Concursul nostru, la final
Retetele Fericirii
Peste 2000 de scrisori si inca o proba de foc trecuta cu brio de cititorii revistei noastre. Tema grea, Fericirea n-a reprezentat un obstacol pentru talentul si sensibilitatea participantilor la concurs. Excesul de calitate al textelor ne obliga, de altfel, sa inmultim premiile acordate de la 50 de milioane la 80 de milioane de lei. Onorati de nivelul intelectual al concursului, ii felicitam pe castigatori. Atat textele premiate, cat si cele pentru care coronitele de flori n-au ajuns vor fi publicate si rasplatite in paginile revistei "Formula As"
•Marele Premiu(15.000.000 lei): Angela Moraru - str. Bacinschi nr. 3, bl. Cl4A, T1 I, ap. 32, Iasi
•Premiul I(10.000.000 lei): Catalina Craciun - Tiglina 1, str. Closca nr. 13, bl. Ps9, ap. 74, Galati
•Premiul Ii (8.000.000 lei): Maria Bulgar - str. Petru Rares nr. 22, bl. A3, sc.A, ap. 18, Piatra-Neamt
•Premiul Iii(7.000.000 lei): Cristiana Simionov - str. Grivitei nr. 103B, Tulcea
• Alexandra Teodora Colesnicenco - str. Saturn, bl. Ps9, ap. 74, Galati
•Mentiuni (6.000.000 lei):
•Mariana si Mihai Onea - str. Mihai Viteazu nr. 21, bl. B5, sc. A, ap. 32, Hunedoara
•Georgiana Gheorghiu - str. Lotrului nr. 11, bl. B31, sc. A, ap. 1, Iasi
•Viorica Simtion - str. Miraslau nr. 2, bl. B2, ap. 31, Cluj-Napoca
•Premii Speciale (5.000.000 lei):
•Alina Mondini - Zurich, Elvetia
•Ana Oprea - str. 13 Decembrie nr. 24, bl. 2, et. 2, ap. 20, Brasov
•Dan Stanca - student Ase, Bucuresti
Marele Premiu
Angela Moraru - Iasi
Viata e atat de frumoasa!
Traind! Traind, pur si simplu. Asa am reusit sa fiu fericita.
Cand eram foarte tanara, cautam cu infrigurare formule de viata miraculoase, care sa ma impace cu mine, cu lumea si cu Dumnezeu. Dar cum sa pot fi impacata cu mine, cand eram bantuita de atatea visuri si voiam sa fac atat de multe lucruri care sa-mi poarte pecetea, sa sfideze timpul, moartea... Si cum sa pot fi impacata cu lumea, cand mi se parea ca asteapta de la mine numai ceea ce eu nu-i pot da? Si cum sa pot fi impacata cu Dumnezeu, cand mi se parea ca si-a intors fata de la mine? O singura certitudine aveam: fara o familie a mea, intemeiata dupa chipul si asemanarea celei in care crescusem, nimeni si nimic nu va putea vreodata sa capete un sens. Si mai aveam o singura mare, uriasa, coplesitoare indoiala: sunt, oare, suficient de puternica, incat sa-mi permit sa sper atat de mult?
