Costache, povestea unui cobzar
"Sareau scantei din cobza, ca am avut hambitie si drag de ea"
Un tuci urias de mamaliga bolboroseste pe-o vatra firava in arsita verii. In spate se intinde umbra unui nuc tanar si linia unduitoare a unor dealuri micute, pline de livezi verzi, cu tufe si copaci prin care vantul pare ca freamata incet. Un caine care pana adineaori a latrat cu furie, de parca ar fi navalit turcii, gafaie cu limba scoasa si pazeste o motoreta rablagita sub un sopron; mai incolo sunt doua capite de fan si o iapa frumoasa si blanda, Dorina. Praf si pamant uscat. In curte nu este nimeni. In casa-i mai racoare si nu se aude nici un zgomot. Un prunc de cateva luni doarme dus, undeva la un metru deasupra patului, atarnat intr-un hamac improvizat, iar mama lui, foarte tanara, il leagana din cand in cand. In camera mare sunt risipite trei paturi, o soba cat un perete, din lut albastru, un televizor vechi si ca vai de el. Sub o fotografie de nunta, inramata, un pustan de 7-8 ani a cazut intr-un somn adanc si doarme ca un motan, cu un picior trecut peste marginea patului si cu bratele intinse deasupra capului, pana la tablie. Sus de tot, deasupra patului, este locul in care de obicei atarna cobza intr-o invelitoare din piele. Acum insa cobza este in mana batranului care a ramas nehotarat in pragul usii, privind afara. Baba e la camp, un nepot e cu nevasta la maternitate, fiecare dintre cele zece suflete care traiesc in casa sunt plecate pe undeva. Cateodata, cand e singur, se urca pe un scaunel, ridica cobza din cui si canta afara, de drag, ca pentru el. Este Constantin Negel, din varful unui sat pierdut in Moldova, Supitca. Unul dintre putinii batrani ce mai stiu mestesugul de a canta la un instrument care, dupa secole de faima in lumea lautarilor, se aude din ce in ce mai rar si mai incet.
Un lautar de vita veche
Dupa 20 de kilometri de la Botosani spre Harlau si Targu Frumos, soseaua trece prin dreapta satului Buda, din care se ajunge in Supitca, comuna Copalau. Pe un drum lat, de campie, prafuit, in plin soare, o tanti Lucica iese in cale, leganandu-se cu doua galeti pline ochi cu apa. Stie de cobzar. "Costache si cu frate-sau Jenel, oameni gospodari, sa le deie Dumnezeu sanatate! Inainte erau cei mai fini muzicanti la Supitca, veneau oamenii sa joace la sarbatoare de dragul lor. Acu, s-o despartit satul, o plecat tinerii care-n lume. Cand eram eu, o fata si un baiat luau doi muzicanti, un viorist si un cobzar, sa tina acolo secunda la muzica, si jucau. Acuma, cu megafoanele astea n-ai placere, ca s-o oprit curentul si s-o gatat si muzica, si nunta."
Il vazusem pe Costache Negel si pe colegii sai din Botosani, in urma cu doi ani, la Muzeul Taranului din Bucuresti, la o sesiune de inregistrari, si de atunci ma gandeam la calatoria in Copalau. Tacut, cu parul dat solemn peste cap, imbracat cu camasa alba si costum, parea venit din urma cu un secol, de pe vremea cand lautarii erau personalitati ale satelor si primeau tot respectul cuvenit. Cobza lui dadea un farmec nebun muzicii, impunea un ritm riguros, puternic, ca elicea unui avion vechi si ruginit care traverseaza oceanul pe orice vreme. O arta facuta cu pana intoarsa de gasca. "Sarba cu corzi incalecate de la Albesti", "Margineanca de la Flamanzi si Batuta", "Mosnegeasca din Prisacani", "Batuta lui Costachel", iar apoi cobzarul a prins curaj si a cantat, cu vocea tremurata, "Chiftilareasa"...
