Povesti de dragoste
Eminescu la Manastirea Varatec
- Pe urmele poetului, in fortareata de maici a Varatecului -
Putin, despre iubire
Undeva, pe un deal inflorit, deasupra satului manastiresc al Varatecului: veranda alba, cu maghiran sub stresini, doua fotolii moi, intre ele cu o masuta rotunda. Din capul holului se apropie pasi. Bondarii si greierii si florile coapte rasuna tot mai asurzitor, de parca intreaga pajiste din fereastra ar fi navalit inauntru. Si, in cele din urma, apare ea, pasind greu, sprijinindu-se cu o mana-n manerul ros de ani al bastonului, cu cealalta - de bratul unei maici invelita in falduri negre. E Zoe Dumitrescu Busulenga. Academiciana. Inegalabila.
De peste un sfert de veac s-a retras aici, in munti, printre calugarite, vietuind simplu, asemeni lor. Fericita! De la fereastra odaii sale poate vedea in fiecare dimineata, pe un alt varf de deal inflorit, pe dealul de peste paraul Tigancii, poate vedea in fiecare dimineata pe dealul acela casuta celui pe care il numeste si azi, cu glasul ei gros, nazal, aristocratic: "Eminescu, iubirea vietii mele...". Acolo a scris "Calin".
***
Nu intreb dintru inceput despre Eminescu. Intreb despre Varatec sau mai degraba asa, despre iubire. Iar ea, doamna, isi invarte un inel in carnea degetului subtire, il invarte tare, de parc-ar vrea sa se raneasca. Si inteleg: "Da, puteti sa ziceti ca sunt necrutatoare cu amorurile astea frugale ale oamenilor de azi. O sora a bunichii, femeia care m-a crescut si m-a educat in toate cele ale spiritului, zicea asa: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desfaca!". Asta e tot. De pilda, cand l-am luat pe barbatul meu, Apostol, pentru mine ideea asta de despartire n-a mai putut sa existe. Mi-a dat Dumnezeu omul asta, m-a legat Dumnezeu cu el, nu l-am abandonat. Niciodata! Nu l-am abandonat nici azi. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Cand a murit, am daruit-o Catedralei Sfantul Ioan din Suceava, sa se aureasca din ea potirele Domnului. Pe verigheta mea e gravat numele lui. Acum, inainte sa mor, o s-o dau la Varatec."
Doamna Zoe a implinit 83 de ani. Chipul ei e osos, ferm, ochii ei scanteieaza de forta si ironie. Femeia asta, imi spun, nu poate imbatrani niciodata. Intreb de ce Varatecul? Ce-or fi avand deosebit dealurile acestea alungite dintr-o poala a Ceahlaului, ce straniu har a putut atrage aici atata amar de scriitorime? Slavici, Ibraileanu, Galaction, Sadoveanu, Toparceanu, Teodoreanu, Otilia Cazimir? Nu-mi poate raspunde precis: "Eu am venit aici intaia oara acum 28 de ani, la invitatia bunei mele prietene Valeria Sadoveanu, dar cred ca si a bunului Dumnezeu. Cand am iesit din padurea de argint - branistea aceea de mesteceni seculari pe drumul dinspre Targu Neamt - si cand am pasit pentru prima data in dumbrava asta enorma, am simtit ca mi se taie picioarele. Era inceput de vara, ca acum, batea un vanticel si mi-am zis: "Zoe, aici e de tine...". Eu cred ca exista anumite locuri de pe pamant investite cu misiuni superioare, locuri harazite pentru ceva, al caror har te izbeste de la inceput. Imi plimbam privirea pe deasupra dealurilor astora moi, cu povarnisuri prietenoase, cu pajisti de culoarea graului proaspat incoltit si poieni surazatoare, formele acestea blajine, unduioase, pe care ochii aluneca la vale, la nesfarsit... E greu de descris. Totul in jur era veselie! Era bunatate... Si atunci, mi-am dat seama, brusc, ca acesta e locul in care eu trebuie sa mor. Ma plimbam zile in sir alaturi de draga mea Valerica, adesea necontenit, de dimineata pana seara, cunosteam maici cu inimi de inger, incercam amandoua sa "vedem" ce a vazut Eminescu..."