Pana-ntr-o zi. Era o dimineata de mai insorita, in care albul, verdele si auriul impleteau, pentru orice vietate, un fel de aura a nemuririi. Iesisem la plimbare cu cei doi copii ai mei. Era prima lor evadare in aer liber, dupa o lunga perioada in care facusera, pe rand, mai multe boli ale copilariei. In lumina cruda, pareau destul de vlaguiti, iar eu simteam ca am ajuns la capatul tuturor puterilor. Ma invinuiam pentru multe si felurite pricini legate de timpul insuficient acordat ingrijirii lor, de incapatanarea cu care nu renuntam la profesie, desi era evident ca abia mai faceam fata solicitarilor. La ora aceea, parcul era aproape gol. Intre putinele persoane care animau peisajul se detasa cu pregnanta o doamna foarte eleganta, fardata impecabil si parfumata discret, care tara dupa ea un baiat cam plangacios. In urma lor, ca o umbra, venea o fetita de vreo 13-14 ani, care cara doua sacose enorme si care tresarea violent ori de cate ori baiatul se trantea la pamant, cerand o jucarie pe care ea trebuia sa o extraga foarte repede din sacosele respective si sa-l linisteasca. "Robert, inceteaza, te rog, spunea doamna neutru, ca si cum ar fi facut o vocaliza. Esti baiat mare. Acusi faci patru ani!". Am ramas interzisa. Ai mei, la un loc, fata de 4 ani si baiatul de aproape 3, nu faceau cat Robert, care era inalt pentru varsta lui, masiv, fortos, ce mai... Era evident ca nu mergea la camin, ca ai mei, era evident ca doamna stia mult mai bine sa se ocupe de el, dar si de ea insasi, era evident ca nu era o ratata, ca mine, era evident ca era evident ca... De cate ori trecea pe langa mine, doamna se uita foarte atent la copii si-mi urmarea fiecare miscare. Totul a durat cam o ora. Cand tocmai ma intrebam daca n-a obosit tot plimbandu-se in sus si in jos, s-a oprit, si-a strans umbrela cu care se apara de soare si s-a asezat langa mine. Dupa o introducere banala, in care am simtit, aproape fizic, acreala si lehamitea care se involburau in sufletul ei, m-a intrebat scurt: cat primesti pe luna? La inceput, n-am inteles. Insa, pe masura ce ea perora si eu o ascultam cu gura cascata, mi se contura singurul adevar posibil, de altfel, cat se poate de evident: credea ca sunt angajata unei familii. In primul moment, am avut o senzatie acuta de disconfort interior. Ca sa nu spun mai mult. Deodata insa am inceput sa rad. Radeam in hohote, eliberator. M-am ridicat, mi-am luat copiii si am pornit-o, aproape dansand, pe alee. "Iti pot oferi o suma lunara, egala cu tot castigul stapanilor tai!", auzeam in urma. Eu ii faceam semn cu mana ca nu se poate si radeam, radeam... A fost ca o terapie de soc. Intr-o clipa, m-am eliberat de indoiala. Nu numai ca eram o mama buna, dar eram si... competitiva! Si am simtit ca devin mai puternica, mai sigura pe mine. Mai apta deci pentru a fi fericita.
Altadata, mi-a fost dat sa ajung atat de aproape de firea lucrurilor, incat am inteles, cand nici nu mai speram, cam pe unde trebuie cautat izvorul fericirii si cam cum ar trebui sa ne impartasim din el. E o intamplare pe muchie de suflet, care se poate pravali oricand, peste oricine, dar care refuzam cu incapatanare sa cred ca mi s-ar putea intampla si mie: moartea mamei. Cand s-a petrecut, am fost pur si simplu paralizata. Pentru a ma face mai bine inteleasa, ar trebui sa spun o lunga, foarte lunga poveste. Ma voi opri insa la momentul cand, dupa o zi si jumatate de chinuri inimaginabile, penduland intre refuz si acceptare, m-am hotarat sa ma duc la capela. Am facut-o cu convingerea ca nu voi supravietui. Era o amiaza de august, in care lumina, densa ca mierea, devenise pat pentru vietatile minuscule care adormeau in zbor. I-am facut semn sotului ca pot face fata singura situatiei. Mi-a aratat din usa locul unde asezase sicriul si s-a retras. Am pornit ca un automat printre celelalte sicrie si am ajuns langa ea. Cu miscari