In fata, la trei kilometri, Supitca apare pe coline inverzite. Pamantul este insa uscat, porumbul sta in el ca in asfalt, seceta-i mare. "N-a mai plouat pe-aici de doua luni, daca nu ploua in cateva zile, dijaba am muncit, dijaba am cheltuit", spune un taran, in caruta in care ne leganam ca pe valuri, pe ulita principala. Ziua, satul apartine copiilor si animalelor, in vreme ce parintii, tigani sau romani - aici nu se face diferenta -, se inhama la munca campului. Cai, oi, gaste, gaini, stau slobode pe ulitele pustii. Casele familiei Negel sunt in varful colinei, la capatul unei poteci care urca pieptis. Pe dreapta, casa veche si albastra a parintilor, acum parasita, cu prispa din lemn, casa lui Jenel Negel, fratele lui Costache, un viorist care din pacate nu mai aude, iar pe stanga, casa cobzarului. Lucrurile nu mai sunt la fel ca la Bucuresti, camasa alba s-a cam ingalbenit, palaria e ponosita, insa Costache Negel ramane la fel de sobru, fie ca-i la Televiziune, la Muzeul Taranului sau in curtea din Supitca. Un lautar adevarat, de vita veche, ca si tata-sau, ca si bunica-sau.
Chiftilareasa din Cismigiu
"Ne-am nascut aici, in Supitca, trei frati si trei surori. Mama, Ruxandra, era frumoasa, avea parul negru, impletit intr-o coada, pe spate, iar tata, Gheorghe, ceva mai inalt ca mine, era tuns oleaca mai scurt si isi dadea cu un fel de colonie pe parul dat pe spate, sa miroasa frumos. Pe tata lu tata nu l-am cunoscut, da stiu ca a cantat si el la vioara. Si eu am vrut la vioara, da nu m-a lasat tata, ca avea nevoie de cobzar, el m-o invatat sa pun mana la ton si mi-o mai carpit cate una cu arcusul peste cap cand am mai gresit. La sapte ani, mi-a facut o cobzioara la un mester din Frumusica, dincolo de Flamanzi, Toma Vasile il chema, avea tipare, si intr-o saptamana era gata cobza, din lemn de paltin si cu fata din brad. La 14 ani mi-a facut o cobza mare si tot el a fabricat-o si pe asta de-o am acum. O murit. Mai era unul in Deleni, o murit si ala, nu stiu cine mai face acum cobze. La inceput, nu-mi prea placea, cantam la ea si ma gandeam la vioara lu tata, da mai tarziu am prins drag de ea si am tinut-o cu cobza. Erau in sat mai multi cobzari si vioristi cu care canta tata si de la care am mai invatat si eu, da aia buni s-or dus cu totii, cat eu eram tanar, si or ramas aia harpasi, de faceau mai mult zgomot, ce sa canti cu ei? Inainte o fost Irodica Marchidon, care o fost si in prizonaraie in razboi si o cantat acolo, Budeanu Ion, prins de rusi in lagar, le-o spus ca-i muzicant si i-o dat rusii vioara, si Costache Lupu, alt viorist batran, Paznicu Spiridon, Costandache Dumitru, Schiopu Simion, Ristache Vijan. Dintre cobzari, am avut un mos de la care am mai prins, Gheorghe Lupu, era cu taica-miu cumnat. Si cand am facut eu 20 de ani, ii parea bine ca-l intreceam la tonuri, la batute, la mana, ii parea bine si lui si lu tata ca nu a pierdut timpul cu mine. Am avut hambitie si sareau scantei din cobza, ca daca ai dragoste si placere, inveti si instrumentul asta, te tii de el si o scoti la un capat, daca nu, nu iese nimic. Pe unde am umblat si am cantat, le-o placut la oameni. Multe cantece am invatat, tot de la unu batran, Vasile Tanasa, le stia de la rude de-ale lui, muzicanti. "Padure, verde, padure", "Pe langa plopii fara sot", "Chiftilareasa": "Pai, de haleala, de pileala este berechet/ Si-mi mai trebe o trasura si-o motociclet,/ Sa ma plimb pe strada mare ca un berechet,/ Mor fetele dupa mine, ca-s baiat destept./ Dau in stanga, dau in dreapta, buzunaru-i plin/ Si-mi mai trebe-o meserie sa beau numa vin.// Tu, copilo, balaioara si cu ochi caprii/ Ce te tii asa mareata, crezi ca nu te stiu?,/ Ma-ta e spalatoreasa, tactu-i sacagiu,/ Si tu esti chiftilareasa, colo-n Cismigiu!".
