Rosia Montana
- Razboiul aurului se apropie de sfarsit -
Teama si tacerea
Vantul rostogoleste nori grei de ploaie deasupra stravechilor cladiri din piatra din centrul Rosiei Montane, deasupra stradutelor inguste care se catara pe coastele muntilor dimprejur. Sus, pe cetate si pe Carnic, monstrii mecanici ai buldozerelor au incremenit cu lamelele de otel infipte in carnea muntelui. Undeva, inspre locul numit Dealul Tarinei, se aude un zgomot imens, de utilaj, si nori de praf se ridica, unindu-se cu cerul involburat. Oamenii au fete banuitoare si tacute, incruntate, ca si cum i-ar paste o primejdie, ca si cum ar astepta un deznodamant fatal, suspendat deasupra lor, intr-o clipa de tensionata asteptare. Parchez in piata din centrul localitatii si ma preumblu prin atmosfera incordata si cenusie ca un tablou de Holbein. Din usa carciumii, cateva fete incruntate ma studiaza. Dincolo, sub bolta unei cladiri care-a fost superba candva, dar care acum sta sa se prabuseasca in sine insasi, cativa batrani si doua femei stau asezati fara sa spuna nimic, fara sa vorbeasca intre ei, fara un gest, incremeniti in mijlocul vantului. Spun buna ziua si ei dau din cap. Placute de tabla vopsite in albastru au aparut pe unele case. "Aceasta casa este proprietatea Rmgc", adica a Companiei Eurogold. Sunt case din care oamenii au plecat, pe care le-au vandut, iar Compania foloseste aceste case pentru a le reaminti tuturor motilor ca si ei ar putea vinde, ca marele razboi tacut al aurului de la Rosia Montana abia a inceput. "Intimidare psihologica", imi spun, placutele acestea albastre si arogante sunt un fel de avertisment tacut, cu mesajul "nimeni nu este in siguranta, suntem aici si nu avem de gand sa plecam, nu aveti nici o sansa". Si totusi, nici o casa "adevarata" nu poarta inscriptia Companiei. Sigla ei e lipita doar pe daramaturi, pe bojdeuci pe jumatate prabusite, iar pentru lucrul acesta trebuie sa fie o explicatie. In rest, totul a ramas neschimbat. Acelasi decor de orasel medieval, construit din piatra, acelasi superb aer din alt secol, aceeasi nostalgie cenusie, scurgandu-se pe la colturile ferestrelor zabrelite.
Cobor din nou in piata. Acolo este sediul Companiei si o cladire ce poarta inscriptia "Centru de Informare", in fata careia se afla stransa o multime agitata. Ma apropii. Galagie. Multi tigani. Ce naiba se petrece? Ma amestec cu ei si incep sa inteleg. Compania angajeaza oameni, pentru ca incep lucrarile arheologice ale francezilor. Norii se rostogolesc pe deasupra si cad picaturi de ploaie. Tiganii sunt suparati pe Companie. Cica i-a mintit. Cica vor sa apara ei la televizor si sa spuna cum au fost mintiti. Interesant. Vasazica, atunci cand a fost nevoie de ei la manifestatii, au venit, cand Compania a avut nevoie de ei ca sa zbiere impotriva celor care nu vor sa plece, au venit si au zbierat, fiindca atunci Dumitrascu, directorul Dumitrascu, le-a promis ca vor avea locuri de munca, fie ele si sezoniere, si-acum ei se trezesc ca nu corespund... fisei postului. "Cum adica", zic, "ce trebuie sa faci ca sa fii sapator de santuri pentru Companie?" Ei bine, n-o sa credeti, dar trebuie sa indeplinesti multe conditii, trebuie sa raspunzi la o multime de intrebari, si ei stiu ce sa raspunda. In primul rand, ca sunt de acord cu investitia de la Rosia Montana, numai ca ei nu prea au case pe care sa le vanda Companiei, nu prea au ce sa dea, ca daca ar avea, ar vinde, mama ce s-ar mai targui, ce preturi ar scoate ei, tiganii, de la nenorocita asta de Companie. Si-apoi, unii dintre ei sunt din Abrud, din Campeni, de aiurea, nu sunt de-aici, dar cand au avut "Ei" nevoie, au venit, au purtat pancarte, au zbierat, pentru ca acum sa fie tratati asa, sa fie refuzati, sa-si bata joc de ei. Compania pastreaza locurile de muncitori pentru oamenii lor, mai precis - pentru aceia care au ceva de dat, o casuta de vanzare, un teren, ceva, ca un fel de mica spaga, pentru aceia care sunt inca nehotarati. Tiganii sunt indignati, numai ca Dumnezeu, uite, le-a ascultat blestemele. Dumitrascu a avut un nou accident de masina, al doilea intr-o saptamana, na, a mai stricat un jeep al nenorocitei de Companii, chiar azi, si asta pentru ca i-a mintit pe tigani. "Si cu noi nu te joci, nenica!". Ma retrag discret din multime, observand ca, aparent, la Rosia Montana nu s-a schimbat nimic, ca razboiul tacut continua, fara ca oamenii sa bage de seama marile zguduituri prin care trece Compania.