dezarticulate, am inceput sa aprind lumanari, sa sting mucuri fumegande, sa asez florile... Dar n-o puteam privi. Ochii mei bateau laturile si simteam ca ma voi prabusi. Pana cand o moleseala binefacatoare si absolut inexplicabila a inceput sa ma cotropeasca duios. In incaperea rece, de piatra, era ca si cum as fi stat langa o sursa de caldura. Am ridicat privirea si am "vazut" ceva ca o felie groasa de lumina, un pat de aur, pe care sufletul mamei se odihnea, aidoma vietatilor pe care le zarisem afara. Si am privit-o. Firesc. Fara spaime. Si am izbucnit in plans. Un plans aproape mut, pe care as fi vrut parca sa mi-l reprim, dar care crestea nestavilit. I-am mangaiat mainile, fata si am vorbit cu ea. Multe si felurite lucruri am vorbit. I-am cerut iertare pentru toate supararile, mai mari sau mai mici, pe care i le pricinuisem. Si ea ma asculta, ca-ntotdeauna, fara sa spuna un cuvant. Muta incuviintare, muta binecuvantare. Cand i-am marturisit ca, fara ea, nu stiu daca voi putea sa rezist, m-a asigurat, tot fara cuvinte, ca va fi mereu langa mine. Sa n-am nici o indoiala. Si atunci s-a intamplat un lucru extraordinar: am realizat ca mama va putea fi mereu cu mine numai daca o voi purta in sufletul meu. Dar, pentru ca acest lucru sa se intample, sufletul meu trebuia sa fie un pat de lumina cald, primitor si puternic, pentru ca sufletul ei sa se poata cuibari cu bucurie si impacare. Cand am iesit de acolo, eram alt om. De dincolo de hotarele vietii, buna, frumoasa si sfanta mea maica ma nascuse a doua oara: mai puternica, mai sigura pe mine, mai apta deci pentru a fi fericita.
Si tot asa, de-a lungul vietii mele, intre un hohot de ras si unul de plans, multe intamplari similare m-au facut sa inteleg ca, pentru a fi fericita, trebuie sa invat "sa iau lumina" de la radacina cea mai adanca a lucrurilor. Azi pot spune, cu mana pe inima, ca sunt fericita pentru ca, in ciuda multor greutati prin care am trecut si inca mai trec, nu mi-am pierdut resursele care ma ajuta sa ma bucur de viata. Sunt fericita cand vad un chip frumos de copil sau de batran, un pom inflorit, un curcubeu, un rasarit sau un apus de soare... Sunt fericita cand pot ajuta pe cineva, cand pot trezi lumina unui zambet pe un obraz chinuit de durere si suferinta. Sunt fericita pentru ca am o familie minunata, pe care o iubesc enorm si care-mi da putere si energie. Faptul ca si astazi, dupa aproape 30 de ani de casnicie, ma intorc zilnic de la serviciu ca dupa o lunga, foarte lunga absenta si abia astept sa ne revedem toti patru, sa ne povestim micile si marile nimicuri, sa ne bucuram fiecare de bucuria celuilalt... mi se pare un dar ceresc, pentru care nu mai contenesc sa-I multumesc lui Dumnezeu. Sunt fericita cand il mangai pe Jack, haiosul nostru caine mic, cret si dragastos. Sunt fericita pentru ca, pana la urma, mi-am implinit mai toate visurile legate de profesie. Sunt fericita cand intalnesc oameni normali, care se bucura firesc de lucruri firesti, oameni care, in aceasta perioada confuza, cand valorile sunt rasturnate sau pur si simplu spulberate, constituie adevarate repere. Intre acestia, un loc privilegiat in sufletul meu il au redactorii, colaboratorii, cititorii si toti prietenii revistei "Formula As", o adevarata familie, intemeiata pe valori simple, adevarate, eterne. O revista prin care intelegi cum e sa transformi zi de zi, ceas de ceas o uriasa Golgota a singuratatii (singularitatii) intr-un Arc de Triumf, pe sub care sa trecem, sa trecem si iar sa trecem noi toti, cei care vrem sa ne impartasim de la firea adanca a lucrurilor, sa "luam lumina" ca sa putem rosti cat mai des: viata e atat de frumoasa!
Sunt fericita ca acum, cand cerurile sunt atat de aproape si sufletul nostru este atat de inalt, am reusit sa duc pana la capat aceasta "spovedanie" intru eliberare si regasire, intru iertare si mantuire. Inviere. Inaltare.