Spovedania unui geniu
Pe Eminescu? Da, l-a iubit. E poate dintre singurii muritori care mai pot marturisi azi cu adevarat despre dansul, mai cu seama despre sederea sa in preajma Varatecului. S-a luptat pentru Eminescu. Se mai lupta si azi. Zice ca nicicand si niciunde numele lui n-a fost "mai terfelit si scuipat" decat in Romania ultimilor ani. "Pana sa viu aici, desi scrisesem atata despre el, n-am stiut c-a stat in casuta asta de peste deal, pe care-o privesc in fiecare zi de la fereastra. Nu-i vorba, ca nici azi nu stie prea multa lume. De zeci de ani, ma tot bat cu niste trepadusi de la Ministerul Culturii, chiar si unii de la Neamt sau Iasi, care zic ca nu-i adevarat, ca poetul venea si statea in casa Veronicai Micle. Asta e cea mai mare tampenie! Eminescu, care era atat de cuviincios, de discret, sa fi trait acum 100 de ani impreuna cu iubita sa intr-o casa de maici?! Hai sa fim seriosi. Pe atunci, randuielile manastirii erau foarte severe. Sunt marturii ale unor monahii batrane care si-i amintesc pe cei doi, cu totul separat. Ea, singura, sau cu una din fiice, in casa maicii Fevronia; el, locuind la maica Asinefta si mancand la maica Stefanida, tocmai in capatul celalalt al manastirii, in zona bisericii "Schimbarea la fata". Apoi, sunt documentele: un act spune clar ca aceasta casa a fost inchiriata, incepand cu anul 1874, de "subsemnatul Mihai Eminescu" de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Si apoi... Si apoi am vorbit eu insami cu o maica batrana, care l-a cunoscut pe Eminescu. Chiar dupa ce am venit aici, intr-o buna zi, Valerica vine la mine si-mi zice frans: "Zoe, hai sa-ti prezint o calugarita care l-a vazut pe Eminescu!". Maica poate sa confirme...". Si intoarce privirea spre stanga. Doamne, aproape uitasem ca mai este acolo: maica invelita in falduri negre, care sade pe o lavita, in spatele meu, tinandu-si palmele cuminti pe genunchi si asculta. Maica Eufrosina Jescu, cea care, copila fiind, a ingrijit de doamna Busulenga, cea care de la 15 ani pana la cei 43 ai sai n-a stiut de nimic altceva decat de manastire, de rugaciune si de dulceturile pentru multii scriitori care-au trecut prin casa aceasta, sta si incuviinteaza tacut lucruri aflate demult. Doamnei Zoe ii zice "mama", la fel cum le spun in manastire ucenicele monahiilor mai varstnice. "Da, mama, maica Pelaghia, ea l-a vazut..." Doamna Zoe continua: "Da, maica Pelaghia avea 102 ani cand am cunoscut-o eu. Mai copii, avea femeia asta o tinere de minte si o ascutime a spiritului pe care ni le-am dori multi. Asa e aici: maicile adevarate traiesc mult. Cand traiesti numai in spirit, trupul tau uita sa se mai usuce. Ei bine, maica asta si-l amintea pe Eminescu in anii sai de sfarsit, venind verile la casuta sa de sub codru, stand visator la o fereastra, ba mai mult, imi zicea ca si Creanga il vizita adesea acolo. Si-i amintea pe cei doi iesind diminetile din casa si pornind la plimbare, pe Eminescu cu parul ravasit, pasind moale, purtand un sacou albastru de siac, pe Creanga cu musteata, imbracat intr-o haina neagra, aspra, de postav, asa cum poarta unii calugari ciobani de la munte. Si mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important, ca Eminescu a fost dus de Creanga la spovedit si la impartasit. Il cunoscuse ea insasi pe preotul care l-a spovedit pe Eminescu si preotul zicea ca e foarte tulburat dupa ce-asculta marturisirile acelui om. Va dati seama totusi ce inseamna asta? Sa asculti spovedania unui geniu... Oh, nu stiu cum sa va zic, mai copii, dar se cunosc atat de putine despre acest Eminescu... E adevarat, in viata sa au existat nenumarate falii, nenumarate franturi, "certuri cu Dumnezeu", dar ele au fost niste experiente asemeni celor ale marilor mistici, asemeni sfintilor, daca vreti. Sa nu uitam ca in copilarie a fost educat de surorile mamei lui, care erau maici la Agafton, educatie care i-a ramas infipta in suflet si s-a rearatat in anii de dinainte de moarte, adica tocmai cand era mai des la Varatec. Sa nu uitam de acele frumoase rugaciuni, de poemele sale religioase aparute postum, "Colinde", "Invierea", de sonetul acela superb, "Cobori asupra mea, lumina lina", de "Dumnezeu si om", sau de celalalt, "Rugamu-ne indurarilor, luceafarului marilor"... Copii, sa nu uitam!"