Inceputul sfarsitului
Carciuma. Cafeaua e sinistra. Nici o lumina. Parca suntem dupa cutremur. Tipii dinauntru sunt tineri si imbracati in treninguri Nike, au lanturi la gat si bratari. Intru si se lasa tacerea. Nici o masa libera. Intr-un colt sunt doua personaje mai in varsta, cu mutre imobile. Daca n-am loc acolo, atunci n-am nici un loc. Ei beau o tuica. Pot sa ma asez. Ma cunosc, stiu ca sunt ziarist, stiu de la ce ziar, stiu ca am mai fost la Rosia. Nu vor sa-si spuna numele, nu vor sa apara la ziar, nu vor sa aiba necazuri. Ce naiba se petrece, oameni buni, aici? Tinerii ma supravegheaza in tacere de la masa vecina. "Nimic." "Pleaca oamenii din Rosia Montana sau nu pleaca?" "Unii pleaca", zice cel mai in varsta, fara sa ma priveasca. "Cati oameni au plecat pana acum?", intreb, desi stiu bine ca din vreo 900 de case au fost vandute numai cateva zeci. Tacere. "Matale pleci sau ramai?" Tacere. Ma priveste pentru prima data in cinci minute. "Plec daca trebe, ca doara n-oi ramane singur pe muntii estea." "Ai casa?" "Am", zice. "Ai copii, ai animale, ai gospodarie?" "Am", zice, ca si cum si-ar fi rostit singur condamnarea la moarte. "Ai pamant?". "Am". "Mult?" "Mult." "Si unde vrei sa pleci, cand vei pleca?" El ma fulgera cu privirea. "Pe lumea cealalta m-oi duce", zice, in timp ce prietenul sau da pe gat paharul, apoi bate cu el in masa.
Am stat in carciuma 15 minute. Oamenii se tem. Se tem chiar si sa fie vazuti ca vorbesc cu cineva strain de Rosia Montana. Am aflat numai ceea ce stiam deja. Oamenii acestia cred ca nimic nu poate impiedica disparitia Rosiei, ca viitorul e implacabil, ca monstrul care vrea sa le inghita muntii este de neoprit. Copiii lor vor sa plece, numai ca actele caselor sunt pe numele parintilor si atunci parintii sunt terorizati. In cele din urma, cedeaza. Nu vor sa se duca in groapa blestemati de copii.
Ma ridic de la masa si spun la revedere. Ei tac mereu. "Pe mine ma cheama Horia", zic, asteptandu-ma sa zica "Nelu", sau "Ion" sau ceva. "Stiu", zice el.