Premiul I
Catalina Craciun - Galati
Micul meu Charlot
Ma surprindeam privind naucita in jur. De unde imi mai venea o noua lovitura? Mi se parea ca oricate as fi primit, reactia mea de aparare era inexistenta, ca si cand sufletul acela zdrobit nu era al meu si ma faceam ca nu-l cunosc. Cu exactitatea unui destin nefast stiam clar doar un singur lucru: radacinile mele puternice, ei, dragii mei parinti, plecasera pe un drum fara intoarcere, oricat de mult am vrut sa-i opresc. Mama si tatal meu capituland in fata mortii, aruncandu-mi din incremenirea lor fiori de gheata in suflet. Imi facusem un straniu obicei. Mult dupa asfintitul soarelui, rataceam pe strazi cu senzatia ca sunt un cersetor obosit intr-un oras necunoscut, ostil. Fiecare loc, amintirile lor, mama, tata, eu, copilul pierdut, erau cruci care-si asteptau rastignitul. De ce mi se intamplau toate? Neputinta mea de a-i ajuta sa traiasca, cand de fapt as fi vrut sa le aduc la picioare viata mea, anii mei, sa le intorc clipele de fericire pe care mi le-au daruit, ma umplea de revolta. Peste toate acestea, neputinta mea de a darui viata: un miracol pentru mine interzis. Cautam cu disperare in bezna fiintei mele un raspuns la multe intrebari, o raza pe care sufletul meu sa o rasfranga, un firicel de lumina.
Si intr-o zi... l-am vazut. Mai mult: l-am simtit. Era acolo. "Incepand cu data de 5 martie 2001, minora Arusilor Cristina va fi incredintata in plasament familial..." O verificare atenta a actelor, ochi patrunzatori, gesturi amabile si m-am trezit in sala de asteptare, cu o fisa pe masa. Ma intrebam ce simt. Nu simteam nimic. Daca fericirea era fata morgana, eu eram desertul personificat care o cauta. Rasfoiam paginile dosarului lasat de asistenta si privirea imi revenea obsesiv: "hidrocefalie congenitala, parapareza flasca, astm bronsic, anemie". Un joc sinistru de litere stigmatiza destinul acelui copil, impingandu-l, odata cu vremea, la marginea societatii. Apoi, scrisul marunt cu care certificam dorinta de a mi se incredinta o viata. Am tresarit, odata cu usa ce se deschidea. Aceeasi asistenta, cu o mogaldeata in brate: "...Un copil cu probleme. Exista riscul sa nu va atasati de el. Mama a abandonat-o, considerand-o irecuperabila, iar tata... nu a avut niciodata. Daca dvs. credeti ca puteti face fata, atunci e a dvs." Credeam? Nu stiu ce credeam atunci. Stiam doar ca trebuie sa-mi inving paralizia sentimentelor. Am cuprins mica aratare cu cap diform in brate si-am inlemnit ridicand-o. Nu cred ca avea sapte kilograme, la cei trei ani pe care-i arata fisa medicala. Ii cautam piciorusele prin haine si nu le gaseam. Amandoua ne priveam intens, una mai speriata decat cealalta. Tabloul era terifiant. N-am stiut niciodata ce anume a facut-o sa-si destinda buzele incordate intr-o parere de zambet, dar ceea ce stiu este ca in pupilele dilatate de spaima am zarit ceea ce cautam de cativa ani. O clipire de lumina, aparand si disparand in noaptea fiintei mele, in deznadejdea mea de om care pierduse aproape tot ce iubise. Strangand mica faptura la piept, paraseam acel loc cu un sentiment bine definit: daca ma uit inapoi, las orice speranta! Si nu de Dante voiam sa-mi amintesc atunci. Si nici in vremea imediat urmatoare, cand casa mea se mutase la spital, cand parca coborasem cu adevarat in infern. Nu voi uita niciodata crizele convulsive, sfarsite de cele mai multe ori cu lesin. O priveam prinsa in plasa perfuziilor, o mica libelula cu viata palpitand inca in acul insectarului. Mi se spunea invariabil: aveti grija sa nu miste mana, aveti grija la ac! Veghea noptii se termina aproape dimineata, atipind cu capul pe patutul ei si visand un ac enorm strapungandu-i de o parte si de alta manuta. Tresaream speriata, cu spatele ud de o sudoare rece. Copila era acolo, nemiscata, cu ochii intredeschisi, cu viata prelingandu-se picatura cu picatura in vinisoarele albastre. Ma rugam intruna lui Dumnezeu s-alunge moartea de langa ea si incercam sa ma obisnuiesc cu ridicarea sceptica din umeri a medicilor care o cunosteau ca pe un "caz".
