Parintele Daniil Partosanu
- episcop de Varset -
Dupa 160 de ani de ratacire si de instrainare, romanii din Banatul sarbesc au din nou un episcop. Inalt Preasfintitul Daniil Partosanu, ultimul ucenic al marelui duhovnic ardelean Arsenie Boca, a reusit sa le redea acestora speranta. Prin el, spiritul "sfantului" Arsenie este impartasit celor care au cea mai mare nevoie de un Dumnezeu "romanesc"
Liturghie inlacrimata la Densus
Rasuna pietrele milenare ale Densusului, atinse de glasul parintelui Daniil. Doua sute de tarani hategani cu chipuri tari, prafoase, au incremenit sub arsita soarelui, ascultandu-l. Liturghia e pe sfarsite, sangele Domnului tocmai s-a sfintit. Stropi mari, de sudoare, ies de sub clopurile ciobanesti si se preling pe obrajii aspri, inrositi, proaspat rasi. Oamenii n-au incaput in biserica. Sunt cu totii afara, inghesuiti intre peretii matahalosi ai vechiului naos, pereti plamaditi dintr-o invalmaseala de imense blocuri dacice de andezit, lespezi cu inscriptii romane, capiteluri si franturi de apeducte, de pietre funerare... Inauntru, pe un stalp afumat al bisericii goale, Dumnezeu e un taran batran, cu plete albe. El tine mainile pe umerii lui Iisus. Amandoi poarta camesi largi, romanesti, cu motive hategane. O pictura de la 1425...
Afara taranii tac, ca la inceputul lumii. In fata lor este un preot mare. Infasurat in argint, cu mitra rotunda si stralucitoare pe crestet, cu bratele larg desfacute, parintele Daniil pare mult mai inalt decat toti. El e fiul lor densusean, fiul satului lor, care a devenit parintele lor, preot neegalat, apoi a plecat departe, in Banatul sarbesc, sa le fie parinte tuturor romanilor de acolo. Dupa aproape trei ani de zile, pentru oamenii Densusului a sosit ceasul reintalnirii. Nu e nimic deosebit: un preot le vorbeste simplu, din inima, fostilor sai enoriasi. "Vreau sa va spun ca, din cei 46 de ani ai vietii mele, perioada de aproape cinci ani cat am fost preot aici, la Densus, a fost cea mai frumoasa. Nu gasesc cuvinte pentru a va marturisi cat sunt de legat de aceste pietre sfinte, de slujbele pe care le-am facut impreuna, de sunetul unic al clopotelor de aici, de oamenii pentru care m-am rugat, cu care am plans la inmormantari si cu care m-am bucurat la botezuri... Vreau sa va zic ca mi-a fost dor de voi..."
Nu reusesc sa pricep de la inceput. Ma tot ridic pe varfuri, incruntat de caldura, incordandu-mi auzul ca sa deslusesc ce se-ntampla. De acolo, din fata preotului, unde sed babele stirbe care cantasera pe nas salbaticele pricesne banatene, de acolo vine spre noi un murmur straniu. Acum, pentru prima data, tabloul cu tarani incepe sa se miste. Si imi dau seama ca toti plang. Barbati si femei plang in hohote, cu suspine, fara sa se rusineze unii de altii. Cu degetele infipte in zidurile celei mai vechi biserici crestine de la nord de Dunare, taranii din Densus plang la reintalnirea cu preotul lor. E limpede ca nici el, preotul, nu s-a asteptat la o asemenea reactie, dovada ca se opreste pentru cateva momente, purtandu-si privirea peste capetele descoperite ale credinciosilor, ochii lui, ca doua taieturi in carnea pleoapelor, prin care abia ghicesti sclipirile albastre. Apoi continua cu un alt fel de glas, in rastimpuri zguduit de emotie, continua cea mai ciudata si mai tulburatoare predica liturgica pe care am auzit-o vreodata. "N-am cerut si n-am voit sa plec de aici. Acum sapte ani, intr-o duminica seara, daca va aduceti aminte, tot aici, in fata acestei biserici, la prima Vecernie pe care am savarsit-o la Densus, va adresam cuvantul de intampinare pornind de la vechea carte a Iesirii lui Moise, care, vazand Rugul Aprins de pe Muntele Sinai arzand si nemistuindu-se, a spus: "Ma duc sa vad aceasta aratare minunata, ca rugul arde si nu se mistuieste!". Am simtit atunci ca in biserica aceasta straveche de la Densus e un rug aprins care arde de aproape 2000 de ani in rugaciuni neintrerupte si care nu se va mistui niciodata, pentru ca biserica aceasta e o temelie a neamului nostru romanesc de pretutindeni."