Satul cu sfinte
Maica Eufrosina "primeste ascultare" sa-mi arate manastirea, muzeul, cele trei biserici stravechi, dar mai ales sa imi arate casa. Casa sa mi-o arate. Neaparat! Casa in care a trait Eminescu. Ne avantam spre manastire prin iarba grasa si inalta pana-n sold, maica o ia inainte. Abia ne putem feri fetele de puzderia de gaze, de bondari grasani si carabusi zbarnaitori, in jur oceanul de flori se clatina lent sub apasarea vantului, niciodata n-am vazut atatea mii de soiuri laolalta, pe o singura pajiste, iar parfumul lor fierbinte si moale imi ameteste cugetul. Cateodata, maica incremeneste solemna in mijlocul ierburilor, privind. Si-mi arata. Colo jos, de la ultima casuta de maici urcand pe firul apei, ascunsa sub un crang negru, Poiana Tigancii. Nume straniu, ce se trage de la o maica tigancusa ce s-a sinucis demult, pe coasta abrupta de dinapoia manastirii. E chiar sub Ciungi, faneata inmiresmata a maicilor, de unde se vede Ceahlaul. E tainica poiana in care Veronica Micle si-a scris ultimul vers. "Destul... as vrea repaos... Sa dorm... Pe veci." Intr-acolo se indrepta atunci, in dimineata zilei de 3 august 1889, oprindu-se melancolica pe malul paraiasului de munte. Incercand sa-si priveasca in unda chipul balai si trist, Veronica avu inspaimantatoarea iluzie ca peste chipul ei din oglinda apei se suprapune chipul palid, de mort, al lui Eminescu "in straniu suras"...
Apoi, degetul maicii urca pe coama unei maguri bombate, pe o fasie de padure de stejari ce strabate bradetul intunecat de la poale la varf. Acestia sunt Codrii de arama, codrii de stejari seculari, dar "dunga" aceea apare cel mai precis toamna, atunci cand gorunii ruginesc in nuante mieroase, brune-aurii. Si ne apropiem tot mai mult, se vad turlele bisericilor itindu-se pe deasupra acoperisurilor scufundate in livezi de ciresi si nuci, sunt peste 450 de maici acolo, imi spune calauza mea, e una din cele mai mari manastiri din sud-estul Europei, si incearca sa ma dumireasca ce inseamna o manastire "de sine", in care fiecare monahie are gospodaria ei, casa ei, unde creste doua-trei-patru ucenice, de ale caror suflete e datoare sa ingrijeasca pana la moarte. Un sat cu sfinte. Aveam sa vad mai tarziu cateva fotografii cu "obstea" de la Varatec. Intr-una, armata de maici se intindea pe o intreaga strada. In alta, vesmintele negre acopereau un deal. Manastirea aceasta e astfel ticluita incat rugaciunea sa nu se opreasca niciodata. Monahiile batrane, care nu pot merge pana la biserica, citesc in chilie, noaptea. Se citeste dupa un fel de lista. Maicile Varatecului au convingerea ca daca citirea Psaltirii s-ar opri fie si pentru o secunda, jos, in lume, ar fi nenorociri mari.