E greu sa comprim pe hartie zecile de ore de fizioterapie, tratament, gimnastica medicala, veghea permanenta, speranta care inflorea suava, dupa multe ore de disperare. Acel an al trecerii prin purgatoriul suferintei ne-a calit pe amandoua. Dar la capatul acelui an, suferinta isi incheia ostilitatile cu mine si se declara invinsa.
Paseam in soare cu Cristina mea, cea sortita pana nu demult lenei pieirii si ma simteam undeva, la inceputul lumii, intr-un colt de paradis cunoscut candva... Si langa noi zambea Dumnezeu. Pentru ea, eu sunt singura mama pe care o cunoaste, pentru mine, ea este insasi viata. Cea care m-a reinvatat sa traiesc, sa zambesc, sa rad, sa plang de fericire. Pentru cei care au cunoscut candva acest copil al durerii, ar fi greu sa-l recunoasca in fetita alintata de azi, care vorbeste, rade, danseaza si alearga toata ziua. Implinindu-se, trupusorul firav nu mai face tristul contrast cap-trunchi.
- Ce mult a progresat! exclama cei care o cunosc, medici, asistenti, psihologi, cunostinte. "Ce mult o iubesc", soptesc in sinea mea. Uneori, pasul ei mai seamana cu cel al unui pinguin, dar poate ca asta va fi farmecul ei de mai tarziu! Micutul meu Charlot! Prin cate am trecut impreuna!
Seara, cand inchid lumina si invelesc doua ingerite - e timpul sa va marturisesc ca Dumnezeu mi-a daruit-o si pe Maria, cea de-a doua lumina a sufletului meu - Ii multumesc cu ochii inchisi pentru fericirea mea. Si, poate nu voi indrazni prea mult, parafrazandu-l pe Nathan din celebrul roman "Lorelei": "Secretul fericirii? Uita de tine si devoteaza-te altora!".
Premiul Ii
Maria Bulgar - Piatra-Neamt
In sfarsit, s-a asternut pacea peste sufletele noastre!
Desi s-ar putea crede ca o statiune ca Slanicul Moldovei este prin excelenta locul de relaxare si tratament al varstei a treia, uneori aici isi gasesc si tinerii un loc minunat pentru a visa, a medita sau a se indragosti. Intr-unul din anii deceniului sapte, la sfarsitul unei perioade de studiu, am petrecut si eu o vacanta intr-o pensiune din statiune. Acolo, in gradinile secrete ale poienilor din munte, sub brazii maiestuosi, in vuietul tainic al padurii, am trait simfonia fantastica a primei mari iubiri. El era din zona Caraibelor, era fiul unui membru al guvernului de atunci, terminase facultatea de automatizari din Bucuresti si venise, ca si mine, la Slanic sa se relaxeze, sa-si puna ordine in ganduri si in optiunile pentru viitor. Pe malul apei, spre izvoare, sub un curcubeu superb de dupa ploaie, ochii nostri s-au intalnit si a fost o revelatie, o valtoare, un cant. Totul era sublim, nu vedeam uratul, nici suferinta, nici necazul, totul era promisiune, fericire si optimism. Vietile noastre erau aranjate pentru totdeauna, ne eram de ajuns si tot ce urma avea sa fie sublim. Numai ca tara lui, desi era tot comunista, era departe si nu intotdeauna ceea ce planuiesti se si intampla. Corespondenta era cenzurata, izolarea era aproape completa. Legaturile s-au intrerupt si, cu toate ca in anul urmator s-a intors in Romania si m-a cautat, eu fiind la o specializare, a plecat fara mine. Eu nu am mai avut nici o posibilitate sa iau legatura cu el, caci, dupa cum am aflat abia acum, in anul urmator s-a stabilit in Sua.