Instrainarea
A doua zi, soarele-i sus pe cer. Urc pe Tarina, pe drumeagurile inguste, bordate cu piatra. Sunt deasupra bisericii lui Balint, a carei turla izbucneste spre cer ca si cum ar rupe pojghita de ceata subtire. Sa recapitulam. Pe de-o parte, Rosia Montana este sub asediu, este in mijlocul unui razboi mai curand psihologic decat altfel, pe care expertii in comunicare ai Companiei il poarta cu satenii. Unii au cedat si au semnat niste precontracte de vanzare-cumparare si au primit o parte din bani. Apoi s-au mutat. Compania a preferat sa plateasca mai intai casele prapadite, dar cu multi oameni, pentru ca in felul acesta se obtine un efect pozitiv: vazand ca unii pleaca, vor ceda si cei rezistenti. Casele mari si oamenii bogati cer multi bani, de ordinul multor miliarde, si Compania nu poate plati atat de mult. Pe de-alta parte, Compania este in impas. Cursul la Bursa s-a prabusit, directorii straini au plecat, Frank Timis a demisionat. Banii s-au sfarsit. Doua lovituri succesive au aruncat Compania in vrie. Prima: la sfarsitul anului trecut, Banca Mondiala a anuntat public faptul ca se retrage din proiect. Arestarea ofiterului Nato, Willem Matser, si legaturile acestuia cu omul de afaceri roman Tender, implicat in proiectul de minerit, au dat lovitura finala exploatarii. Pentru 70 de milioane de dolari cheltuieli estimate pe anul acesta, Compania avea in banca numai 26. Raportul noului presedinte al Companiei indica dezastrul. Compania are nevoie de o asociere cu o firma puternica, numai ca nimeni nu se ofera sa preia riscurile financiare ale imperiului de carton aurit al fostului traficant de droguri Frank Vasile Timis. Cumpararea de case la Rosia Montana se opreste. Abia se mai pot plati datoriile catre satenii care-au semnat deja precontracte. Numai ca oamenii nu stiu toate aceste detalii, care se petrec dincolo de zidurile lor stravechi, intr-o lume paralela, indepartata, necunoscuta. Ecourile tuturor acestor lucruri ajung pana la ei distorsionate, sub forma de zvonuri soptite pe la colturile caselor sau din articolele ziarelor locale, subventionate de Companie. Zvonuri mincinoase si otravite. Si-atunci, oamenii asteapta tacuti si incrancenati sa vada ce se va mai intampla.
Sunt sus deja, Rosia se vede ca in palma. Il caut pe Zeno David, omul care-a ramas la conducerea Asociatiei Alburnus Maior, a celor care se opun stramutarii comunei si exploatarii cu cianuri. Il gasesc pe pamantul sau, "la ferma", cum zice el, ars de soare, printre vaci, pe langa casa noua pe care are curajul s-o construiasca, intr-o Rosie Montana in care orice constructie e proscrisa. Nu l-am vazut de mult timp, a slabit, s-a ascutit la fata. Stam sub marele copac din mijlocul hectarelor lui de pasune. Noutati? Rade. Nu mai e inginer la Rosia Poieni, a renuntat din cauza sicanelor pe care i le faceau, a plecat, gata, s-a intors la... Tarina, adica la muntele lui, la vacile lui, la poienile lui, si e multumit. Nu-i usor, dar e multumit. "Dar cum, de ce a plecat?", intreb, stiind ca motii au animale si pamanturi, dar n-au bani. Trebuie ca el, David, sa fi avut un motiv serios ca sa se lase invins. "Stie Dumnezeu ce face cu noi", zice, "poate ca asa trebuia sa fie. Stii ca Dumitrascu, directorul de la Gold, e si in Consiliul de administratie de la Rosia Poieni, la Stat. Acum intelegi?", zice el mereu zambind. "Acuma sunt liber." Dinspre casa apare, plutind peste ierburi groase, o femeie in varsta, care poarta o tava cu pahare aburite. Apa rece. Deasupra paharelor ii vad ochii de un verde halucinant. "Soacra-mea", zice David, "Elisaveta". Ea aseaza paharele fara sa clipeasca macar un moment. Are o privire luminos-taioasa, ca lama. David imi povesteste ce s-a mai intamplat in ultima vreme in sat, despre nebunia proceselor intre rude, despre banii care au luat mintile oamenilor, despre suspiciunea care a rupt