Patrundem in satul calugaritelor printr-o portita ingusta, decupata discret intr-un zid de cetate. Daca nu asa arata Paradisul, zau ca habar n-am cum. Ne pomenim inconjurati de-o curte fermecata, cu chiparosi infloriti, alei precum laptele, zagazuite de peluze tunse la milimetru si havuzuri izvorand picaturi de cristal, o curte inecata in flori de jos si pana la ultimul rand al balcoanelor staretiilor, prin care pluteste biserica subtire si alba a Adormirii Maicii Domnului. Printr-o poarta boltita in turnul clopotnitei iesim intr-un fel de ocol: aici, langa fantana, fata in fata cu turnul, a fost candva casa unde s-a retras intru moarte Veronica Micle. Casa a ars pe la-nceput de veac trecut, dar pana in ziua incendiului, gazda, maica Fevronia Sarbu, ii pastrase lucrurile neclintite. Icoana, patul, trei tablouri, lada de Brasov, sipurile cu doftorii ucigatoare de pe fereastra. Doua chilii curate, cu meri rotati si tulpini tinere de molid, in curte. Adesea, maicile o auzeau din casa cantand. Cantand pricesne, cu vocea ei limpede si frumoasa.
Casa de la capatul mortii
De aici, trebuie sa urcam iarasi. Inaintam pe o ulita asternuta in tacere, printre casute taranesti, curate si razatoare, toate avand cerdacuri azurii de lemn sculptat si cate o gradinita ingrijita in fata ferestrelor deschise. Tipenie de barbat. Aceleasi fantome negre fluturand tainic inaintea noastra, fapturi fara chip si zgomot de pasi, inchinandu-se pana la pamant una in fata celeilalte, atunci cand se vad pe ulita, cerandu-si cu glas tare iertare fiindca s-au intalnit. Aici, la Varatec, femeile se saluta cu "iertati". Ca sa ajungi la casa lui Eminescu, trebuie sa mai treci si prin cimitirul calugaritelor. Sa urci printre crucile lor. Sunt multe, sute de maici dormind in panta cu chipurile spre rasarit, cel mai mare loc de veci monahal pe care l-am vazut vreodata. Din spatele meu se aude aceeasi voce subtire, fara intonatii. "Aici, in dreapta cararii, va fi inmormantata si doamna, "mama" mea. A zis ca nu vrea marmura sau monument, vrea sa fie invelita numai cu pamant, cu tarana si flori din dealurile Varatecului. Vrea numai sa se odihneasca aproape de casa lui Eminescu. Odata mi-a zis mie asa: "Stii, maica Eufrosina, cred ca n-as mai vrea nimica inainte sa-nchid ochii, decat sa vad casa aceasta readusa la viata..."."
Iat-o, in sfarsit, la capatul taramului mortii. Casa batrana si putreda, se mai tine in picioare doar printr-un miracol, cu demnitatea unui muribund care nu vrea sa se prabuseasca pana n-a luptat. Casa lui Mihai Eminescu... Fara exagerare, cea mai jalnica din toate casele stravechi, vechi si noi ale Varatecului. Cei cativa butuci nodurosi abia mai pot rezema prispa cea lunga si casa, serpi grosi de buruiana strapung zidurile descarnate. Geamuri, nici vorba. Pana si blanile ferestrelor au disparut. De aici, de la aceasta fereastra, el privea visator Codrii de arama... Fereastra e astupata cu scanduri grosolane, batute in cuie, una peste alta. Doar in mijloc, o usa mare, misterioasa. Zavorata. Maica ramane afara, dreapta ca o lumanare, cu degetele inclestate a rugaciune. Zice ca n-are inima sa mai vada inc-o data "crima". Si imi mai zice sa calc atent: oricand lemnul prispei mi s-ar putea frange sub pasi.