Si Tanase, si Gheorghe Lupu si toti astia de i-am pomenit erau rromi, da se imbracau in port romanesc, cu camasa si costum, dara nu precum caldararii. Erau respectati, cinste, bautura, mancare, sanatate buna. Cand oamenii nu stiau a juca, le arata tata si cu ceilalti cum se face, uite asa, cum stiau si ei din batrani. Se canta si tiganeasca, si hore, si batute, era jocul satului p-o toloaca, pe iarba, daca ploua - in Camin, se adunau oamenii si jucau, mai ales de sarbatori, iarna. Veneau batrani si tineri, venea si juca gospodaru cu femeie-sa. Nuntile tineau de sambata seara pana marti dimineata, asa era obiceiul. Duminica, la ora zece dimineata, plecam noi, lautarii, la mireasa, cu tot cu mirele, gatit, berberit, o luam pe mireasa, cu beteala, cu flori, si mergeam la biserica. Noi cantam afara, pana ieseau ei de la biserica, apoi mergeam la masa. Luni seara era masa de inchinat, cu dar, cu bacsis, se adunau banii pentru miri. Vara, nuntile se tineau in curte si se chefuia, se dansa pana in zori, cate-o hora, o batuta, o sarba, ca la petreceri, cu bautura in cap. Lunea veneau si rudele care n-au putut ajunge pana atunci, iar a doua zi dimineata, nasu platea muzicantii si-i conducea pe miri acasa. Noi mai ramaneam putin, mai beam ceva, apoi mergeam acasa, dormeam trei-patru ore, apoi la treaba, la camp, ce, putea sa stea porumbul in buruian? Primeam la nunta cate-o suta, doua, de franci, era de-o paine, de-o sticla de ulei, de-o cheltuiala in casa, da nu puteai sa-ti tii familia din cantat. Mai aveai o vita, un vitel, o pasare, mai mergeai la gradinarit."
"Si la nunta dumneavoastra cum a fost, tot asa a tinut, trei zile si trei nopti?". "E, pe naiba, la mine a durat o zi si-o noapte, am avut o toba, o vioara si-un acordeon, auzi la el!"
Hora babelor
"Dane, vezi scroafa ceea, nu-i in soare? Du-te si da-o la umbra!" Pustiul mormaie ceva, se intinde si mai tare si adoarme indata. Mosul nu mai zice nimic. Dintre toti cei sapte copii ai sai, raspanditi care incotro ("ne mai vedem o data pe an, de ziua mea sau de sarbatori"), unul tractorist, altul la vite, in zootehnie, unul la Mangalia, altul la Brasov, dintre toti nepotii si stranepotii, baiatul care doarme dus langa noi este singurul care s-a aratat "enteresat" de cobza. Negel il mai invata, il mai trage de urechi, dar asta mic, cu toate ca-i place cobza, mai dispare pe la fotbal, pe la discoteca. "Eu am cantat cu tata pana cand a murit si dupa aia m-a luat domnul Lupu in taraful "Datina", avea nevoie de un cobzar, a venit aici si m-a placut. De atunci, din 79, am umblat prin tari, prin tot locul, in Spania, in Siberia, in Germania, in Danemarca, am vazut fel de fel, doua pasapoarte am expirat. De trei ori am fost in Spania, intr-un oras frumos, porneam din centru, faceam parada orasului, apoi ajungeam unde au ei un fel de stadion si dadeam serbare. Si in Danemarca a fost frumos, ca n-am suferit de nimica, masa, dormit, am avut tot ce ne-o trebuit. Dar in Germania mi-a placut cel mai mult. Ne-a dus sa cantam la un azil de batrani, stateau babele pe banci, ascultau, aplaudau, radeau, li-a parut bine. Si cand am inceput cu hora, cu batuta, cu rusasca, s-au ridicat babilii care erau in baston, vai de capul lor, s-or ridicat si or inceput sa se invarta si sa danseze de nu se mai opreau. Ca le facea placere!"