Suspinele nu contenesc, episcopul incearca parca sa-si pastreze cumpatul, le spune acum satenilor ce-a mai facut de cand a fost plecat, le povesteste simplu si sincer, ca un frate de-al lor, taran tocmai intors dintr-o indepartata calatorie. "Precum stiti, oameni buni, asa a vrut Dumnezeu, ca dupa o viata petrecuta in cele mai induhovnicite manastiri si biserici ale Ardealului - Sambata, Bodrog, Prislop si Densus - sa fiu randuit pastor al fratilor nostri romani din Banatul sarbesc. In acesti doi ani si ceva de cand nu ne-am vazut, vreau sa va spun ca am avut cam mult de lucru pe acolo. Pentru ca daca aici erati 300 de suflete care incalziti pietrele acestei sfinte biserici, acolo, in alta tara, mi-a dat Dumnezeu peste 40 de biserici, in pastorire 23 de preoti si peste 30.000 de romani ortodocsi care n-au mai avut episcop la Varset de 160 de ani. A trebuit sa merg sa slujesc in aproape fiecare biserica, sa ajung acolo unde n-a ajuns episcop roman niciodata, unde n-a fost Liturghie arhiereasca niciodata, si pe toti sa caut sa-i imbarbatez, sa-i insufletesc, sa le trezesc sperante. Pentru ca noi, din fericire, ne-am nascut in acest Hateg binecuvantat, dar nu va dati seama ce inseamna sa fii roman, dar sa te nasti, sa traiesti si sa mori strain, departe de ai tai. De aceea, rodnic cred c-a fost timpul petrecut la Densus, dar sper ca la fel de rodnica sa fie sederea mea dincolo de granita, caci parca mai mare nevoie este de mine acolo unde-i mai greu. Maine dimineata, in zori, ma voi intoarce la Varset. Si-as vrea sa va zic ca asa cum va iubesc pe voi si imi e dor de voi cand sunt departe, asa ii iubesc si pe romanii de acolo si marturisesc ca mi-e dor de ei cand sunt aici. Va imbratisez pe fiecare in parte, va binecuvantez arhiereste si ma socotesc fericit si onorat ca episcop ca am trecut prin aceasta adevarata "scoala" de la Densus!"
Afara, dincolo de peretii intre care s-au zidit taranii densuseni, sezand pe lespezile romane, in iarba, la umbra pomilor ce se revarsa peste cimitir, sunt alti zeci si zeci de oameni veniti de departe, doar ca sa-l vada pe acest ultim ucenic al celui supranumit "sfantul de la Sambata Fagarasului", parintele Arsenie Boca.
Slujba se termina, parintele Daniil coboara in intunericul rece si gol, ca de grota, al bisericii, apoi reapare invesmantat in negru, sprijinindu-se in toiagul sau arhieresc cu maner de argint, razand oamenilor. E miezul zilei, dar nu voi putea vorbi cu Sfintia Sa decat la miezul noptii. Va asculta ofurile si va povatui pe fiecare pelerin in parte, va participa la sfintirea monumentului unui erou taran ucis in inchisoarea de la Gherla, isi va vedea parintii din satul vecin, Hatagel.