prietenii de zeci de ani. Batrana pleaca tacuta, eu o urmaresc cu privirea pentru ca am simtit ca ar fi vrut sa spuna ceva. "Se uraste tata cu fiu si frate cu sora", zice David, "pricepi?" Da, pricep ca pentru oamenii acestia saraci, imaginea miliardelor pe care le-ar putea primi a fost un soc, pricep ca pentru tinerii acestia care-au fost lipsiti de toate cele, care-au trait prin grija Statului roman de pe-o zi pe alta, sacii de bani pe care i-ar putea primi parintii lor pe case si pe pamanturi i-au innebunit. Si-ar putea cumpara masini, ar putea juca biliard in Abrud pana dimineata, ar putea bea bauturi fine si ar putea innebuni fetele din Campeni cu lanturile lor groase, din aur, luate din banii rascumpararii caselor. La naiba cu pasunile, cu vacile, viata merita traita cu intensitate maxima, chiar daca toate se vor risipi ca un fum odata cu banii. "Cum te descurci fara salariu?", il intreb pe David, care fumeaza sub marele prun din mijlocul curtii. Drept raspuns, el tine sa-mi arate vacile din grajduri, animalele, porcii, tine sa-mi spuna cam cat pamant la care nu va renunta niciodata are el. "Ne-am instrainat intre noi", spune. "Nu se mai are la inima om cu om. Parintii se tem de copii, vecinii de vecini, degeaba le spunem noi ca batalia e castigata, ca Eurogoldu s-a prabusit, ca nu mai are bani..." David e foarte inalt si sta in dreptul soarelui. Scarpina o vacuta, Florica. "Ce vrei sa spui cu ?". "Bai, Horie, zice, fii atent: economic, s-a dovedit ca investitia e zero pentru oameni si pentru tara, au zis-o public profii de la Ase, social e o catastrofa, pentru ca nu ofera decat 350 de locuri de munca pentru cativa ani, ecologic - ai vazut ce scandal monstru a iesit cu internationalii de la Greenpeace si cu restul lumii, cultural - 800 de arheologi din toata lumea au semnat protestul profesorului Piso de la Cluj, Academia Romana e impotriva... Ce-a mai ramas, stii?" Tac. "Politica, bai, Horie, numai asta mai tine in picioare Compania acuma, cand nici bani nu mai are, politica. Daca n-ar fi sustinuti politic, ar fugi ca sobolanii din mina, pricepi?" Zeno David e un tip destept, imi spun, e patrunzator, e inginer de mine, a lucrat 14 ani la Rosia Poieni, pana acum o luna, cand a trebuit sa... se retraga, din cauza presiunilor la care e supus orice opozant al proiectului Eurogold. Tocmai am facut un tur al proprietatii sale si tocmai ne-am asezat din nou la umbra, sub marele prun, cand batrana Elisaveta, soacra-sa, pluteste din nou peste ierburi, cu tava cu pahare aburite. Aceeasi privire verde-lama, trecand pe langa o capita de fan. "Se stramuta sau ba, rosienii?", o-ntreb. Batrana pune paharele pe masa, apoi il priveste pe David sa vada, poate vorbi sau nu? David da din cap, si ea, in picioare, cu tava in mana, explodeaza, ca si cum numai atat ar fi asteptat. "Stii matale ce saracie am mancat noi aice? Stii cum o fost dupa razboi, stii cum e sa fii orfana, sa mergi cu saboti de lemn prin zapada, sa manci pane la tri zile, sa zadesti toata viata in gospodaria ceasta, ca la urma sa treba sa pleci?" David fumeaza, privind printre gene. Ea povesteste cu obida despre o batrana singura ale carei fete sunt la Cluj, despre cum fetele o silesc sa vanda Companiei, despre cum ea nu are incotro. De peste pasune apare cumnatul lui David, un mot falnic, pe care-l cheama Vasile si care-i miner. Se aseaza ars de soare. Batrana fulgera cerul cu ochii cei verzi, povestind. O mica adunare de opozanti ai Companiei s-a strans deja sub prunul lui David si replicile se succed intr-o sarabanda indignata. Apoi apare Cornea, fostul topograf minier, omul care stie fiecare palma de pamant din Rosia Montana, cel care s-a transformat in cosmarul celor de la Companie, pentru ca umbla din casa in casa, explicand oamenilor ceea ce se petrece, ducandu-le mereu ultimele stiri. Batrana spune despre cei care-au plecat la