Ochii ii sclipesc mosului si rade vinovat, cu mana la gura, pe furis, ca un scolar prins cu mata in sac, care stie ca nu va fi pedepsit. Nu-i un om incruntat sau scortos, insa un simplu zambet pe fata lui Costache cobzarul are lumina unei victorii. Sobrietatea lui nu vine din orgoliu, ci mai degraba din timiditate, din simplitatea unui lautar care stie prea bine cine este si care i-e locul.
Casa parinteasca
"Jucam fotbal cu mingi din guma, pe-o tolacuta, asa, si aveam un carucior cu patru roate, facut de mana, ne rostogoleam cu el colo, pana-n vale."
Stam pe prispa casei batranesti si lautarul isi aminteste din copilarie, din tinerete.
"Tata a facut razboiul, ne-o fost tare urat fara el, dar s-o intors sanatos. Dupa aia, el o ramas militar, iar pe noi, pe copii, ne-o luat rusii sa sapam transee la Piatra-Neamt. Intr-o noapte, ne-am furisat sa fugim acasa, ne-o prins rusii, da ne-o trimis sa sapam transee la noi in sat. "Pasli acasa!", ne ziceau cand terminam treaba. Noaptea veneau si ei aici, se urcau in copaci, mancau prune, pere, mere, ne dadeau tigari si mahorca d-asta de-a lor, noi le cantam cazacioc si ei jucau."
Costache a facut patru clase, ca mai mult nu l-a lasat tata-sau, a lucrat la Cap, a "interpretat" la "Cantarea Romaniei", a fost insurat cu Catinca din fotografia inramata, care stia cantece tiganesti si avea voce frumoasa, apoi, dupa ce a ramas vaduvior, a luat-o pe Maria, care e romanca si-i cu 6-7 ani mai tanara ca el.
Batranul se indreapta tacut, cu palaria pe cap, cu cobza si cu amintirile spre casa lui. Abia cand ne-am luat la revedere am vazut ca degetul mic de la mana dreapta sta carcit si nu prea mai foloseste la nimic. "Am facut o batatura urata de cand lucram la o fantana si de acolo mi se trage, dar nu-i nimic, nici n-am fost la doctor, ca nu ma incurca la cobza."
*
Prin Supitca trece de vreo doua ori pe zi un autobuz harbuit ce ajunge la oras. Este patru dupa-amiaza si oamenii asteapta pe-o bancuta, langa drum si vorbesc de-ale lor, despre vite, pamant. "Uite, colo, mai tii minte?", zice deodata unul catre altul, "eram copii, eram sutani, si veneau tiganii cu vioara pe scena, mai stii ce frumos era?". Apoi se intoarce cu vorba la pamant si la ploaie. Un tanar isi opreste Dacia veche si rosie, cu toate geamurile deschise, chiar langa bancuta. "Ce mor dusmanii meeeei/ Ca fac ce vreau cu eeeei/ Si n-au valoarea meaaaa...". Casetofonul zbiara la maximum si tipul e foarte mandru, asa ca mai mestereste ceva la masina, sa auda toata lumea. Oamenii care au mai prins lautarii adevarati, pe cei cu vioara, cobza, tambal, poate chiar si cei tineri, si-ar dori sa-i mai vada cantand cu jale si foc, pe la sarbatorile satului, ca parca era mai multa viata cu ei decat cu nuntile jucate dupa casetofon. Peste cativa ani, cand se vor satura de marmelada asta de orgi si de butoane si vor vrea sa asculte ceva adevarat, ceva ce vine de la batranii batranilor si ii "atinge" la suflet, vor mai avea ce? Va mai fi mos Costache undeva, pe deal, intr-o casa carpanita, cu zece suflete in ea si o cobza atarnata deasupra patului? Va intelege "motanul", care mai dispare la discoteca si la fotbal, cat de importanta-i bucata aia de lemn si ce poate face cu ea?
