"Craita" sau fericirea de a fi acasa
Zile de vis, pe Valea Doftanei
Ridicata din lemn si piatra, in buna traditie montana a Prahovei, pensiunea "Craita" din Valea Doftanei se apropie cel mai mult, dintre constructiile similare ale zonei, de ideea de turism rural. A fost conceputa ca o "casa mai mare", in care initial urmau sa locuiasca proprietarii, cu dormitoare spatioase si pline de lumina. Lipseste doar mirosul de paine calda, coapta in cuptorul din spatele bucatariei, ca sa ai senzatia ca te afli la bunici. O lume de poveste ti se arata daca deschizi ferestrele din fata: iata un prun urias, incarcat de fructe, in spatele caruia se inalta sura de fan si acareturile unei gospodarii bine intretinute. Pe langa aleea ce vine de la poarta, straturile de galbenele si cercelusi, tufele de trandafiri si vrejii fragili de carciumarese iti conduc pasii catre "receptie" - locul strategic in care stapanii pensiunii isi asteapta musafirii. Randuri de meri si peri pitici, plini de fructe, promit o livada adevarata in urmatorii cinci-sase ani. O poienita cu iarba tunsa, in care au fost randuite scaune si mese din retezaturi artistice de butuci, serveste drept loc de odihna si jocuri de dupa-amiaza. Gradina de legume, solarul si lotul de cartofi asigura hrana curata de peste vara. Totul este ecologic la "Craita"; de pe cartofi, gandacii sunt culesi cu mana, nu stropiti cu chimicale; rosiile, ardeii si castravetii din solar sunt udati numai cu apa de fantana; dovleceii si vinetele, la fel. Usturoiul si ceapa le smulge fiecare, la liber, din straturile bogate de pe margine. Carnea, laptele, branza, urda si casul vin direct de la stana familiei, din munte. Ciresele si visinele, merele varatice si perele roscate sunt culese in fiecare dimineata din livada de langa casa. Tot atunci este stearsa roua de pe fragi si zmeura, de pe coacazele si afinele timpurii, ce rasar pe fetele insorite ale muntelui. Imaginea campestra este intregita de piuitul pasaretului curtii, de latratul lenes si ragusit al uriasului dulau Ringo, de cantatul matinal al cocosilor.
Aici urma sa fie construit Castelul Peles!
Cine n-a fost inca pe Valea Doftanei ar trebui sa-si programeze sfarsitul de saptamana, pentru a ajunge acolo, macar sa vada, daca nu sa ramana intr-un veritabil rai pe pamant. Vorbesc in cunostinta de cauza: impreuna cu cativa colegi de redactie am petrecut acolo un week-end de vis: preturi omenesti, bucate ca in povesti, gazda - gata sa implineasca orice dorinta; pensiunea "Craita" merita cu prisosinta sa fie cunoscuta si "onorata".
Gheorghe Postolache, proprietarul pensiunii "Craita", are argumente demne de luat in seama: "Valea Doftanei este osia lumii rurale a Prahovei, eco-sistemul cel mai bine pastrat din Muntenia. In salbaticia zonei, regasesti tot ce au Carpatii mai frumos si mai atragator: pasuni alpine urcand pana la 1800 de metri, paraie iuti si limpezi pline de pastravi, fanete inflorite, specii rare de plante, paduri virgine (dintre putinele care se mai gasesc astazi in Romania!). Nu mergi prea mult din centrul Campinei, pe un drum rau, dar pe care-l uiti repede, si te trezesti pe malul lacului de acumulare care a transformat raul Doftana, pe cativa kilometri, intr-un superb "tau" verde de munte, in care poti pescui numai cu permis: pastrav, salau, biban si crap salbatic. Soseaua, potrivita pentru jeepuri, urca fara mare intarziere catre vilele si cabanele de vacanta de pe versantii vaii. Se vorbeste ca, in curand, pe aici se va construi o sosea alternativa, pe care va fi dirijat traficul greu spre Brasov. Ar fi o catastrofa, deoarece ar omori turismul si ar "domestici" grav salbaticia locurilor. Noroc ca, deocamdata, cum se intampla in Romania, nu sunt bani, asa ca pericolul pare inca indepartat. Sa ne bucuram, asadar, cu ceea ce a lasat Dumnezeu intru desfatarea simpla a tuturor".
