Alexandru Papadopol
"Cand vrei ceva, tot universul conspira la realizarea dorintei tale"
Tanar actor, aflat la inceput de drum, s-a afirmat rapid prin prestatiile sale de exceptie, in doua filme romanesti care au izbutit sa patrunda pe orbita internationala: "Marfa si banii", filmul lui Cristian Puiu, si "Occident", realizat de Cristian Mungiu. Doua roluri, care l-au dus pe covorul rosu al celebrului festival de la Cannes, deschizandu-i drumul spre consacrare. Despre actorie, noroc, si despre ce inseamna viata de artist in Romania de azi, in randurile care urmeaza
Bunica Ifigenia si orele de desen
- Ai "spart" piata filmului romanesc si international prin doua roluri de exceptie, in doua creatii de referinta: "Marfa si banii" si "Occident". Paradoxal este ca nu ai ajuns in meseria asta decat tarziu, fara sa fi manifestat in adolescenta - asa cum se intampla de obicei - vreo propensiune deosebita catre actorie...
- Asa e. Nici in familie n-am avut pe nimeni care sa ma indrepte pe calea asta. A existat un unchi care era actor la Ploiesti, dar el nu m-a influentat in nici un fel, pentru ca nu l-am vazut decat de cateva ori in viata. Pe mine, pur si simplu nu ma batea nici macar o umbra de gand legata de actorie. Pana la cinci ani, am facut parte dintr-o familie itineranta. Tata e inginer constructor, iar mama, economista. Primii ani de viata mi i-am petrecut alaturi de ai mei pe santierele unde lucra tata. El a construit hidrocentralele de pe Olt, Dunare si cele din Fagaras. De la cinci ani, eu am ramas cu bunica in Bucuresti, dar vacantele mi le petreceam tot prin coloniile muncitoresti. Si era tare frumos! "Gasca" de constructori si mai ales inginerii stagiari roiau in jurul meu: doar eram baiatul lu dom director! (Rade) Ma luau cu ei la scaldat, la fotbal... Au fost niste zile minunate! In Bucuresti, ma aflam sub obladuirea bunicii, pe care o cheama Ifigenia Papadopol, dar e nemtoaica la origine, nascuta in fostul Imperiu austro-ungar. Acum are 91 de ani. Ea e prototipul bunicii perfecte, in opinia mea! De la ea am invatat germana, cu ea imi faceam lectiile si tot ea era cea care realiza niste adevarate capodopere pentru orele de desen si lucru manual. Eu aveam doua maini stangi! La scoala, toata lumea ma invidia pentru indemanarea mea, ba profesoara de desen a fost atat de multumita, incat mi-a expus unele lucrari si pe holurile scolii. Mi-era o rusine...! Problema este ca fratele meu, care e mai mic cu doi ani decat mine, a avut-o tot pe dumneaei profesoara si, cum nici el nu se pricepea la departamentul artistic, apela tot la ajutorul bunicii. Asa se face ca intr-o zi m-a chemat profesoara de desen sa-mi spuna sa nu-i mai fac picturile lu frate-miu, ca ea recunoaste stilul! Singura solutie a fost s-o rugam pe bunica sa-si mai altereze penelul, ca altfel dadea fratele meu de belea! Bunica Ifigenia a fost persoana care mi-a marcat copilaria. Dar, revenind la film... La sfarsitul liceului, ca tot omu, trebuia sa ma decid catre ce facultate sa ma indrept, numai ca eu nu aveam nimic clar in minte. Nu prea stiam ce vreau sa fac. Eram extrem de derutat. Pana la urma, m-am gandit sa dau la Academia de Politie, dar tata mi-a zis ca nu vrea sa ma intalneasca prin piata, patruland cu jandarmul dupa mine, dar daca asta e zona care ma atrage, mai bine sa fac Dreptul. Am facut un consiliu de familie si asa a ramas stabilit. A doua zi, m-am si trezit cu meditatorii pe cap. Parintii mei sunt niste oameni foarte hotarati. (Rade) Asa se face ca eu sunt si absolvent de Drept! Ei, dar pe la 19 ani, am intrat in "sfera de influenta" a teatrului de amatori condus de Catalin Naum si care se numeste "Podu". Acesta a fost momentul de cotitura din viata mea, punctul in care am schimbat macazul.
