Margareta Paslaru
"Ce ma aduce in Romania? Dorul de familie si de locurile natale"
Sosita in tara intr-o vacanta "de dor", Margareta Paslaru a avut amabilitatea sa ne acorde un interviu. Imbracata intr-un costum albastru, asortat cu ochii aceia care le-au furat sufletele romanilor, adorata interpreta din anii 60-70 ne-a vorbit despre viata ei petrecuta intre doua borne sentimentale: Romania si America. Paslarita noastra cea mult iubita nu si-a pierdut aura
- Ati emigrat in America de peste douazeci de ani si faceti parte dintre fericitii romani care au reusit sa-si faca acolo un rost. A fost greu sau usor? Se pare ca sentimentalismul nostru nostalgic fata de patria-mama e un obstacol greu de trecut...
- Nu pot sa vorbesc in numele altora si nu cred ca se poate vorbi despre adaptare in general. Fiecare individ reactioneaza conform personalitatii lui. Fiecare este un caz unic, precum amprentele. Nu exista o trasatura care sa-i caracterizeze pe toti. Insa, eu cred ca nu e nimic rau in a fi sentimental. Simtirea patriotica nu trebuie sa devina o povara, ci dimpotriva, un imbold de a fi de folos, de a-i ajuta pe cei dintre care ai plecat, de a le impartasi din experienta ta. Dintre emigrantii pe care i-am cunoscut, am observat ca mai ales indienii si coreenii care au izbutit sa-si faca o situatie revin in tara natala, pentru a contribui, nu numai financiar, dar si cu idei, la progresul poporului lor. Si sunt primiti cu bratele deschise. Nimeni nu-i critica pentru ca au plecat si nimeni nu priveste intoarcerea lor ca pe un esec. Dimpotriva. Deci, adaptarea depinde atat de mentalitatea celor care au emigrat, cat si de a celor ramasi acasa. Si mai depinde de flexibilitatea fiecarei persoane in parte. Daca mergi pe principiul "Lasa ca le arat eu lor!", nu prea ai sorti de izbanda. Trebuie sa inveti legile pamantului si sa le urmezi. Iti trebuie multa disciplina si rabdare. Sa nu uitam ca acceptarea presupune si umilinta. Si numai depasind aceasta umilinta te poti afirma. Atunci cand nu stii, cand nu intelegi ceva, nu trebuie sa-ti fie rusine, ci trebuie sa intrebi: "da de ce faci asa?". Sa rogi sa fii ajutat si sa ti se explice. Trebuie sa te arati dornic sa inveti. Acolo unde comunitatile sunt puternice si compacte, adaptarea e mai usoara. In Sua, eu cred ca distantele, uriase adesea, joaca un rol foarte important atunci cand vine vorba de legaturile dintre oameni. Sa va dau un exemplu: atunci cand am sarbatorit 40 de ani de cariera, am facut un turneu foarte mare si de lunga durata. Am plecat din Canada, am trecut in California. Am facut o pauza, dupa care, in anul urmator, am continuat si pe cealalta coasta, coborand din Chicago pana in Florida. In afara comunitatilor inchegate care existau in statele respective, au fost nenumarati fani care au venit si mi-au spus: "Am calatorit doua ore ca sa va vedem". Ca sa nu mai vorbesc de un domn care a venit impreuna cu intreaga familie din Portland, Oregon, pana in California, ceea ce a insemnat ca au condus vreo cinci ore! Deci, nu e simplu. Dar, repet, nu pot sa vorbesc pentru altii. In orasul in care locuiesc eu nu am auzit sa mai fie si alti romani. Stiu ca mai sunt cativa in niste orase invecinate.
Bucurestiul arata extraordinar!
- Atunci, povestiti-ne cum a decurs procesul de adaptare pentru dvs.
