Retetele fericirii
Premiul Iii
Alexandra Teodora Colesnicenco - Galati
Steaua mea
Poate ca nu sunt atat de indreptatita sa vorbesc despre fericire. Si la cei saptesprezece ani ai mei, putini si multi, frumosi si amari uneori, nu mi-as putea permite sa elaborez o reteta a fericirii. Dar am simtit o nevoie rascolitoare de a va scrie si eu despre modul in care surprind fericirea in acest moment sublim al adolescentei mele. Nu intamplator sunt eleva la Liceul "Emil Racovita" din Galati, liceu cu o preocupare profunda si recunoscuta in domeniul biologiei si al chimiei. Am muncit mult in gimnaziu, stiind ca exista o concurenta serioasa pentru acest profil, care pentru mine constituie inceputul. Si mai ales, pentru ca simteam ca nu-mi puteam permite un esec. Cancerul - dusmanul de temut al familiei mele - lovise de data aceea si mai cumplit. Scumpa mea bunica - mamaia mea (asa va ramane pentru mine) - pierduse in lupta cu boala, ca o floare delicata, risipita de un ger naprasnic, infiorator. Insa anii copilariei mele, in care simteam oriunde sfanta ei ocrotire, si-au pus definitiv amprenta pe ceea ce sunt si, cu ajutorul Celui de sus, voi fi mai departe.
Asistenta pediatra din vocatie, iubindu-si copiii mai mult decat propria-i viata, mamaia si-a vazut cu ochii mintii, lucida, necrutatorul destin. Nenumaratele clipe cand mai gasea un pic de alinare vorbind cu mama si cu mine mi-au marcat cu durere, dar si cu indarjire, drumul in viata. Nu-si mai dorea decat sa-i promit in fata lui Dumnezeu ca voi munci din rasputeri pentru a urma medicina. Ea, care fusese ranita mortal de indiferenta medicala, ar fi dorit in sufletul ei sa stie ca eu voi fi un medic mai uman si mai cald cu cei care sufera. Apoi a venit o iarna cumplita, cand aflata pe ultimul pat de spital, m-a chemat la ea, m-a strans in brate si mi-a spus ca va pleca undeva in cer, poate langa Dumnezeu. Se va preface in stea, pentru ca oriunde ma duc sa ma vada si sa-mi lumineze drumul. Aveam noua ani si nu-ntelegeam cum ar putea sa nu mai fie cu noi si unde pleca ea pe un asemenea frig, fara manusile pe care le vazusem acasa, pe sania mea. Cum de plangeau toti, asa mari cum erau, si mamaia nu mai venea sa le spuna ca totul va trece?!...
Astazi inteleg tot, mai mult, poate, decat as fi vrut.
Chiar daca in suflet port mereu amintirea chipului ei frumos si indurerat, sanctificat prin suferinta, in minte imi rasuna, ca o dulce porunca, cuvintele, ultima ei dorinta, devenita un crez al vietii mele: trebuie sa muncesc, munca mea este singura in stare sa ma ajute sa devin medic, sa ma specializez in oncologie. Si pentru ca totul sa devina realitate, a trebuit sa-mi inchid tristetea intr-un colt de suflet doar de mine stiut si m-am rugat lui Dumnezeu sa sufle putere peste nevolnicul meu trup.
Mi s-a parut atunci ca vad prin fereastra o stea licarind mai puternic pe bolta cereasca. Si inima mi-a batut mai tare, gandindu-ma ca, de sus, mamaia ma privea.
Am mers cu inima usoara la afisarea rezultatelor. Eram admisa, cu o medie mare, la un liceu pe care il dorisem mereu. Era primul pas. De-atunci merg mereu pe acest drum luminos, la capatul caruia voi implini un ideal. Nu, nu sunt o visatoare, privesc cu luciditate si spre cer si spre pamant, firea mea inclinata profund spre tainele stiintei nu poate fi altfel. Dar sunt mandra de fiecare treapta pe care-o urc. Olimpiadele scolare la care particip, sesiunile de comunicare stiintifica in care-mi citesc lucrarile, bucuria pe care-o zaresc in ochii profesorilor mei de biologie sunt realizarile mele si ma fac fericita. Stapanind bine limba italiana, mi-am tradus singura lucrarile privind "Diviziunea celulara in boala canceroasa", pentru a le trimite Universitatii stiintifice din Bologna, Catedra de oncologie, unde au fost publicate. Poate e un gest de o cutezanta neobisnuita pentru o liceana insignifianta si cu o situatie materiala modesta. Dar cand am terminat de tradus aceste lucrari si le-am expediat, o pace interioara dumnezeiasca s-a asternut peste oboseala stransa in noptile de studiu (cand nu o data am crezut ca nu voi reusi) si m-am simtit cel mai fericit om de pe pamant.