Un "croitor" de geniu: Dem Radulescu
- Cum a ajuns la "Podu" un viitor avocat?
- A fost foarte simplu. Aveam niste colegi care faceau parte din trupa de la "Podu" si, motivand ca merg sa-i vad pe ei, ma invarteam si eu pe-acolo, in cautare de fete. In esenta, ideea de actorie ma lasa rece. Eu ma duceam acolo cu alte scopuri. (Rade) Stateam la repetitii, mai faceam cu ochiul vreunei domnisoare si, uite-asa, incet-incet, am ajuns la concluzia ca e interesant ce se petrece acolo si ca m-ar tenta sa incerc. Vreo doi ani am tatonat terenul. Adica am facut ucenicie la "Podu " si am dat si la Atf. Abia a patra oara am fost admis. Dar mai bine ca a fost asa, pentru ca altfel poate ca n-as fi nimerit la clasa marelui Dem Radulescu, omul care mi-a marcat existenta, cea mai interesanta personalitate pe care am cunoscut-o in viata mea! E mare lucru sa simti ca esti apreciat de un actor gigantic si de un profesor magistral! E flatant. Viata mea de actor a fost croita, in mare masura, de catre Dem Radulescu. El mi-a spus lucruri dupa care cred ca ma voi ghida pana cand voi inchide ochii. Lasand modestia la o parte, trebuie sa marturisesc faptul ca afectiunea era reciproca. Eu am fost elevul sau preferat: mereu imi dadea cele mai bune partituri, ma lasa sa-mi aleg partenerii... Ce mai! Beneficiam de un regim preferential. Perioada facultatii a fost cea care mi-a oferit cele mai mari satisfactii. Am jucat foarte mult si asta tot la indemnul lui Dem Radulescu. El mi-a zis: "Joaca mult, cat poti de mult, acum, cat esti tanar si nu-ti compromite imaginea. Joaca de toate, ca sa-ti dai seama ce ti se potriveste si ce nu, ca sa stii in ce zona te poti arunca mai tarziu, atunci cand nu te mai iarta nimeni, cand lumea te judeca. Asta e menirea facultatii: sa te lase sa incerci." Si a avut mare dreptate. Iar eu am avut si noroc cu carul. Primul film, "Marfa si banii", l-am facut cand eram in anul intai!
- Iar regizorul lui, Cristi Puiu, era si el la primul film. Cu toate astea, aventura voastra s-a transformat in succes.
- Intr-adevar. Eu eram in anul I si am fost luat la castingul lui Cristi Puiu de un coleg care m-a rugat sa-l insotesc asa, pentru suport moral. La fata locului, m-am decis sa-mi incerc si eu norocul. Desi am fost ultimul care a intrat la selectii, Cristi m-a ales pe mine si mi-a dat si rolul principal. A avut un curaj fantastic! Probabil ca a fost vorba si de faptul ca el tocmai terminase Scoala de Film de la Geneva si nu era marcat de prejudecata care circula la noi, cum ca la un film de debut trebuie sa iti iei actori consacrati, care sa ridice cota peliculei. Cristi a facut un film de debutanti 100%: toti actorii erau debutanti, operatorul era debutant, iar Cristi - regizorul si scenaristul - era si el tot la ora debutului! Asa am fost eu propulsat in lumea filmului! Ca atunci cand filmam nu ne trecea prin cap ce mare satisfactie o sa ne aduca pelicula asta e deja o alta poveste. Am filmat in conditii de productie extreme: ne-au fost furati banii, muream de sete in mijlocul campului, ajunsesem de trageam duble una la una, deci daca dadeam vreo balba sau se strica pelicula in aparat, nu aveai ce sa faci decat sa pleci acasa. Singurii care trageau ca sa iasa filmul erau actorii si Cristi. In rest, pe toti ii durea in cot. Pana la urma, cel care a avut incredere in ideea asta si a salvat, practic, filmul, dand bani de la el, a fost domnul Lucian Pintilie. Si se pare ca n-a gresit, pentru ca filmul a iesit, a avut o proiectie la Festivalul DaKino si a si plecat la Cannes, unde a prins extraordinar de bine. E un produs atipic, facut cu camere de mana, cu obiectivul plasat pe ceafa actorilor. E pretentios, dar seducator. E filmul cu cele mai multe invitatii la festivaluri din intreaga istorie a cinematografului romanesc!