Ca om al padurii, silvicultorul Postolache uraste "zgomotul tulburator" din marile orase, unde n-ar putea locui mai mult de doua zile. Intelege bine chemarea catre munte a celor otraviti de mizeria urbana, oameni fara prea multi bani, romani si straini din clasa de mijloc. Cu gandul la ei a ridicat pensiunea si lor le dedica programele de sfarsit de saptamana, indemnandu-i sa viziteze locuri de o frumusete ametitoare. Cum ar fi Padurea Regala de la Glodeasa... Am fost s-o vedem: asemenea unui zid inaltat de farmecele unei vrajitoare din basme, arbori gigantici, batrani de 200-300 de ani, acopera versantii muntelui. Strecurandu-te pe sub crengile lor uriase, intri in padure ca intr-un tunel al timpului. "Altarele" ei uimitoare innoada veacurile in trunchiuri drepte ca lumanarea. Pe aici trece liber vanatul pe care silvicultorii il protejeaza cu fanare si adapatori si il hranesc cu ierburi suculente si dulci, cu seminte si fructe salbatice. Un tipat sau un uruit de motor se propaga aici pe zeci de kilometri, in ecouri unduitoare, ca de pe alte taramuri. Cu palmele lipite de trunchiurile ca niste Feti-Frumosi, te lasi coplesit de energia secreta a acestui codru fantastic si parca intelegi de ce, pe la 1880, luminatul mare Rege Carol Intaiul a dorit sa construiasca Pelesul pe aceasta vale, dezmortind zona din "somnul cel de moarte"... Alta faina ar fi curs la moara istoriei, iar satucurile Sinaia, Predeal si Busteni, tot asezari umile ar fi ramas, tot de drumeaguri pietruite ar fi avut parte. Insa diverse grupuri de interese din jurul Coroanei au facut presiuni asupra Regelui si, in ultima clipa, Carol a acceptat locatia actuala pentru superbul sau castel. Vrajit totusi de frumusetile Vaii Doftanei, a carei suprafata de 30.000 de hectare este egala cu suprafata Sinaiei, Bustenilor si Azugai la un loc, Regele a mai vizitat zona, regretand toata viata ca n-a lasat si la Glodeasa un semn palpabil al geniului sau constructiv.
Neamul lui Postolache
Neamul silvicultorului Gheorghe Postolache a iubit dintotdeauna ciobania. Si tatal, si bunicul si strabunicul au avut oi. Gospodari de vaza intre valenii Doftanei, barbatii familiei au tinut traditia cu sfintenie, ca pe o religie. Chiar si in timpurile vitrege ale comunismului s-au ocupat de cresterea animalelor. Cand a inceput sa se vorbeasca intai despre turismul rural, dupa 1990, in mintea lui Postolache a incoltit un gand: "Ce-ar fi", si-a spus, "sa nu mai pierdem timpul pe la pietele Campinei si Ploiestiului, sa vindem branza si ouale cu taraita? N-ar fi mai usor sa-i aducem pe cumparatori acasa? Sa le aratam la fata locului cum traim si ce mancam? Sa-i poftim sa manance cu noi, sa ia loc, dupa datina, pe trunchiuri retezate de copaci, la mesele groase de lemn?"
