Floare de soc
Zilele trecute l-am intalnit pe Dinu Flamand, poetul nascut in Bargaiele Bistritei, care traieste de doua decenii in capitala Frantei. "Merg la Prundul Bargaului", mi-a spus, "mi-e tare dor de floarea de soc. In fiecare an vin cam pe vremea asta, sa nu pierd socul." Aferim, Dinule! Trebuie sa vina prieteni de la Paris ca sa ne aprinda in suflet amintiri din copilarie, parfumate de flori de soc! S-o luam la drum, pe sub boltile verii, ca sa regasim - sarmani agitati ai tranzitiei - frumusetile care altadata ne faceau fericiti. Dar ce vorbesc? Eu sunt un norocos; lucrez la o gazeta pururea "calatoare", unde cuvantul de ordine este documentarea pe teren! Tocmai m-am intors de la Hateg si de pe Valea Jiului, din tinuturile momarlanilor. Si tocmai am cules flori de soc, pentru ceai si socata - o specialitate a romanului ecologist. Nu m-am oprit la arbustii bolnavi de pe marginea soselelor, otraviti de esapamente criminale, am cules inflorescentele albe din zone izolate de munte, de pe malul Raului Mare, un paradis vegetal cum nu exista altul pe lume. Am haladuit mai departe, pe drumurile care leaga Tara Hategului de coroana de piatra a Muntilor Retezat. Taranii erau pe camp, cu sapa, cu calul, ca pe vremea lui Burebista, dar fericiti sa se afle in rostul lor. Cei mai puternici arbusti de soc cresc acolo, in brazdele dintre porumbisti, pe marginea raurilor curate si spumegoase. Florile alb-galbui raspandesc mirosuri stinse, suave, irizate parca din alte lumi. Incerc sa numar tufele inflorite. O pereche de soimi coboara printre macii de la marginea unui drum serpuit. Imi amintesc, ca prin vis, povesti din copilarie. "Socul e icoana vie pe pamant. Pe ramurile lui canta ciocarlia, iar din florile lui se hraneste albina. Babele il folosesc la descantece. Cica numai in fata socului se leaga spusele de dragoste si descantecele de aducere a iubitului din departare. Te duci la soc cu noua graunte de ovaz si zici: "Buna seara, soc-vasoc!"/ "Eu nu-s soc-vasoc.../ Eu is soc ce-ntorc oranda lui Ion.../ De-i in-t-alta tara/ Sa fie pe maini desara.../ Tu sa sui pe el calare/ Sa te duci in lumea mare/ Sa n-aiba a sta-n loc/ Nici cat arzi un par in foc...". Apoi arunci grauntele-n vant si pleci acasa linistit. Ion va sa vina pana maine..." O batrana aflata la prasila se sprijina in sapa. Intram in vorba si aflu ca e vaduva si se numeste Ileana Cora. Vorbeste incet, abia o aud: "Cum ii viata la tara?" ma intrebati. "Apoi, grea, dar si tare frumoasa. La pensiile de nimic si la cata grija au mai marii tarii de noi, ar fi trebuit sa fim demult intre brazde. Dar noi privim la cer si ne rugam bunului Dumnezeu, Care nu ne lasa". Parca asteptand ajutorul, batrana ridica ochii spre cerul albastru, pe care in clipa aceea se afla un zburator. O parapanta portocalie pluteste prin clarul zilei. Francezi si nemti vin de departe, din Europa, ca sa zboare aievea peste campia de la poalele Retezatului. "Intr-o zi", povesteste batrana, "o picat din cer un baiat pe medjina noastra. M-am speriat, dar n-o fost ranit. "Ce-ai patit, copile?", am intrebat. "Nu stiu, bunico, mi s-a intunecat dintr-o data vederea, tocmai cand vorbeam cu mama pe telefonul mobil si-i spuneam ca sub mine e paradisul"."
Povestea cu parapantistul este reala. Studentul respectiv a lesinat pur si simplu de emotie. Planand peste plaiurile Hategului, bucuresteanul a aflat, ca prin vis, in ce minune de tara traieste! Mergeti si dvs. acolo sau oriunde in alta parte, pe urmele socului inflorit. Veti vizita, gratuit, paradisul.
Ion Longin Popescu