- Oh! Pentru asta ne-ar fi necesare zile in sir de discutii. Lucrez insa la o carte autobiografica, in care bineinteles ca voi include si aceasta poveste, care e lunga si interesanta. Pentru ca am invatat enorm. Cred ca se poate spune ca acesta a fost fundalul pe care s-a desfasurat existenta mea in acesti 20 de ani. Au fost ani in care, vorba lui Lenin, am invatat si-am invatat si iar am invatat. Si continuu sa invat. In fiecare zi descopar ceva ce ieri nu stiam si-mi adaug la bagajul de cunostinte. Deci, sper sa redau cu acuratete tot acest parcurs in cartea autobiografica despre care am pomenit. Multi au fost intrigati ca n-am facut-o mai repede. Eu nu sunt insa scriitor de meserie, ca sa pot sa ma asez la birou si-ntr-o luna s-o dau gata. Eu lucrez printre picaturi, printre activitatile zilnice, printre tot ceea ce fac. Nu pot sa vin seara tarziu si sa ma apuc sa scriu. Imi trebuie o anumita stare. Probabil ca aici, in Romania, oferindu-mi o vacanta mai lunga, voi reusi sa ma relaxez si, ajutata si de locurile numeroase care-mi evoca tot felul de amintiri, voi mai asterne cate ceva pe hartie. Bucurestiul e cea mai buna sursa de inspiratie. Numai cand trec pe langa televiziunea veche, si sunt napadita de un intreg noian de amintiri! Imi spun: "Ah! Uite, aici am facut primii pasi!". De altfel, in precedenta vizita din anul 2000, am intentionat s-o duc si pe fiica mea, Mariuca, pe urmele trecutului. Dar la vremea aceea n-am gasit un operator care sa ne insoteasca si am abandonat proiectul. Voiam sa-i arat Mariucai Liceul "I.L. Caragiale", care pe vremea mea se numea "Titu Maiorescu", apoi Scoala "Floreasca" si Scoala nr. 175, trecand apoi pe la Liceul "Costeasca", locuri prin care m-am peregrinat datorita deselor mutari ale parintilor mei. Imi doream, de asemenea, sa ajung la Casa de cultura "Grivita Rosie", unde am debutat, si la Filatura "Dacia", unde am facut practica scolara obligatorie. Si, credeti-ma, acea practica ne-a fost atat de utila! Pentru ca acolo, in astfel de locuri, iti dai seama de dificultatile altora. Asa am aflat ce inseamna sa fii filator. Ne-am ars palmele cu suveica aceea care se invartea cu o viteza uluitoare si pe care trebuia s-o prindem ca sa trecem firul mai departe. Acum doi ani, n-am reusit sa-i arat fiicei mele toate aceste repere ale existentei mele, dar poate ca intr-un viitor apropiat vom intreprinde acest mic turneu prin Bucuresti.
- Cum vi se pare orasul? Veniti acasa la distante destul de mari, care va permit sa aveti o privire obiectiva...
- Am remarcat ca orasul arata extraordinar. De cate ori am mai venit in vizita era fie toamna, fie deja iarna, pomii erau desfrunziti, iar atmosfera destul de dezolanta. Sigur, caldura publicului a inlocuit cu succes caldura ambientala, dar de doi ani incoace este un progres gigantic. Si asta nu o spun doar pentru ca acum copacii sunt verzi. Bucurestiul s-a transformat intr-un oras viu, care pulseaza, in care oamenii alearga de colo-colo... M-a intristat faptul ca progresul nu le este accesibil tuturor. O anumita bunastare, acel belsug care sa-ti permita o viata civilizata, nu e la indemana tuturor. Dar totusi e un progres exploziv! Chiar de la aeroport sesizezi diferenta. E un alt Bucuresti decat cel pe care-l stiam eu. Desigur, pastreaza poezia trecutului, dar a evoluat teribil. Trebuie numai avut grija sa nu se distruga istoria. Casele vechi trebuie tezaurizate, reconditionate conform stilului initial, dar pastrate, iar nu daramate, cum am auzit ca se intampla. E o crima sa nimicesti asemenea monumente de arta arhitecturala. Ele sunt dovezile palpabile ale culturii noastre.
- O intrebare mai delicata: ce va aduce in Romania?
- Vin cam o data la doi ani si mereu am acelasi motiv: dorul de familie si de locurile acestea. De pilda, acum am venit sa-mi vad familia, cu care in anii precedenti n-am avut timp sa stau prea mult, iar acum vreau sa repar aceasta greseala. Tocmai de aceea sosirea mea nu a fost anuntata, iar vizita aceasta se face foarte discret. E o avalansa de sentimente care ma inlantuie la fiecare revenire. Daca n-as fi atat de ocupata, as veni mult mai des, dar - multumesc lui Dumnezeu! - acolo, in America, telefonul suna si, cat suna, inseamna ca e bine, inseamna ca am de lucru. Eu produc acum trei emisiuni de televiziune si va imaginati, cred, care este ritmul din acest mediu. Chiar daca studioul nostru e unul mic, regional, nebunia e aceeasi, avem un stil de lucru la fel de efervescent.
Un bunic celebru: sculptorul Ion Dimitriu Barlad
- O multime de oameni ar vrea sa stie cum arata viata dvs. in America. Sunteti foarte iubita in Romania, si fanilor dvs. le-ar placea sa se uite putin prin gaura cheii...