Aici, poetul a scris "Calin"... Dusumelele au disparut de zeci de ani, dupa ramasite se pare c-au fost pradate. Usile, doar niste rani haotice in carnea de var ranced. Calc peste balarii ghimpoase, peste gramezi de moloz si tencuiala cazuta din tavane si o aud pe maica afara, in iarba, vorbind parca singura, parca neinteresand-o daca mai aud: "Zice-se c-au fost doua incaperi curate ca lacrima si in aceea din stanga scria el. Zice-se c-avea un birouas cu sertar si pe el scria. In mijloc, acolo unde-i usa inchisa, era un fel de hol. Acum un an a stat in incaperea aceea o maica tanara. N-a rezistat, a plecat dupa trei luni. Zice-se ca zicea asa: "Nu pot. In casa asta, maica, e adunata prea multa durere"".
Cand radea Veronica
Cum trece timpul unei maici la Varatec... Maica Tatiana Tincu vine de la gradina, tinand un harlet plin de colb in mana dreapta si trei cartoaie uriase sub bratul stang. Cartoaiele sunt groase si grele, e limpede ca abia le mai poate cara. O vesta stramta, de lana, ii subtiaza trupul. Astazi, vineri, maica implineste 80 de ani. Fata de alte monahii vecine, rade ca-i "inca tinerica". Din 1938, de cand avea 15 ani - cand "nici parintii matale n-au scos capu-n lume pe-atuncea" -, de 65 de ani sta aici, in manastire, "neclintita". Si daca o intrebi ce-a facut in acesti 65 de ani, iti da raspuns simplu si sincer: "Ce sa fac? Dimineata am fost la utrenie, amiezile am stat la liturghie, seara am venit din nou, la vecernie. N-am facut nimica deosebit. Am asteptat moartea." Asa trece timpul la Varatec. Monoton, cu zile impartite soldateste, pe "ceasuri", in asteptarea mortii si a marii Judecati. Ceea ce ma surprinde la maica Tatiana e glasul ei subtire si deloc gajait - ai putea spune ca-i al unei fete de 20 de ani -, dar mai ales dintii, dintii ei albi care ii lumineaza surasul. Dar sa nu lungim vorba: maica Tatiana e prea importanta pentru altceva in povestea noastra. Ii poate oferi marele deznodamant. Stau fata in fata cu cele doua femei uitate de lume, amandoua intrate in manastire de la 15 ani, si-aproape nu-mi vine sa cred ca lucrurile ce urmeaza sunt istorisite in mileniul trei. Maica Tatiana a cunoscut personal, foarte bine, pe nimeni alta decat pe Evpraxia Diaconescu, monahia care a murit in anul 1967, la varsta de 108 ani, si care i-a fost prietena de suflet Veronicai Micle. A cunoscut-o pe centenara maica Fevronia, gazda Veronicai, pe maica Calipso Iepure, decedata la 100 ani, o alta apropiata de familia Micle, pe maica Stefanida Lugulesei, cea care l-a gazduit si la care lua masa Eminescu. "Maica Evpraxia Diaconescu era inalta si slabanoaga, la 108 ani avea mintea limpede si o memorie perfecta. Zicea asa: "Noua, surorilor tinere, ne placea cand porneau toti scriitorii in plimbare spre padurea de argint. Mergeam cu toatele in urma Veronicai, curioase, fiindca ne placea foarte mult cum radea. Radea foarte frumos, isi lasa capul pe spate, cu parul lung si blond, si radea frumos... Radeam si noi deodata cu dansa, ca doara si noi eram tinere". Asa ne povestea maica Evpraxia. Mai spunea ca scriitorii tineau seri literare pe cerdacurile maicilor si ele se inghiau una pe cealalta: "Hai si noi, hai si noi s-o vedem pe Veronica! Si ea radea, cu ochii ei clari si albastri... Tare frumos mai radea". Asta i-a ramas Evpraxiei cel mai puternic in amintirea ei: rasul. Pe Fevronia am cunoscut-o chiar eu. Era banuita ca i-i Veronichii un pic de matusica. Altadata a fost un iaz aicisa, fata-n fata cu biserica mare, si maica Fevronia isi avea casa pe iaz. Asa-i zicea aici: maica Fevronia de pe iaz. Iazul acela o secatuit demult si maica Fevronia o murit in cincizeci."