Aceasta fiind situatia, dupa patru ani de asteptare si cautare, m-am casatorit cu un baiat promitator, care parea de treaba. Parea, dar nu a fost deloc asa. Dupa primul an de casnicie, cand aveam deja o fetita, a inceput sa bea, sa faca scandaluri, sa ne faca viata un iad. Nu l-am parasit atunci, pentru ca eram prea ocupata de cresterea fetitei, apoi venind si al doilea copil, nu am reusit sa fac pasul dorit, nici din punct de vedere material, nici psihic.
Asa se face ca timp de 20 de ani am trait din plin cosmarul unei vieti in care locul ratiunii era luat de fantasmele alcoolului, in care o minte roasa de drog, de complexele neputintei a produs cele mai cumplite texte si scene de groaza, situatii care ne-au marcat pe mine si pe copii si din care nu puteam iesi din cauza neputintei materiale. Pasul l-am facut totusi acum doi ani, sub imperativul vointei copiilor, care s-au dus sa munceasca in orele de dupa cursuri si au cerut categoric separarea. Numai cine a trecut printr-un divort poate realiza cat de jos putem cobori pe scara civilizatiei, cata ura, cata meschinarie, cat urat si rau ies la iveala, cat de greu te ridici apoi si cat de greu inveti sa mergi iarasi. Dupa divort, din motive de securitate, ne-am mutat in alt oras, unde mi-am gasit un post care, desi mai prost platit, mi-a permis sa inchiriez o casa mica, pe o pajiste la marginea unui oras, deasupra apelor unui iaz plin de papuris si de rate. Desi nu prea aveam confort, nu cred sa mai fi iubit vreodata in asa hal casa, viata, oamenii, animalele, desi persista chinuitor nesiguranta posibilitatii mele de a purta copiii in facultate si de a ma descurca, in general.
Din alt punct de vedere, eu eram cu totul eliberata. Parca vedeam pentru prima oara cerul, parca mergeam pentru prima oara vertical, parca intelegeam mai bine ce mi s-a intamplat, unde am gresit si ce perspective de viitor mai aveam dupa o astfel de experienta. Atunci am avut ideea de a contacta ambasada acelei tari la Bucuresti, de a lua urmele lui Armando si, dupa un an de asteptare, l-am gasit, prin bunavointa personalului ambasadei. El lucra in Boston, avea doi baieti, era divortat de cinci ani, fapt ce-mi dadea unele sperante si-mi crea o stare de nelamurita apropiere a "liniei de sosire", motiv pentru care, dupa saptamani de ezitari, l-am sunat.