Dor de parintele Arsenie
E trecut de unsprezece noaptea, stam amandoi pe o banca, in fata protopopiatului din Hateg. Ma retrag discret spre capatul bancii si chiar ma bucur ca e intuneric - poate nu-mi va putea observa emotia. Caci emotie adevarata este sa stai fata in fata la ceasul acesta tarziu si tainic cu unul din cei mai apropiati fii duhovnicesti ai unui sfant... Episcopul pare obosit, isi tine chipul in palma dreapta, putin intors catre mine, cele doua taieturi ale pleoapelor sunt acum ca doua linii, de parca nici nu m-ar mai privi, de parca dupa aceasta intreaga zi agitata, de umblatura prin lume, ar cauta sa se reintoarca in sine insusi. Il intreb mai intai despre taranii hategani, ii spun ca nicicand n-am mai vazut niste enoriasi care sa-si pretuiasca atat de mult preotul, il rog sa-mi vorbeasca despre Tara Hategului, despre... despre ce vrea el sa-mi vorbeasca si eu tot m-as simti in noaptea asta mai bogat.
"Tara Hategului?... Atata pot zice: e Paradisul meu pamantesc. Toate radacinile fiintei mele sunt aici, in campiile de la poalele Retezatului. Fara densusenii pe care i-ati vazut dimineata la biserica n-as fi ceea ce sunt. Nu i-am "castigat" cu ceva. I-am iubit, i-am iubit pur si simplu. Am plans cu cei care au plans, m-am bucurat cu cei care s-au bucurat, am incercat, dupa micimea mea omeneasca, sa iau asupra mea toate bucuriile si necazurile unei parohii intregi. Ei sunt eu. Le datorez enorm si parintilor mei, tarani nascuti in Densus, imi amintesc cum sarmanul tata incarca trenuri in gara, ca sa castige bani, sa ma mai dea inca o toamna la scoala. "Sa incerci sa-i privesti pe oameni cu ochi curati", asta imi spunea tatal meu. Aceleasi cuvinte aveam sa le aud, mult mai tarziu, din gura marelui meu calauzitor, parintele Arsenie Boca..."
Despre parintele Arsenie nu prea vrea sa vorbeasca. Chiar daca ar vrea, zice ca n-ar trebui. Ca n-a sosit inca vremea. De sapte ani de zile a scris o carte a clipelor petrecute in preajma marelui duhovnic. O carte intreaga, terminata, dar nu vrea sa o publice, nici macar s-o arate cuiva. E marea taina a vietii sale. "Simt, simt ca n-a sosit timpul!... Dupa aproape 13 ani, despre parintele Arsenie inca se vorbeste in termeni mult prea lumesti. Dar se va vedea mai tarziu, eu indraznesc sa spun ca Arsenie Boca a fost pentru Romania asemeni Sfantului Serafim de Sarov pentru marea Rusie. Ce v-as putea spune eu acuma? Inca de copil, am simtit nevoia unui povatuitor. Mereu. Am simtit-o pana in ultima fibra a fiintei mele, pana in ultima picatura de sange. Simteam in suflet un gol ce trebuia umplut, o sete, stiam ca el trebuie sa existe. Stiam ca va veni. Poftim, in anul doi de facultate, pe cand eram student la Teologie in Sibiu, am facut intamplator o calatorie la Draganescu, aproape de Bucuresti, acolo unde parintele Arsenie era mutat de Securitate cu domiciliu fortat si unde picta biserica satului. Din prima secunda in care l-am vazut, mi-am dat seama ca el este. Intr-un anume fel, cred ca si el ma astepta. O, Doamne, sa nu scrieti... Cum v-as putea explica asta asa, in doua cuvinte? Nu se poate! Legatura dintre un duhovnic si ucenicul sau e mai presus decat aceea dintre parinte si fiu, e mai presus de