Autobuzul apare in zare intr-un alai de praf si se hurducane la fel de tare ca si caruta cu care am ajuns la Supitca.
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Constantin Lupu
- fondatorul si conducatorul tarafului "Datina"
"Costache Negel este centrul tarafului, restul suntem satelitii lui"
"In Moldova, cobza este instrumentul catalizator in cadrul unui taraf, tine ritmul, armonia si face si solistica, asa ca in 78, cand am pornit la drum cu "Datina", am cautat cel mai bun cobzar din zona. Cand am ajuns la Supitca, Costache lucra la fantana, in varful dealului, avea un fantanar bagat acolo si-l ajuta, scoteau apa. I-am propus sa stam putin de vorba, sa ne lamurim. Aveam vioara la mine, a vazut si el ca are cu cine discuta, iar eu l-am "citit" de la inceput. O mana dreapta-mitraliera, tiitura dubla, unica in Romania, un ritm ca un metronom, odata nu ti-ar iesi din ritm. L-am convins mai greu sa mi se alature, insa, dupa ce a acceptat, ne-am adaptat imediat unul cu celalalt. El este centrul tarafului, noi suntem satelitii care se-nvart in jurul sau, ii respectam armoniile taranesti, ne acordam instrumentele dupa cobza lui pe care, lucru rar, si-o acordeaza numai dupa auz. Un talent innascut! Ca om este mai retinut, mai retras, insa in turnee arunca niste perle, niste vorbe de duh, de ne sta mintea in loc astora mai tineri. In 96 am cantat in Danemarca si fiecare dintre noi era invitat sa locuiasca la un danez acasa. Mos Costache a ajuns la un profesor pasionat de muzica, iar a doua zi, la ora opt, cand trebuia sa ne intalnim la scoala, pentru repetitii, a venit intr-un Mercedes negru, adus de gazda lui. "Ei, cum te-ai descurcat?", l-am intrebat. "Apai, dom Costica, de descurcat m-am descurcat eu, dar sa stiti ca neamtu asta nu stie o boaba romaneste!".
Cand am cantat la Novosibirsk, l-am luat in avion langa mine, sa nu aiba emotii, si ce credeti ca mi-a zis: "Dom Costica, nu se poate sa zburam oleaca mai jos, sa vad si eu papusoiul cum creste pe la astia, pe-aici?"
Speranta Radulescu
- etnomuzicolog, producatorul casetei "Muzica veche din Moldova de Sus"
"Este exponentul unei lumi pline de comori"
"Il stiam pe Costica Lupu de 30 de ani, stiam ca bate satele din jurul Botosaniului si strange cantece vechi, ca isi cauta oameni cu stiluri traditionale, bine conservate, asa ca am avut incredere in el cand a venit la Muzeul Taranului. Muzica pe care am inregistrat-o este una deosebita, nu doar veche si frumoasa, dar foarte rara, cu piese fanariote, cum le zic eu, cu piese de influenta evreiasca. Iar de Costache Negel, ce sa mai zic, mi-a ramas cu tronc. Am cunoscut putini cobzari adevarati in viata, cobzari, si nu interpreti de muzica populara, iar dintre cei ramasi in viata nu pot sa numesc mai mult de doi-trei. Negel este unul dintre ei. Din pacate, se vede ca nu a mai cantat de ani buni in sat, la nunti. Este marea suparare a lautarilor batrani, ti se rupe inima, nu-i mai cauta, nu-i mai angajeaza nimeni. Prefera la nunti dischete, orgi, alte tampenii. Este unul din exponentii unei lumi ce apune, ai unei lumi pline de comori pe care le pierdem. Pentru luna noiembrie, le-am organizat lui si lui Constantin Lupu un concert la Paris, in Cetatea Muzicii, un parc mare, cu multe palate, un loc special. Amandoi meritau, dupa atatia ani, un astfel de concert, pe o scena mare si importanta."