoscut cum traiesc fratii romani din alte tari. Asta e o bucurie mare, si chiar daca mi-am lasat acasa multe treburi neterminate, nu-mi pare rau ca sunt aici, imi pare rau doar ca se incheie maine Festivalul si ca e mult pana la anul. Voi fi aici din nou, poti fi sigura de asta. Daca Jovan zice, apoi sa nu crezi altceva."
Otilia Teposu
(Fotografiile autoarei)