La Cannes, pe covorul rosu
- Multi tineri viseaza sa plece peste hotare. Tu cum ai ajuns in... "Occident"?
- Imi place intrebarea. Tot datorita rolului Ovidiu, din "Marfa si banii". Dupa proiectia de la DaKino a venit la mine Cristian Mungiu si mi-a spus ca vrea sa faca si el un film, ca nu stie cand se va intampla asta - cauta inca fonduri -, dar ca o sa ma cheme la probe. I-am dat numarul meu de telefon pe o bucatica de hartie si peste sase luni m-a sunat. Mi s-a parut incredibil! Mi-a dat scenariul si m-a intrebat daca ma intereseaza. Dupa ce l-am citit, i-am spus ca fac filmul acesta chiar si fara bani, atat de fantastica mi s-a parut ideea si atat era de bine scrisa. Ceea ce fascineaza in filmul "Occident" e alternanta momentelor, impecabil realizata. Sunt clipe cand te emotionezi si clipe cand razi cu lacrimi, iar bascularea acestor doua tipuri de emotii da savoarea peliculei. Oamenii au fost incantati, iar asta e cea mai mare rasplata pe care o poti primi ca actor: sa-l vezi pe om reactionand exact asa cum ti-ai dorit tu! Si-apoi, bineinteles, a fost si Cannes-ul.
- Hai sa detaliem putin acest moment, cu care banuiesc ca te mandresti, si pe buna dreptate: sa fii atat de tanar si sa fi ajuns deja pe covorul rosu de la Cannes, si inca de doua ori, nu e putin lucru.
- Intr-adevar, Cannes-ul e visul oricarui actor, iar eu Ii multumesc lui Dumnezeu pentru sansa pe care mi-a dat-o. Pentru ca in meseria asta, 90% e chestie de noroc. Dupa aceea vin munca si seriozitatea. Si abia apoi talentul. Daca repeti o scena de nu stiu cate ori, ea ajunge, vorba lui Dem Radulescu, o schema asumata. Talentul vine si-ti da firescul si capacitatea de a comunica lesne cu partenerul, dar fara munca nu te poti achita onorabil de nici un rol. Imbucurator este ca, cel putin in bransa asta, s-a inteles rolul muncii si al seriozitatii si a inceput sa se puna tot mai mult pret pe ele. Acest amestec magic a reprezentat si cheia succesului celor doua filme, care au intrat la Cannes in sectiunea "Quinzaine des Realisateurs", cea destinata filmelor de debut. Si sa stii ca nu e chiar asa usor ca un film sa ajunga acolo, pentru ca din 1200 de filme de lung metraj, care sunt trimise spre selectionare, raman doar 30. Deci, Cristi Puiu si Cristian Mungiu au facut treaba faina daca au ajuns printre cei 30. Sectiunea asta a lansat nume ca Scorsese, Beninni sau Pintilie! Oamenii de acolo constientizeaza valoarea filmelor din cadrul festivalului si se comporta in consecinta si cu oamenii care stau in spatele lor. Iti dai seama ca la Cannes ne-am simtit extraordinar, desi prima oara cand a trebuit sa plec acolo nu aveam nici smoching, nici valize, nici nimic, a trebuit sa accept sa fac o reclama ca sa am banii necesari unei aparitii decente. Nu-ti mai povestesc nici cum ne-am intors, eu si Mungiu, de la Festivalul de Film de la Salonic, unde luasem premiul pentru cel mai bun film si cel mai bun actor si, evident, fusesem tratati ca niste printi - cazati in hotel de cinci stele, cu masini la dispozitie! Noua ne e teama de avion, asa ca am revenit in tara cu trenul. La Ciulnita, majoritatea vagoanelor plecau catre Budapesta, numai doua, de clasa a doua, mergeau spre Bucuresti. Asa ca, de unde in zorii zilei ne plimbaseram prin Salonic cu limuzina, acum, zece ore mai tarziu, alergam ca disperatii pe langa tren, cu bagajele in maini, ca sa ne urcam intr-unul din cele doua jalnice vagoane de clasa a doua! Ce va sa zica viata!