Aceeasi maica Evpraxia ii povestea maicii Tatiana si despre Veronica, in zilele dinaintea mortii. Zicea ca a sosit aici la doua saptamani dupa inmormantarea lui Eminescu. Si-o amintea purtand pelerina albastruie, plimbandu-se dupa-amiezi in sir, abatuta, cu un betisor in mana, pe drumul dintre manastire si cladirea vechii scoli a Varatecului, si-o mai amintea si impreuna cu fiica-sa, Virginia, cantand de jale, c-o voce "minunata, ca-ti venea sa plangi". Maica Tatiana a cunoscut aici, la Varatec, si pe eminescologul Augustin Z.N. Pop, venit pe la mijlocul secolului trecut, sa puna intrebari calugaritelor. "Nu i-am dat voie sa scrie ca Veronica s-a otravit. I-am zis: "Dom profesor, o fost tare bolnava, saraca, o fost bolnava cu plamanii... Tebecista. De unde sa fi luat soricioaica, dom profesor? Pe atunci nici nu era soricioaica..." El totusi a scris, dar eu nu i-am dat voie. Mie nu mi-a placut c-a scris ca s-a otravit. Nici maicilor nu le-a placut." "Si totusi, s-a sinucis?", insist. Bate de vecernie, batrana calugarita isi baga cele cateva fire de par albit de la tample in stransura camilafcei. "Daca zic ei, s-o fi si sinucis, cine stie. Dar maicile nu au vazut niciodata asta...".
***
Cete de maici tinere se intorc de la camp, ocolind ostenite liziera Padurii de argint. Sunt palide, somnoroase, au traiste lungi, cadrilate, si sapaligi pe umar. Chiar si asa, ocrotit de emblema rezervatiei naturale, mestecanisul secular a fost in ultimii ani taiat cu salbaticie. Padurea de argint e acum inconjurata cu o plasa de sarma.
***
Sus, pe culmea chinoviei Filiorului, intr-o coasta a Bisericii "Sfantul Ioan", se afla o cruce alba de calcar, adapostind la piciorul ei un inger inlacrimat. Pe poarta ingusta a bisericii incep sa navaleasca alergand copii. Multi, marunti, galagiosi, se prind cu palmele lor mici si albe de grilajul de fier impletit ce inconjoara ingerul si-l privesc. Urmeaza cateva clipe de tacere. "Copii, cine a fost Veronica Micle?", zice invatatoarea si o multime de degetute se ridica spre cer. Raspunde numai unul, mai indraznet, din fata: "Veronica Micle a fost sotia lui Mihai Eminescu!".
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Nota: Casa lui Mihai Eminescu de la Varatec este obiect de patrimoniu national si se afla in proprietatea manastirii. Este singura casa din Romania, in afara celei de la Ipotesti, in care urmele sederii poetului pot fi dovedite peste timp si care poate capata numele de casa memoriala. Mitropolia Moldovei si Bucovinei a lansat pe Internet un "Apel National pentru salvarea casei Mihai Eminescu". Revista "Formula As" se solidarizeaza acestui apel de suflet, rugandu-si la randul ei cititorii sa sprijine includerea monumentului de la Varatec in circuitul muzeal national. Cei care vor sa contribuie la restaurarea acestei case pot folosi conturile bancare ale Fundatiei de cultura si presa "Formula As", cu mentiunea "Casa Eminescu", cont nr. 8101928910 (lei), deschis la Ing Bank, sau pot suna la tel. 021/326.33.04.