fire. A doua oara cand am fost la Draganescu, era biserica plina de lume, iar el a iesit din altar si a trecut printre toti acei oameni si nu stiu cum a ajuns in spatele meu si mi-a pus mainile pe umeri si mi-a spus... ce importanta are ce mi-a spus? De atunci, viata mea a fost altfel. N-a mai curs la intamplare. Dumnezeu a randuit-o astfel incat sa trec prin aceleasi locuri prin care a trecut si Preacuviosul Arsenie. Parintele m-a trimis la Manastirea Sambata, unde am intrat ca frate in monahism si am stat doi ani, intre 1982 si 1984. El mi-a zis apoi sa ma duc la Bodrog, acolo am fost tuns calugar. Tot el m-a trimis la Sfanta Manastire Prislop, unde am stat ca preot slujitor intre 1986 si 1996, acelasi numar de ani ca si Sfintia Sa: zece. Aici venea si parintele, cam din doua in doua luni, iar intalnirile acelea de taina mi-au ramas in suflet ca niste mari comori. Si tot parintele Arsenie mi-a profetit, foarte demult, c-am sa fac doctoratul intr-o tara straina, dar tot ortodoxa. Iata ca dupa atatia ani de la moartea Sfintiei Sale, am ajuns sa-mi fac studiile de doctorat tocmai in Thesalonik, Grecia. Din banii adunati in cei patru ani cat am fost bursier acolo, am cumparat un petic de pamant in Muntii Retezatului, chiar unde incepe paradisul rezervatiei naturale. Pe acel pamant, intre anii 1999 si 2000, am ridicat un schit micut, de maici, cu hramul "Schimbarea la fata". L-am ridicat ca multumire pentru tot binele pe care mi l-a daruit Dumnezeu in viata mea: studiile teologice, viata monahala, dar mai ales Densusul si intalnirea cu Arsenie Boca. Apoi am fost trimis departe..."
"V-am asteptat ca pe-un soare!"
Marturiseste ca parintele Arsenie ii dirijeaza viata si acum. Simte asta, o simte mereu. Atunci cand este incercat de greutati, se gandeste la marele sau duhovnic si-i cere sfat. Iar greutati au fost destule... "Dupa o tinerete de fericire, asta cred ca este de fapt marea incercare a vietii mele. Nici nu va puteti inchipui ce-nseamna sa fii primul episcop acolo, dupa 160 de ani... Nu va puteti inchipui ce seceta mare, ce gheturi mari sufletesti sunt in acele parti unde, din cauza vitregiilor istoriei, suflarea Duhului Sfant parca nu s-a facut simtita atat de fierbinte ca in partile noastre, ale Tarii Hategului. Ma socot fericit ca la Varset locuiesc in Institutul Teologic sarbo-vlah, in aceeasi odaie unde a stat odinioara inegalabilul mitropolit Andrei Saguna, fara de care astazi cred ca n-ar mai exista nici un roman in Banatul sarbesc. Doar datorita providentialului act savarsit de Saguna la 1864, asa numita "despartire ierarhica" a romanilor ortodocsi de sarbii pravoslavnici si reinfiintarea Mitropoliei ortodoxe pentru romanii din Transilvania si Banat, doar datorita acestei mari faptuiri, fratii nostri din Voivodina au supravietuit, prin Biserica, pana astazi. Predecesorul meu a fost episcopul Maxim Manuilovici, tocmai la 1840. Dar iata ca, in urma cu doi ani, a venit clipa! Dumnezeu mi-a incredintat mie aceasta aleasa misiune. Una aleasa, dar totodata enorm de dificila, de impovaratoare. In acesti doi ani si ceva am fost martorul unor momente cu adevarat cutremuratoare, unice. Se tot trambiteaza la noi sintagma "lectie de romanism". Acolo sa