Zece ani au trecut pana cand acest vis haiducesc al brigadierului silvic a prins viata. Ani de greutati financiare, de munca pe branci, de invatatura asidua. A luat chiar un tren spre Budapesta, la "training" pe cheltuiala americana, dorind sa sparga barierele mentalitatii locale, in directia aratata de cei cu mai multa experienta. In timp ce pensiunea se inalta cu incetinitorul, din lipsa de bani, Postolache a pregatit terenul, incurajandu-si vecinii sa construiasca bai pe langa dormitoarele cele bune, sa ridice standardul curateniei, sa fie mai atenti cu igiena laptelui si a celorlaltor alimente din gospodarie. Unii au inteles, altii privesc si astazi cu invidie peste gardurile unde oamenii obositi ai oraselor petrec ca in basme. A sunat intr-o zi seful unui grup din Targu-Jiu: "Suntem 45 de insi si dorim cazare si masa". Gheorghe a plecat in vecini, sa gaseasca locuri de dormit. La "Craita" nu incapeau mai multi de 25. Pana la urma, s-a lasat pagubas, grupul era mult prea mare pentru posibilitatile vecinatatii. "Este pacat", spune, "astfel de ocazii nu se pierd niciodata. Desi nu ne plac grupurile prea mari, sunt situatii cand facem si exceptii, de dragul celor care nu-si permit sa-si construiasca propriile case de vacanta. Dupa cum au pornit lucrurile in ultima vreme, eu cred ca in doi ani batem Branul! Asteptam concursul Primariei, publicitatea pe care ne-a promis-o prin Internet."
Cand si-a luat curajul de a-si deschide casa oaspetilor oraseni, Gheorghe Postolache si-a invitat prietenii din Bucuresti la o pastrama cu mamaliga. A fost o seara de pomina, cum nu s-a mai vazut pe Vale. De indata au aflat si altii, s-a dus vestea din om in om. Lucrul bine facut isi cerea dreptul la recunoastere. "Craita" - un nume de legenda, purtat de o printesa ucisa de turci - se numara deja printre atractiile irezistibile din turismul rural ecologic. Sa locuiesti intr-o camera de 22 m2 pentru numai 10 euro pe noapte si sa platesti tot atat pe mancare, cand iti sunt deschise usile cu drag, ca unei rude apropiate - iata ospitalitatea perfecta pe care o familie simpla de la munte a reusit s-o impuna in mod natural si convingator. Gheorghe si Puia Postolache, ajutati de parinti, de verisoara Catalina si de vecinul Dragos, un fost bucatar de trei stele (chemat numai cand grupurile sunt prea mari), au luat, pana la urma, "in antrepriza" fericirea de a fi si de a te simti ca acasa.
Pentru rezervari sunati la 0722/69.54.16, 0244/36.56.71; e-mail craita@ploiesti.info
Ion Longin Popescu
Noutati de la "Anita"
In ultimele saptamani am avut ocazia de a haladui pe la poalele Retezatului, oprindu-ne in ospetie la "Anita" - pensiunea de trei stele de pe malul Raului Mare (Hateg), prezentata anul trecut in aceasta pagina. Asa am constatat ca proprietarii, Marius si Anita Constantinescu, n-au stat degeaba in tot acest timp. Gandul lor a fost sa investeasca aproape intreg profitul realizat, sa creasca gradul de confort fara a mari pretul. Doua noi cabanute, cu dormitoare inca mai spatioase decat cele din vila centrala, au fost puse in circuit, fiecare cu imprejmuirea si cu zecile ei de aranjamente florale. Cititorii isi mai amintesc, poate, de simfonia fantastica a florilor din curtea "Anitei" - lucrare datorata doamnei Constantinescu, o nemtoaica autentica, revenita dupa 1989 pe plaiurile mioritice, din prea mare drag de munte si de Romania. Parca mai multe decat vara trecuta, florile aduse de ea din Bavaria decoreaza inca si mai savant suprafata extinsa a pensiunii. Situata la poale de padure virgina, sub grohotisurile pe care caprele negre isi fac veacul vara si iarna, aceasta perla a turismului montan isi toarce existenta paradisiaca in vesnicul susur de clepsidra al raului. Pe sub salciile si arinii plantati artistic, cu crengile lasate plangacios in valuri, se zbenguie pastravi argintii, luandu-se parca la intrecere cu fluturii rataciti din Rezervatie. La trei ani de la inaugurare, "Anita" continua sa fie un loc de neuitat, innobilat de curtoazia si ospitalitatea hategana a familiei Constantinescu. Pentru rezervari sunati la tel. 0254/771.700, 0254/776.620, 0744/630.787, e-mail cabanitaro@yahoo.com