Locuinta lor de vara e la tara
Romania a ramas o tara rurala. Dovada elocventa, lista averilor demnitarilor. Putini cei care nu au cateva hectare de teren agricol, cateva mii de metri de pamant intravilan unde sa tranteasca frumusete de conac. Putini cei care nu si-au construit o casa in miezul naturii, unde prunele curg in cascada din pom in cazanul de tuica. Putini sunt cei care, de vita nobila, taraneasca, bajeniti din Moldova in salile Parlamentului sau in fruntea ministerelor, sa nu poarte langa inima icoana casei batranesti in care au copilarit. Toti se vor oameni cu stare unde au slugarit cei sapte ani de-acasa. Fiecare demnitar poarta in cotloanele sufletului un copil si fiecare copil alearga descult pe ulitele copilariei. S-ar parea ca prezentul nu este decat o plictisitoare corvoada de care depinde reintoarcerea la paradisul copilariei. Demnitarii au redescoperit ca eternitatea s-a nascut la sat. Ei aplica reteta nemuririi mulgand vacile sau numarand gainile la Cornu ori pe rutele turistice ale Vaii Prahovei.
Periodic, se ridica deasupra problemelor curente, ca mareea, cate-un scandal legat de problema caselor. Uneori este vorba despre casele de protocol, alteori despre casele nationalizate luate cu japca de demnitari. Cele trei articole scapate in Legea locuintei, referitoare la casele de vacanta construite pe banii Administratiei publice locale pentru demnitarii de la centru, nu sunt decat o reluare a obsedantului refren fredonat de demnitarul roman: locuinta mea de vara e la tara. Dar poate nici nu era nevoie de o lege pentru a face caldurile verii sau crivatul iernii suportabile. Naravul caselor de oaspeti, al cabanelor de vanatoare, al hotelurilor cu circuit inchis a supravietuit dictaturii. Obositi de amintirea originii lor sanatoase, pe cand a sta la tara era o corvoada si nu o binecuvantare, demnitarii de astazi vor sa se intoarca in postura de boieri acolo unde, in timpul noii revolutii agricole, mergeau cu vacile la pascut. Pentru demnitarii mai mici sau mai mari, pentru sefii lor de cabinet si secretarele acestora, nimic nu e mai de pret decat un cuibusor de nebunii care sa aiba la orizont linistea impietrita a Bucegilor.
Din saracia lor, si-au ridicat cu totii mandre vile norvegiene sau elvetiene in miezul de piatra al Carpatilor. Compania nationala a lignitului, eterna falita a industriei extractive romanesti, cu datorii de peste patru mii de miliarde de lei, si-a ridicat din nevointe si datorii o intreaga statiune balneoclimaterica la Sacelu, in Oltenia. Compania Petrom, sucursala Gorj, scriu gazetele, are si ea datorii si ambitii. Ar vrea sa-si aduca oamenii, obositi de atatea noxe, intr-o statiune de odihna si tratament, la Ticleni. Aici mai-marii Regiei au pus, din accize si taxe de drum, piatra de temelie pentru o statiune cum putine mai sunt pe harta tarii. Magistratii se pot retrage si ei sa se spele de manipularile politice la Baile Homorod. Consiliul Judetean Vrancea e un club boieresc de partid si de stat cu o vila la munte, o casa de oaspeti si un complex de agrement. Pe acestea se cheltuiesc anual miliarde de lei. E drept, in vila Rucar din Soveja nu vine oricine, ci doar primii cinci mahari ai judetului. Ministerul de Interne are mai bine de 50 de asemenea locuinte de vis, unde galaxia instelata a generalilor, coloneilor si maiorilor, deveniti chestori, vine sa-si curete ochii si sufletul. Ei pot alege marea sau muntele, dupa plac. Poate ca, avand la dispozitie un orizont atat de vast al Romaniei pitoresti, ar putea sa mai faca economie la constructia de case de vacanta si sa astepte macar pensia sau trecerea in rezerva pentru a se refugia in natura. Unii au rezolvat acest conflict. Isi construiesc case de vacanta, dar isi petrec concediile in casele de oaspeti. Casele de vacanta le vor folosi cand vor fi la pensie si se vor retrage la tara. Si la loc cu verdeata.
N.C. Munteanu