Desi unii colegi de scoala de multe ori privesc cu ironie faptul ca ma detasez de preocuparile specifice varstei, ca hainelor mele nu le-am putut inlocui prea mult culoarea neagra, eu stiu ca in suflet port caldura unui foc ce arde viu. Chiar daca viata se traieste uneori altfel decat pot eu s-o fac si poate m-am imaginat si eu cateodata dansand intr-o discoteca, stiu ca locul meu e acolo unde ma regasesc cel mai bine: in laboratorul de biologie, in fata microscopului sau pe Internet, incercand sa fiu cat mai aproape de ultimele descoperiri ale geneticii. Si asta imi da putere sa fiu fericita, s-o iau in fiecare dimineata incet, dar sigur, pe drumul meu, mai departe. Sa ma incurajez singura, repetandu-mi cuvintele pe care regina Isabella i le spunea lui Cristofor Columb. "Pluteste drept inainte si daca pamantul pe care il cauti nu exista inca, fii sigur ca Dumnezeu il va crea intr-adins pentru a-ti rasplati indrazneala."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mentiune
Georgiana Gheorghiu - Iasi
Palma lui Dumnezeu
Ma numesc Georgiana Gheorghiu, am 15 ani si locuiesc in Iasi. Sunt de parere ca ideea concursului "Retetele fericirii" este binevenita pentru ca multi dintre noi ori nu vor sa fie fericiti, ori nu stiu sa devina fericiti, cainandu-se mereu: "ce greu o duc!".
Eu ma numar printre oamenii fericiti ai acestei tari, poate prea fericita, cu toate ca, impreuna cu cei dragi, ma lupt de aproape doi ani cu o boala crunta. Parintii mei nu sunt milionari, ci au un venit modest, insa ma leaga de ei o iubire de milioane si sunt foarte fericita de acest dar divin: ca ei sunt parintii mei. O parere personala ar fi aceea ca, atunci cand ai bani multi, aproximativ tot timpul ti-l ocupi cu numararea, inmultirea si cheltuirea lor si uiti de fericirea de a darui aproapelui tau, la durere, la necaz, cel putin un sfat, o incurajare. In experienta mea de viata de 15 ani, cu tristete spun (promit sa fie primul si ultimul cuvant "trist") ca am cunoscut multe persoane care, avand si bani, si sanatate, se plang mereu de neajunsuri. De ce oare? ma intreb.
Pentru a fi in fiecare clipa a vietii tale fericit nu e deloc greu. Bunul Dumnezeu si Ingerul Pazitor ne arata, daca Ii rugam, drumul fericirii. Numai cei care nu vor sa-l urmeze sau nu se roaga sa-l afle nu vor sti niciodata ca fericirea noastra e in palma lui Dumnezeu.
Persoana noastra, viata pe care o traim, valoarea noastra, sunt daruri pe care Cerul ni le-a dat. Sunt daruri divine, de care trebuie sa ne bucuram in orice clipa, sa fim fericiti ca bunul Dumnezeu ni le-a dat si, in acelasi timp, sa-I multumim.
Din septembrie 2001, de cand am fost diagnosticata cu glomerulonefrita cronica mezangio-proliferativa, insuficienta cronica si hipertensiune arteriala secundara, mi-am intrerupt scoala pe motive medicale, au urmat internari repetate si de lunga durata, tratamente cu chimioterapie, esec in stoparea evolutiei bolii, apoi includerea in program de dializa peritoneala continua, ambulatorie.
Nu pot spune ca mi-e usor, dar toate acestea nu mi-au luat bucuria de a vedea soarele din fereastra spitalului, nici forta de a lupta cu boala. Sanatatea este, intr-adevar, cel mai scump dar oferit de Dumnezeu, dar chiar daca eu n-o am, sunt bucuroasa ca pot sa lupt pentru ea, ca nu mi-am pierdut optimismul, ca datorita bolii am descoperit fericirea de-a fi iubita si de-a iubi. Afectiunea cu care sunt inconjurata e un dar ceresc, la fel ca si faptul ca, la varsta pe care o am, am descoperit deja rugaciunea.
Acum, cand va scriu aceste randuri, sunt internata la Spitalul Parhon din Iasi, unde mi s-a transplantat rinichiul mamei, transplant efectuat cu mare succes de o echipa de chirurgi eminenti. Acum sunt fericita pentru ca totul a fost o reusita, pentru ca familia si cei dragi sunt alaturi de mine. Ma rog si ma voi ruga bunului Dumnezeu sa le dea sanatate acelor medici minunati care, cu mainile lor de aur, au facut minuni si, nu in ultimul rand, maicutei-donator.
Din acest "glob de sticla" steril, unde imi fac tratamentul postoperator, sunt Fericita ca exist, ca v-am putut scrie, ca in curand voi putea primi vizitatori, ca am scapat de calvarul celor 4-5 sedinte pe zi de dializa peritoneala si ca datorita acestui transplant voi avea posibilitatea trairii unei vieti normale, asemenea copiilor de varsta mea. Sa nu fie asta fericire?
Va iubesc mult!