- Ca sa nu pierdem trenul: cum se traieste in Romania ca tanar actor - la clasa intai sau la clasa a doua? La reputatia ta, nu esti tentat sa te muti intr-un tren mai de lux, eventual dincolo de hotare?
- E extraordinar sa fii sus, pe val, dar asta inseamna obligatoriu ca trebuie sa fii foarte atent sa nu cazi de acolo, de pe creasta, sa nu-ti vina valul in cap, ca arsice te face! Revin la ideea de munca si seriozitate: indiferent cat succes ai avea, munca si seriozitatea sunt imperioase. In rest, la modul tangibil, viata unui tanar actor roman, cu succes sau nu, se desfasoara dupa aceleasi jalnice coordonate ale unui salariu de doua milioane pe luna. Eu am avut noroc, pentru ca am mai castigat cu filmele astea. Nu va inchipuiti insa ca au fost niste sume fabuloase: am primit echivalentul banilor pe care-i castiga un figurant din America. Daca nu e ajutat de parinti sau nu castiga la Loto, un tanar actor roman e condamnat sa traiasca rudimentar, sa nu acumuleze nimic toata viata. Din doua milioane nu-ti poti lua o casa! Nu-ti poti face nici dintii! Si uite-asa, apari pe scena stirb, sasai si lumea te condamna. E infiorator si jenant! Nimeni nu investeste in actorii tineri. Pentru seniori s-au mai oferit niste premii in bani, dar de tineri nu se ocupa nimeni. E pacat! Garantez pentru o sumedenie de colegi de-ai mei de generatie, care sunt foarte talentati, dar nu au posibilitatea s-o demonstreze. Eu, multumesc lui Dumnezeu!, am avut noroc cu carul. Ar fi muncit si altii si - cine stie? - poate ca ar fi facut si rolurile mai bine decat mine, dar n-au avut sansa. Pe mine asta ma sustine: optimismul si credinta. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru viata superba pe care-o duc. Pana acum, satisfactiile sufletesti au fost atat de mari, incat au inlaturat prozaicul cotidian din ecuatie. In ceea ce priveste cariera internationala, ce sa-ti spun? Eu vreau, in primul rand, sa fiu considerat aici, la mine, un bun actor. Afara e greu sa pleci. Primesti o colaborare, doua, dar revii mereu, pentru ca Hollywood-ul aplica un regim preferential draconic. Oricat de bun ai fi tu, din afara, intotdeauna vei fi mai prejos decat ai lor. Si-apoi, esti constrans si de limba. Abia atunci cand ajungi sa gandesti, ba chiar sa visezi intr-o limba straina, poti nadajdui sa devii si un actor bun in tara respectiva.
- Sa revenim la "viata superba" pe care o duci. Ai putea s-o descrii?
- Actoria imi ocupa majoritatea timpului, fiindca e un domeniu foarte pretentios. Cum zicea Dem Radulescu: "Daca nu-i dai totul, nu-ti da nimic. E chestie de reciprocitate totala. Daca arzi cu toata fiinta, obtii si aplauze. Altfel, nu". In rest, imi vad de familie, vorbesc cu bunica Ifigenia la telefon, obligatoriu in germana, si cultiv relatia cu prietena mea. La capitolul hobby-uri nu prea am cu ce sa ma falesc. In afara de mersul pe role, dar care, din pacate, e sezonier, nu sunt atras de nimic altceva. Rolele imi dau un sentiment de libertate, ma deconecteaza. Unde mai pui ca imi testeaza si indrazneala, pentru ca am ambitia sa mai incerc si tot felul de figuri, mai cad, ma uit in jur sa vad daca nu am avut martori...
- In incheiere, ce sfat le-ai da tinerilor care viseaza sa devina actori?
- Nu-mi pot permite sa le dat un sfat. Eu insumi sunt inca in epoca in care caut sfaturi. Dar e important sa visezi si sa nu te lasi deturnat. Sa fii perseverent caci, parafrazandu-l pe Paulo Coelho ("Alchimistul"): "Cand vrei ceva, tot universul conspira la realizarea dorintei tale".
<b>Ines Hristea