vedeti lectii de romanism! Sa vedeti bisericile acelea mari, uriase, adevarate catedrale, in sate unde traiau altadata cate 7000 de romani. Sa le vedeti acum goale. Chiar cand am sosit in Banatul de dincolo, am participat la o nunta in satucul Ovcea, undeva pe langa Belgrad: o suta de bieti romani, urmasi ai motilor deportati aici dupa rascoala lui Horia si abandonati in mlastini. Vazand dansurile, auzind cantecele acelea romanesti din Apuseni, la nunta aceea am plans, am plans cu lacrimi, ca la o inmormantare. Sa vedeti apoi la Covin, fost oras pe malul stang al Dunarii, acolo unde va fi fost altadata cetatea marelui Glad. Azi are numai vreo 400 de locuitori, toti romani. Cu sapte calesti pline de flori m-au asteptat la intrarea in oras... Sau la San-Mihai, unul din putinele sate in care mai exista scoala romaneasca, tin minte un batran inalt, cu pletele lungi, albe, care mi-a iesit in intampinare, spunandu-mi: "Parinte, v-am asteptat ca pe un soare!" Ce sa mai zic de Costei, aflat chiar pe granita. Trei zile si trei nopti s-au rugat satenii, in 1918, sa nu fie parasiti. Trei zile si trei nopti un sat intreg a stat in genunchi si s-a rugat cu fata la rasarit, ca sa-i ocoleasca hotarul. Iar dupa aceea, tot un sat intreg i-a blestemat de moarte pe cei de la Trianon, fiindca i-au lasat fara tara. Acum doi ani, de Inaltare, cand am venit la ei, m-au asteptat cu hora, cu o superba fanfara romaneasca, si plangeau de fericire. Iar eu le-am zis asa: ca daca Eminescu ar fi trait azi, sunt sigur c-ar fi scris "Doina Costeiului". Asa sunt oamenii de acolo, inca se considera granita vie a poporului roman. Cat despre mine... Eu, pacatosul, n-am facut altceva decat sa incerc sa-i iubesc ca pe taranii mei de aici, din Densus. Si am simtit cum incet, incet, legatura cu acesti 35.000 de oameni incepe sa devina tot mai trainica, tot mai puternica. Ca si cum n-ar fi fost 35.000, ci 300..."
Parintele se smereste. Se poticneste, incearca sa nu mai vorbeasca, zice mereu despre sine ca-i "un netrebnic si un pacatos", ca n-ar trebui sa scriu nimic, ca el n-are nici un merit. Si totusi, din nenumarate alte surse am aflat ca numele de Daniil Partosanu a devenit deja "un simbol" al romanilor din Voivodina. Ca intr-adevar e iubit "ca un soare", ca odata preotii pe care-i pastoreste acolo i-ar fi zis: "Parinte, daca plecati, o sa va planga lumea ca pe un mort...". Dupa aceasta frumoasa zi petrecuta in Tara Hategului, mi-am dat seama si eu ca asa este: prin acest om indumnezeit, spiritul parintelui Arsenie Boca dainuie.
Bodgan Lupescu
Texte premiate la concursul "Retetele Fericirii"
Cand fericirea e in cer
Continua Minune A Vietii
Sunt un om simplu. Sunt o pensionara la fel ca miile de pensionari ai tarii, care se confrunta cu asprimile si greutatile vietii. N-am facut parte niciodata din randurile celor bogati, iar viata nu a fost prea generoasa cu mine dar, cu trecerea anilor, prin greutatile si necazurile care mi-au iesit in cale am inteles un lucru care imi calauzeste zi de zi viata, am inteles ca bunul Dumnezeu, in nemarginita Lui bunatate, mi-a dat un mare dar: acela de a sti sa lupt, acela de a avea puterea sa ies la suprafata, sa ma mentin la linia de plutire, sa nu cad.