Abrud, la Campeni, la Sard, la Micesti, langa Alba-Iulia, despre cei care au plecat cu inima stransa, fara sa mai priveasca inapoi. Privesc cerul ars de soarele miezului zilei, ascultand istoria vizitei pe care Comisia parlamentara a facut-o la Rosia Montana. Norii alearga, intunecand uneori soarele. "Ah, s-o fi vazut pe batrana Lucretia din Corna, Doamne, cum a sarit de gatul lui Berceanu", zice minerul Vasile, uriasul, sa-l fi vazut pe domnul fost ministru Pd al Industriilor, cum dadea inapoi in fata unei babe de mot, si ceilalti, Sassu, Salagea, Filipescu, sa-i fi vazut cum se foiau in costumele lor cu dunga, atunci cand s-au vazut printre motii furiosi, sa fi vazut cum isi inghitisera limbile. David fumeaza mereu, marele prun i-a cuprins pe toti sub umbra lui, Cornea se indigneaza de ticalosia cu care vor acum sa scoata biserica lui Balint de pe lista monumentelor de patrimoniu, despre nemernicia de a crede ca o biserica straveche poate fi cumparata cu 11 miliarde, ca si cum Dumnezeu si credinta in El ar avea vreun pret in bani, ca si cum...
Vedere de pe Tarina
Urcam catre cer, eu si cu Zeno Cornea, topograful. Nu trebuie sa mai intreb nimic. Zeno este interlocutorul ideal pentru un reporter, pentru ca vorbeste tot timpul si are darul de a zugravi oameni, fapte, intamplari. Mergem sus, la marele tau din varful Tarinei, pentru ca el, Zeno, vrea sa-mi arate lacul cel adanc, cel frumos, cel public, lacul care s-ar putea ca in curand sa intre, si el, in posesia Companiei. "Nu le ajunge ca ne-au luat casele, nu le-ajunge ca sapa cu forezele peste tot, ca ne sperie vitele, ca ne otravesc apele, nu le-ajunge ca ticalosul de primar le-a dat islazul nostru, ca nu mai avem unde merge cu animalele la pasune; acuma vrea sa le concesioneze taurile noastre, din care se adapa vitele noastre, asta e strategia lor, sa ne sufoce ca sa plecam. Numai ca nu mor caii cand vor cainii si nu s-a nascut inca australianul, fie el din Borsa, care sa ia gatul motului fara sa plateasca greu." Vara a pus stapanire pe dealurile Rosiei, o vegetatie luxurianta a explodat din solul stancos, ziduri de piatra marginesc orizontul, pentru ca motii fac garduri din mormane de pietre, asa cum faceau candva stramosii lor daci. "Stii, doamna Manta, profesoara de istorie cu care ai facut interviu, a murit, au terminat-o, era aproape inconstienta si vorbea numai despre Rosia Montana, despre tablitele de lut din galeria Catalina si despre Eurogold: , asa zicea saraca si astea au fost ultimele ei cuvinte." Am putea sa spunem ca profesoara de istorie care traia in trecut, care a scris toata viata despre Rosia Montana, cea care stia cel mai bine ce va sa zica "cea mai veche localitate din Romania", a murit de inima rea. Cati oare vor plati pretul acesta, cati dintre batranii stramutati se vor stinge pe picioare, straini pentru totdeauna, in vreun bloc de beton? "Pai, a fost unul care se lauda la toti ca lui ii convine, ca a luat bani cati trebuia, ca e bucuros, si atunci cand a plecat, a sarutat plangand poarta de piatra si crucile parintilor, ca stia ca pleaca pentru totdeauna", zice Zeno, in timp ce lacul, taul, se deschide la picioarele noastre. "Taurile au fost facute acum o suta de ani pentru steampuri, pentru steampurile oamenilor ce-au fost confiscate de comunisti in 48. Toate s-au dat inapoi, pamanturile, casele, padurile, tiganilor le-o dat inapoi aurul lor, numai noua nu ne dau steampurile si minele noastre inapoi. Guvernul repeta ticalosia comunistilor din 48, numai ca noi suntem moti, si 48 de ani ne-om judeca cu ei, pana la Strasbourg si pana la Haga, si pana o ramane unul dintre noi in picioare", zice Zeno plin de obida, oprindu-se aproape de varful Tarinei. "Numa unu o vandut aicea, pe tot dealul Tarinei, i-o dat taica-sau ce-o fost al lui si s-o dus. Numa batranul a ramas cu boii lui, ca are vreo 15 hectare de pamant."
