In arsita verii
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, de cum coboara arsita verii, incep sa urasc orasul. Urasc Bucurestiul, aceasta caracatita de asfalt, din zona pana de curand numita temperata. Fiindca, trebuie sa recunoasteti, nu mai e demult "temperata", ci de-a dreptul subecuatoriala! Dogoarea de pe Magheru sau de pe Splai sare uneori de 40C, muscand veninos din firavele noastre "anatomii". Mirosul de catran si izul compact de plumb, esapat de cele 900.000 de automobile ale Capitalei, sunt cianura care ne scurteaza zilele, portia cotidiana de nefericire pe care ne-o administreaza Municipalitatea si Registrul Auto, la concurenta cu propria noastra neglijenta. Cand vad cum fierbe asfaltul, imi fac bagajul. Cu prosopul ud pe cap, ma asez la volan si demarez incotro vad cu ochii. Dar mai ales spre nord, catre geana inchisa la culoare, ca un raster gazetaresc - a muntilor salvatori. Muntii cu brazii inalti - de-ale Lui maini sunt lucrati...
Iata-ma sus, la Pestera, peste padurea de brazi de la Sirnea si la cateva zeci de palcuri de mesteceni de Moeciu si Bran. Un loc paradisiac, in care peisajul iti farmeca ochii, casele de lemn iti coboara pacea in suflet, iar turmele si cirezile umplu lumea de sunete de talangi. Izvorand deodata din toate directiile, adierea fanului proaspat cosit ma inunda si ma ameteste. Se spune ca fanul contine parfumul ingerilor si este infratit cu fragii salbatici care se intind pe langa garduri ca un pojar. Aroma lor sterge intr-o clipa dospeala acra a bulevardelor, care mi s-a impregnat in nari. Parca as fi in camera-filtru a unui reactor. Cad de pe mine, in cateva ceasuri, "virusurile" contractate la cozile din nefericitul Pasaj al Unirii, unde, in orele de trafic nebun, Primaria ar trebui sa distribuie masti de gaze. Ma eliberez de tot uratul, ma spal pe suflet cu spuma sanzienelor in floare. Ma culc pe iarba, cu palma sub cap. Adorm sub geometria schimbatoare a norilor. Peste cateva clipe, se aud voci. Un baiat si o fata coboara pe tapsan. Au in maini cani cu zmeura de padure. Se recomanda: Ligia si Iosif, ea eleva, el tamplar... Copii ai muntelui, cunosc muchiile si dealurile pana la desimile de pin ale Bucegilor si pana dincolo de grohotisurile Pietrei Craiului. Luam "in catare", ca la un exercitiu de masuratori topometrice, razoarele de cartofi de pe Muchea Cruciului - blanda serpuire de predeal inflorit. Cum "inaintam" spre dreapta, spatiul se curbeaza, aerul se lasa greu catre zanoage, iar sus, pe Muchea Repechii lu Tarca, cativa cosasi, legati cu franghii de creasta, sa nu alunece la vale, taie de zor pale grele de iarba aromata. Si pe Dealul Terestrilor sunt cosasi. Doar ca e departe si abia se vad, poti sa-i confunzi cu stancile razlete, alburii. Cantat de cocosi se aude dinspre blandul, tarcatul Deal al lu Bulugel. Vantul poarta peste mestecanisuri sunetul unui caval. Turmele de oi coboara din Pripor si se indreapta, trecand agale pe Podul Stechiorii, spre Varful Sparturilor, unde cositul s-a incheiat din iunie. Fericirea campestra poarta acest nume: Pestera. Ligia si Iosif au crescut aici, in ograda dintre munti, unde tot mai multi bucuresteni isi regasesc respiratia. Cat inca mai este natura pura, cat aglomeratia nu a devenit sufocanta, iar europenii n-au cumparat inca toate locurile de casa, vecinii se striga din deal in deal, ca in vremuri imemoriale: "Vasile, imprumuta-mi un sac de malai!"... Nu vad de ce, cateva generatii de acum incolo, ciobanul Ion de pe Muchea Chiciurii sa nu continue sa-i ceara imprumut baciului Vasile de pe Muchea lu Motoc, amandoi "membri ai Uniunii Europene", oleaca de malai sau o funie de ceapa... Ce a semanat Cel de Sus de milenii in Carpati este o zestre scumpa, pe care integrarea n-o va putea sterge cu buretele niciodata. Iata de ce va indemn sa fugiti din distileria de otravuri a Bucurestiului si sa cautati muntele.
Ion Longin Popescu