Intr-una din zilele lui ianuarie 1991, fiul meu cel mare m-a parasit pentru totdeauna. Fiul cel mic era militar in acea perioada. In noaptea care a urmat inmormantarii, fiul cel mic a plecat inapoi la unitatea militara la Baia Mare, rudele mele au plecat acasa, la Focsani, iar eu am ramas la ora unu noaptea pe un peron pustiu, singura. Intelegeti ce e in sufletul unei mame care-si conduce fiul la mormant! Timpul a trecut, dar fara sa-mi ia durerea. Vazandu-mi starea, medicul uzinei unde lucram mi-a recomandat internarea la Spitalul de Neuropsihiatrie de la Timisul de Sus. Incepusera sa se faca simtite primele semne ale primaverii. Dupa tratament, ieseam cu colegele de camera prin padure. Incepusera sa apara primele flori. Atunci am trait un sentiment ciudat. Am simtit ca natura ma primeste in sanul ei cu bratele deschise, ca natura imi va fi cel mai minunat si credincios prieten. Aveam cu mine o carticica de rugaciuni si una de plante medicinale, si mare mi-a fost bucuria descoperind ca multe din florile din carte erau peste tot, in padure, pe pajisti, in marea si minunata gradina a lui Dumnezeu. De atunci, am devenit cea mai buna prietena a naturii, o pasionata culegatoare de plante medicinale. De atunci, ori de cate ori imi simt sufletul impovarat, imi gasesc linistea la adapostul copacilor. Dupa aproximativ trei ani de lupta cu durerea si dorul de copilul meu disparut, intamplarea a facut sa cunosc un grup de pelerini, condus de un ghid foarte competent. Se faceau pelerinaje cu reducere pentru pensionari. Impreuna cu dansii, am cunoscut aproape toate regiunile tarii, am vizitat zeci de manastiri. Drumul la aceste manastiri, pasii facuti in cautarea lui Dumnezeu, frumusetea tarii noastre (avem o tara ca un colt de rai), mi-au salvat sufletul. M-au intarit. Fiecare pelerinaj imi incarca bateriile pentru o lunga perioada de timp. Eram fericita. Fericita ca exist, fericita ca Dumnezeu imi lasase un copil bun si sanatos. Simteam cum ocrotitorul divin nu ma lasa sa cad in deznadejde si, mai ales acolo, in manastiri, am invatat sa fiu mai buna, mai iertatoare cu cei de langa mine. Din toate prin cate am trecut, am inteles ca atunci cand sufletul ne e impovarat, sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-I cerem ajutorul, sa luam drumul Bisericii. Sa ne bucuram de razele diminetii, multumind lui Dumnezeu ca incepem o noua zi, ca minunea vietii ne mai este daruita o data.
Ana Oprea - str. 13 Decembrie nr. 24,
bl. 2, et. 2, ap. 20, Brasov
Dumnezeu Exista!
Sper din tot sufletul ca aceste randuri, care provin din experienta de viata a unui tanar de 22 de ani, le vor fi folositoare semenilor mei si-i vor intari in credinta
In momentul in care constientizezi existenta divina si te lasi calauzit de aceasta, ai gasit fericirea. In momentul in care te arunci la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos si spui: "Ai mila, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, de mine, pacatosul", ei bine, abia atunci incepi sa cunosti adevarata fericire. Cum am ajuns la cei 22 de ani ai mei sa constientizez existenta lui Dumnezeu? Datorita greutatilor si incercarilor prin care am trecut si care mi-au otelit vointa si capacitatea de lupta, dar care, paradoxal, mi-au intarit si credinta. Deoarece traim in Romania, o tara adusa cu buna stiinta in pragul falimentului, as dori sa le transmit un mesaj romanilor care se zbat ca si mine sa supravietuiasca: "Oameni buni, aveti credinta in Dumnezeu si luptati pentru viata dvs. Luptati pentru a trai omeneste, luptati pentru a va bucura de fiecare clipa din viata, dar nu luptati cu incrancenare, ci cu seninatate in suflet si cu rugaciune. Nu permiteti greutatilor de zi cu zi sa va tulbure sufletul, nu va lasati zdrobiti de duritatea vietii si, mai presus de orice, nu rupeti legatura cu Dumnezeu".