Asa aveam sa-l cunosc pe batranul Boia, minerul ros de silicoza, omul care spune despre sine ca numai aerul de munte-l tine-n picioare. Mai intai il vedem ca pe o silueta conturata pe cer, alaturi de grajduri, apoi ne apropiem si-l descoperim, incruntat, cu fata culturoasa a motilor, mai curand tacut, carand fanul pentru taur. Trebuie sa aiba vreo 70 de ani, pare inca puternic. Stiu de la Zeno ca fiul sau a vandut casa pe care batranul i-o facuse, iar batranul a indurat fara sa cracneasca durerea tradarii. Fiul a plecat la Campeni si batranul, acum, il scuza. "Nu, nu pentru bani a plecat, ci pentru ca era bolnav." Ma rog, zic, nene Gheorghe, dar matale ce-o sa faci? El trage si mai abitir de balotul de fan, pare ca nici nu ma aude, pare scufundat in munca, apoi isi intoarce figura colturoasa si chinuita de ganduri catre noi. "Ce-o sa fac? Nimic n-o sa fac, o sa astept, o sa vad daca oi ramanea singur pe dealurile cestea, cu animalele mele, si daca nime n-o mai fi, apai atunce oi vinde si io, mama ei de viata si de noroc si de munca pentru vant, care-o fost!". Cum, pai ei n-au vorbit intre ei, n-a vorbit cu vecinii, nu stie ce vor face ceilalti? Nu, nenea Gheorghe nu stie nimic, nimeni nu-i spune nimic, el vede numai tablele albastre de pe casele de jos, din comuna, care anunta proprietatile Companiei, dar la el n-a venit nimeni, nu stie nimic, iar baba lui plange dupa fecior si plange la gandul ca or da vacile si hoalda. "Am auzit ca Statul ne-o confisca pamantul, de nu l-om da de buna voie!" Zeno explodeaza. El stie ca nu e adevarat, stie ca sunt numai zvonuri puse in circulatie de Companie, stie ca toate acestea sunt numai o lupta de culise, psihologica, pe care motii nu o inteleg, dar careia ei ii cad victime inocente, ei se predau inainte chiar ca razboiul sa inceapa. "Nea Ghita", zice el, "mergem pana la capat, ne judecam cu oricine, ne luptam, avem acte pe pamanturile noastre, nimeni nu ni le mai poate lua", numai ca nea Ghita, batranul miner, priveste deja in gol, mutand mecanic fanul cu privirile aiurea. Zeno nu sesizeaza, el explica, e un luptator, numai ca Nea Ghita pare deja un invins. Poate se gandeste la fiu-sau care-a plecat lasandu-l aici singur, poate ca se gandeste la animalele pe care le va vinde la vreun abator, pamantul lui se intinde pana hat, departe, la buza padurii, in timp ce el nu mai scoate nici o vorba.