- Nu sunt doua zile la fel. Niciodata nu stiu cu exactitate ce se va intampla a doua zi. Nu pentru ca n-as fi organizata, ci pentru ca viata mea e interactiva, apar mereu elemente noi, am alte probleme de rezolvat, alti oaspeti, alte subiecte de dezbatut. Emisiunea "Impromptu Art", care este dedicata artelor plastice si cu care am luat si un premiu in Ohio, reprezinta un adevarat loc de intalnire al iubitorilor si creatorilor de frumos. Timp de 10 ani, eu am lucrat in galerii de arta, asa ca mi-am imbogatit universul in acea directie, iar acum, cand am ajuns sa produc si sa regizez o emisiune de arta, am o pregatire solida. Dragostea mea pentru arta se trage de demult, de la bunicul, sculptorul Ion Dimitriu Barlad, despre care intentionez sa fac si un minidocumentar. Sunt foarte emotionata cand vorbesc despre el, pentru ca practic eu am crescut in atelierul lui. Bunica picta si ea, in stilul impresionist, si in pauze, ii canta bunicului la pian piese de Chopin. Ca sa-l inspire! Iar el lucra. Specialitatea lui erau sculpturile monumentale. Si chiar va invit pe dvs. si pe dragii cititori ai "Formulei As", va invit sa mergeti sa-i vedeti lucrarile, opere pe langa care oamenii trec zilnic, fara sa mai stie ale cui sunt si cu cata pasiune au fost plamadite. In Cismigiu exista superba "Femeie cu ulcior" (am aflat insa ca apa nu mai curge prin el si e pacat ca nimeni nu restaureaza statuia) si bustul lui Titu Maiorescu, din Rotonda. In Busteni se afla eroul de razboi Musat, "Aruncatorul de grenada". In Galati se gaseste monumentul lui Cuza. In fata unuia dintre stadioanele bucurestene exista un discobol realizat de bunicu. In Iasi, sper sa mai existe Monumentul infanteriei. Si lista ar putea continua pe mai multe pagini. Arta a fost prezenta mereu in viata mea, si tocmai de aceea am decis ca prin intermediul acestei emisiuni sa incerc sa promovez tinerii artisti, care uneori mor, literalmente, de foame. Toata lumea vorbeste despre maestri. Sigur, Van Gogh, Monet si Manet au intrat in universalitate, au devenit atemporali, dar pentru ca peste 100 de ani sa putem vorbi si despre alti maestri, trebuie sa promovam tinerii artisti, inca de pe acum. In America, lumea artistica trece printr-o adevarata criza si aceasta, cred eu, este singura solutie. Pentru ca fara arta nu se poate!
- Ca o concluzie: va simtiti implinita?
- Inca mai am multe de facut. Cred ca e prematur sa vorbesc despre implinire, pentru ca zi de zi mai adaug cate ceva la esafodajul care e fiinta mea. Mai corect ar fi sa spun ca ma simt stimulata. Multumirea e ceva greu de atins pentru mine. Perfectionismul care ma caracterizeaza e o sursa continua de nefericire. Pentru ca niciodata nu ti se pare ca ceea ce ai obtinut e perfect si, in consecinta, niciodata nu esti multumit... Mai am inca mult de invatat, de slefuit... Si tocmai de aceea, viata, in intregul ei, e fascinanta. M-am intrebat de unde s-a nascut in mine nazuinta aceasta de a face totul in conditii de perfectiune si cred ca ea porneste de la dorinta de a face bine celor din jur. Iar meseria mea a presupus si privilegiul de a le putea oferi oamenilor doar "frumosul", pentru ca apoi sa-l primesc inapoi. E o continua simbioza. Am primit sute de scrisori in care mi se spunea ca "fara muzica dvs., n-as fi putut sa trec peste momentele grele ale vietii". Credeti-ma, e un sentiment fantastic sa ti se marturiseasca asa ceva! Si tot legat de breasla asta a noastra, am primit o veste incantatoare, si chiar le-am sunat pe Angela Similea si pe Mihaela Mihai sa le felicit pentru incercarea lor de a crea un sindicat al artistilor liber profesionisti. M-am bucurat si pentru ca acesta a fost un vis de-al lui Aurelian Andreescu. Noi eram foarte tineri pe atunci, aveam 24-25 de ani, si nu ne prea inchipuiam ca o sa vina si epoca varstei a treia, dar Aurelian a avut aceasta viziune si ne-a indemnat sa mergem si sa cerem pensii. Si, desi ne-am straduit ani de-a randul, n-am izbandit. Asa ca sunt fericita ca ele au sansa de a reusi acolo unde noi am esuat. E vorba de respectul valorilor. Artistii nostri nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din strainatate. Pacat ca nu sunt sustinuti asa cum ar merita.
Ines Hristea