Pentru a va explica cum am ajuns eu sa fiu aproape incontinuu fericit, nu ar trebui sa folosesc decat un cuvant: dragostea. Desi este greu, nu lasati iubirea din sufletul dvs. sa moara, caci atunci nu veti mai fi oameni intregi, ci doar palide umbre, franturi de om. Nu uitati cuvintele apostolului Pavel: "De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de-as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta, incat sa mut si muntii din loc, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de-as imparti toata avutia mea si de-as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste (...) Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
Sunt de acord cu dvs. ca este greu sa-ti pastrezi iubirea fata de semeni atunci cand primesti, aproape zilnic, lovituri de la cei asemeni tie, atunci cand esti calcat in picioare, umilit, dezumanizat. Dar incercati! Incercati, deoarece aceasta este singura noastra sansa de a nu trai degeaba, incercati, deoarece doar dragostea (sub toate formele ei) da sens vietii noastre. Iisus a spus ca prima porunca din Lege este de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul si sufletul nostru, iar cea de-a doua porunca, asemeni celei dintai, este de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine. In momentul in care va detasati, macar pentru 5 minute, de greutatile cotidiene, lasand copilul din dvs. sa respire, iar dragostea sa infloreasca in suflet, veti fi pe drumul ce duce catre fericire. In momentul in care veti ajunge sa va bucurati de fiecare noua zi, de fiecare raza de soare, de fiecare adiere de vant, de fiecare semen pe care il intalniti, veti incepe sa cunoasteti adevarata fericire, cea care nu se bazeaza pe egoism, ci pe iubire, caci doar asa putem face din fericire un mod de viata. Va rog sa nu ma judecati fara a ma cunoaste! Nu sunt un biet naiv, cum binevoiesc sa ma catalogheze unii dintre cei cu care discut, caci am cunoscut greutatile si lipsurile inca de la 14 ani, cand am intrat la liceu. Mi-am sacrificat cei mai frumosi ani din viata, pentru ca am vrut sa ajung un bun profesionist, capabil sa-si ajute semenii. Nu am intrat din primul an la facultate, deoarece a trebuit sa ma pregatesc singur. A urmat un an groaznic, in care disperarea mea ajunsese atat de mare, incat mi-am pus viata in joc pentru reusita la Ase. Dar Dumnezeu a vazut cat de mult am muncit si m-a ajutat. Acum sunt student si lupt in continuare pentru viata mea, lupt in continuare pentru a supravietui, dar, in ciuda greutatilor, incerc sa raman Om si sa-mi ajut si semenii. Ceea ce as vrea sa va spun tuturor este ca viata merita traita! Viata este un miracol. Daca vreti sa fiti fericiti, incercati sa tineti cont de cuvintele lui Iisus, care ne spune: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv. Nu judecati si nu veti fi judecati, nu osanditi si nu veti fi osanditi, iertati si veti fi iertati, dati si vi se va da". Dumnezeu ne roaga sa fim oameni, deoarece doar asa putem fi fericiti. Omenirea intreaga tipa dupa dragoste si fericire, dar cati dintre noi isi iubesc si isi respecta semenii? Cati dintre noi isi pleaca genunchii si isi smeresc sufletul in fata Dumnezeului celui viu? Va rog sa nu uitati: fericirea porneste de la impacarea cu Dumnezeu si cu noi insine. Iisus reprezinta calea care duce catre adevarata fericire, cea care nu ne paraseste niciodata, in ciuda greutatilor vietii si a incercarilor la care suntem supusi. Inchei, adresandu-va urarea mea obisnuita: Bucurati-va de viata!!! Dumnezeu exista!!
Dan Stanca - Bucuresti,
e-mail: sdan80@yahoo.com