Convorbirea mi s-a parut seaca, cuvintele se legau greu, ruptura parea definitiva, emotia era pur protocolara si m-am gandit ca timpul estompeaza orice, ca pasiunea ramane in arhivele tineretii si ca este periculos sa-ti distrugi amintirile printr-o revedere sau o reluare a relatiei. Cu toate astea, i-am trimis o scrisoare cu relatari scurte asupra situatiei mele si cu urari de bine pentru el. Nu am primit raspuns! A trecut vara aceea, a trecut si vara urmatoare, a venit o toamna timpurie, ruginind stuful de pe lac si topindu-mi florile pe alee, peste ea dand navala o iarna furioasa si viscolita de au crapat copacii tineri prin livezi. Eu, inconjurata de gerul de afara, inotand in veacul meu de singuratate, trebaluiam dupa fiecare zi de munca prin casa si curte, asteptand sosirea copiilor. In ajunul Craciunului acelui an, lacul vuia surd sub rafale de vant, din larg se auzeau tipetele gastelor si ratelor salbatice coborate din Laponia, zapada troienise aleile, iar cerul parea ca se anina de mestecenii lizierei, dand senzatia de adapost si intimitate hibernala, in mijlocul naturii. Prinsa de bucuria miraculoasa a sarbatorii, am bagat cozonacii in cuptor, am iesit in curte sa fac partie prin zapada si sa aud mai bine colindele de sub geamuri. Eram atat de preocupata de munca mea, ca era sa pun in troiene si niste cizme solide, care se protapisera in nametii de pe carare. M-am trezit in fata unui strain de statura atletica, in blugi si geaca de piele, cu parul cret, grizonat, cu fata luminata de un zambet larg si cu o sclipire-n priviri pe care am recunoscut-o dupa 25 de ani. Acea sclipire a anulat dintr-o data tot uratul trait, m-a invaluit intr-un dulce alint si mi-a inmuiat inima in cupa de nectar a regasirii.
As putea spune ca desi aveam 50 de ani, am trait cel mai frumos Craciun din viata mea, alaturi de cei patru copii ai nostri, proveniti din doua casatorii nepotrivite si pe care valurile vietii i-au facut atat de intelepti, incat s-au acceptat imediat, fericirea noastra fiind si fericirea lor.
Si asa am reinnodat firul unei povesti de iubire ce parea pierduta si care, foarte tarziu in iarna, mi-a adus fericirea cea mare, temeinica si asezata, dand un sens existentei mele si o garantie de realizare a visurilor copiilor nostri. Aceasta fericire tarzie imi lumineaza viata, si daca prima oara m-am ridicat sub imperiul eliberarii si al demnitatii umane, acum m-am ridicat sub imperiul iubirii, intrezarind un viitor ce-mi fusese pana ieri interzis.
Premiul Iii
Cristiana Simionov - Tulcea
Florile nemuritoare
Stiti, fac parte si eu dintre oamenii fericiti! Pentru unii suna ciudat, dar eu gasesc cate o reteta de fericire in fiecare zi. Trebuie sa stii sa vezi cu adevarat tot ce-ti ofera viata in orice clipa si sa crezi cu toata fiinta ta ca ceea ce simti este darul pe care Dumnezeu ti-l ofera. Invata numai sa iti deschizi sufletul si sa fii convins ca timpul pierdut nu se intoarce...
Cand am citit tema concursului, am simtit ca trebuie sa va impartasesc si voua una dintre cele mai fericite zile pe care le-am trait. Pana acum, nu am avut impulsuri scriitoricesti, cu toate ca ma infrupt din plin din revista dvs.... dar sa povestim, sa nu mai lungim vorba.