Coboram in cele din urma din nou la marele, superbul tau, care va fi poate dat de catre primarul Narita - veterinarul Companiei. Oamenii acestia traiesc sub un fel de clopot al asteptarii, ca si cum ar trai cu sabia lui Damocles deasupra capului, isi plang batranetile sfasiati de grija, in timp ce fostul ministru Berceanu se felicita pentru marea afacere pe care a incheiat-o cu Frank Timis, traficantul de droguri. Cum ar putea el, fostul ministru, ajuns acum parlamentar al opozitiei, sa recunoasca teribilul adevar? Cum ar putea sa spuna acum ca a gresit, ca ceea ce i s-a parut o "privatizare de succes" pare acum un jaf la drumul mare? Pe malul taului sunt cativa fosti mineri care stau apatici, cu unditele in mana. Soarele aluneca spre apus. Jos, in vale, se vad valurite casele de piatra ale Rosiei si biserica lui Balint, pe cale de a fi vanduta cu 11 miliarde. Trag aer in piept si strang pe retina fantastica priveliste. Ar fi un blestem ca toate acestea sa dispara, chiar si dealul Tarinei, care-mi imbratiseaza bocancii in ierburi.
Urmasii lui Balint
Cobor din nou in Piata Mare din Rosia Montana, la timp ca sa vad sangerand pietrele batranelor porti mineresti in lumina apusului. Parca au trecut o suta de ani, nu o zi. Tiganii sunt mereu acolo, vociferand, si probabil ca acolo vor ramane. La Companie nu raspunde nimeni la telefon, o efervescenta bizara pare ca a pus stapanire pe micul orasel. Microbuzele echipelor franceze de arheologi care vor scormoni vara aceasta galeriile romane tocmai au sosit. Francezii sunt la birt. Localnicii sunt la fel de incremeniti in tacere atunci cand trec pe langa ei. Pustimea aurita care lucreaza la Companie ma priveste ca pe-un dusman. La sediul Asociatiei Alburnus Maior, o echipa a Academiei Romane sta de vorba cu oamenii. Ce s-ar putea face oare la Rosia Montana, in afara excavarii muntilor si in afara scoaterii aurului? Academicianul Dumitru Chiriac asculta cu luare-aminte. Multe s-ar putea face. S-ar putea face turism, pentru ca Apusenii sunt una dintre comorile naturale ale Europei, s-ar putea vizita minele romane, cele mai vechi de pe continent, s-ar putea vizita stravechile steampuri ale acestei Californii est-europene, s-ar putea creste animale, asa cum se intampla pe-aici de sute de ani, s-ar putea recolta plante medicinale, caci muntii acestia sunt daruiti de Dumnezeu cu puteri launtrice. Ar mai fi si lemnul, padurile se regenereaza, stiti, n-ar mai fi ceva distructiv, n-ar mai fi toxic precum cianura... Domnul Chiriac asculta pe toata lumea si stiu ca raportul sau in fata Academiei va fi unul corect. Privesc de jur imprejur camera modesta in care se desfasoara toate acestea si mi se pare uimitor ca motii suparati ai Rosiei Montane stau tte--tte cu academicienii acestei tari, ca acestia ii asculta, ca dau din cap, ca sunt de aceeasi parere cu ei. Poate ca ceva se misca, poate ca o umbra de normalitate, de decenta, de mandrie ii face pe oamenii acestia sa se simta laolalta romani, ii face sa se opuna monstruozitatii care-i ameninta pe toti. Poate ca e vorba de un fel de solidaritate impotriva nedreptatii, poate ca e o umbra de constiinta care-i uneste pentru o clipa, nu, nu atat impotriva unor derbedei care vor sa ia totul pentru ei, dar impotriva ideii ca acesti derbedei pot nesocoti o tara intreaga, pot batjocori cu lacomia lor legile, constiinta si istoria unei tari. "Doamne ajuta", imi spun, poate ca voi fi acolo atunci cand raportul final al Academiei Romane va pune capat acestui jaf cu sprijin politic, acestei tradari cumparate cu buzunare de bani.
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)