Senzatia de fericire... topita in caldura unei zile de vara toride. Inchipuiti-va ca puneti la cale o excursie. Eu, mama, Doina - sora mea - si Alex - draga mea nepoata - suntem cu gena excursiilor in sange. Oricand suntem gata sa mai facem cate o escapada. De obicei, mergem pe malul Dunarii, in susul sau in josul ei, pentru ca locuim in Tulcea si este pacat sa nu ne bucuram de frumusetile care sunt pretutindeni in jurul nostru; altii vin de la sute de kilometri departare sa ne viziteze meleagurile. De data aceasta, am luat rezerve de apa si am pornit-o spre domoalele dealuri din hinterlandul orasului, arse de soarele dogoritor, care prevesteste o seceta si in vara asta. Dealurile noastre sunt speciale, nu intalnesti nicaieri altundeva vegetatie crescuta pe piatra seaca: suntem in tara calcarului albicios si uscat, care absoarbe fiecare picatura de apa prin toti porii si care se incinge sub razele soarelui, dand aerului unduiri de fata morgana. Este iunie, dar caldura e in toiul ei pe aici, doar suntem in Dobrogea. Tinta noastra este dealul Marca, cam departe de oras, dar care are una din bogatiile cele mai insemnate pentru noi: florile nemuritoare! Si, totodata, florile Sfantului Petru, cel care priveste spre noi din poarta Raiului, dandu-ne semne spre descifrat. Ati vazut vreodata flori nemuritoare? Sunt cele care distileaza putin cate putin sufletul verii si il inchid intr-o culoare roz-lila pentru un an intreg. Pentru ca florile acestea, culese in miezul verii, se pastreaza ca vii, cu aceeasi culoare, pentru tot restul anului, pana in vara urmatoare. De aceea li se spune nemuritoare! Nu e minunat? Este de ajuns sa le privesti si iti inchipui ca este vara! Deci, cu rucsacul in spate, trecem de ultimele case, curti si gradini, urmam drumeagul care ne duce prin lanul galben de floarea-soarelui si incepem sa urcam primele terase cu vii. Alex e ca o ieduta, mereu in cautare de tot felul de flori si plante. Stie care sunt cele medicinale si le strange intr-un buchet imbietor: menta salbatica, codita-soricelului, pelin, busuioc... Treptat, rucsacul incepe sa se umple cu stropi de fericire: albastrul cerului, terasele inflorite, iarba inalta care fosneste uscat, viile verzi sfaraind sub arsita; in urma noastra, mai jos, covorul de floarea-soarelui care ne urmareste cu sute de ochi... si noi, care zburdam peste campuri, simtindu-ne ca Sanzienele, fermecate zane ale verii. Urcand, ne pierdem urmele printre ierburi, orasul abia se mai aude, aerul e tot mai cald si invaluitor, il simti cum iti dezmiarda fruntea, cum incearca sa-ti topeasca puterile, cum iti incearca curajul. Poti sa mergi mai departe? E ca o proba de foc. Pe drum, o femeie care se intoarce cu doua vacute de la pascut cauta umbra unui copac, privindu-ne cu mirare curajul de a infrunta arsita.Ii dam binete si o intrebam daca pe urmatorul deal vom intalni florile noastre. Privirea ei se indreapta spre geana de violet din departare. Acolo este. Trebuie neaparat sa vezi cu ochii tai ca sa intelegi ce miracol se intampla: se pare ca Sanzienele au semanat intr-o noapte cu luna plina toate dealurile, pentru ca atat cat poti cuprinde cu privirea, de jur imprejur, este un lan nesfarsit de flori nemuritoare. Ai impresia ca soarele topeste totul, cerul se uneste cu lanul de flori, iar in noi sunt pulverizate infinite particule de culoare si fericire. E uimitor, dar chiar simti ca te desprinzi de pamant si plutesti deasupra tuturor. Daca incerci si inchizi ochii, iti dai seama ca retina e inca inundata de imaginea aceasta, orbitor de concentrata: culoare, lumina, liniste si sentimentul ca ne topim in peisajul acesta ireal, caci asta e senzatia: de timp care parca sta in loc si de nesfarsita fericire. Fericirea de a fi in natura, fericirea ca traiesc o astfel de zi, ca simt frumusetea din jurul meu, ca le am langa mine pe fiintele cele mai dragi ca sa ne bucuram impreuna de magia unei zile de vara. Stau culcata pe spate si printre firele de flori care ating parca cerul le vad pe fetele mele care se pregatesc de un adevarat ritual: impletitul coronitelor. Si cum atata bogatie de culoare nu poate fi lasata la voia intamplarii, ne umplem si bratele de flori. Asa ajungem acasa: impodobite cu cununi de flori, cu bratele incarcate, urmarite de ochii mirati ai oamenilor intalniti pe strazile orasului. Dar cum sa-i faci sa inteleaga bucuria noastra, daca toti pasesc pe asfalt, printre blocurile cenusii, cu vesnicul telefon mobil la ureche? Pentru ei, vara a fost exilata din calendar. Si sunt sigura ca si fericirea.