Irina Pacurariu
Lumea De Dincolo De Nori:
Himalaya
Pentru cei care nu stiau pana acum: Irina Pacurariu, cunoscuta vedeta a Tvr, este sotia marelui alpinist Ticu Lacatusu, primul roman care a cucerit Everestul. Pe urmele lui, frumoasa si curajoasa ieseanca a pornit in cea de-a doua calatorie spre Himalaya, prilejuita de aniversarea a 50 de ani de la prima escaladare a celui mai inalt munte de pe pamant
- Ai fost pentru a doua oara in Nepal. Cu infatisarea ta atat de stilata, de moderatoare Tv, n-ar zice nimeni ca porti in piept o inima de aventurier. Cand a inceput iubirea ta pentru Himalaya?
- Nepalul este o sansa care n-ar trebui ratata de nimeni, un taram fabulos, descris in extaz de cei care l-au vizitat. Am dorit sa cunosc si eu magia aceea, sa-i simt seductia pe pielea mea. Nu stiam prea multe despre Tibet. Citisem ca e o lume interzisa, din multe considerente, si asa a si fost. Oamenii iti zambesc frumos - cred ca asta e chiar definitoriu pentru nepalezi -, dar nu-ti spun absolut nimic. Intelesesem ca e tara care are pe teritoriul ei majoritatea inaltimilor himalayene. Si-mi mai trecusera pe la ureche franturi de informatii legate de serpasi. Stiam ca sunt niste oameni care au venit in Nepal atunci cand chinezii au luat Tibetul, ca si-au trecut peste munti si mostenirea religioasa, adica budhismul - pentru ca, prin traditie, Nepalul e o tara hindusa, ca se inchina la inaltimile muntilor si la Dalai Lama si ca isi incep fiecare zi cu o rugaciune catre Budha. Si uite-asa, am plecat sa vad daca realitatea din carti are vreo legatura cu viata de acolo. Dupa un zbor de 15 ore, care te sleieste de puteri, am debarcat in Katmandu, capitala Nepalului. Trebuie spus din capul locului ca aceasta este a doua zona, cu exceptia Africii, ca grad de saracie. De aceea este un loc in care iti poti permite o sumedenie de lucruri cu bani foarte putini. Sunt foarte multi turisti in Katmandu, in timp ce rezidenti permanenti sunt vreo doua milioane. Exista mii de restaurante, sute de hoteluri si o viermuiala de oameni care vand de toate: podoabe, statuete, masti, arta asiatica, in general. O traversare a orasului e o adevarata aventura, care iti rapeste si ultima rezerva de energie din corp. Noroc ca n-am ramas prea mult acolo. Numai cat sa deschid putin ochii si sa-l cunosc pe Ang Tshering, omul care ne-a ajutat teribil si care ne-a devenit un mare si bun prieten. Ang este un fost serpas, nascut la poalele Everestului, devenit acum unul dintre cei mai importanti si mai bogati locuitori ai Nepalului. Detine o companie care face cam totul pentru alpinisti, inclusiv transportul cu elicopterul si este presedintele asociatiei care elibereaza permisele de ascensiune pe "8-miari" - adica muntii mai inalti de 8000 de metri -, care sunt fabulos de scumpe. Tocmai cand credeam ca incepe vacanta, a inceput de fapt "cosmarul", o lupta cu rezistenta mea fizica, oarecum limitata. Au fost momente cand chiar n-am crezut ca o sa reusesc sa mai rezist. Ne-am dus cu un avion pana la 3000 de metri, iar de acolo am urmat - ca toata lumea - "autostrada" din Khumbu, care e o carare nu mai lata de o jumatate de metru. Parcurgand-o, din cand in cand, te mai lasi impins de iaci, care sunt animalele de povara ale zonei. Ii intalnesti pretutindeni, aproape la fel de incarcati ca si porterii, serpasii care ajuta expeditiile. Oamenii si animalele cara niste greutati impresionante, pe care doar daca le vezi in realitate le poti evalua. Viata in Nepal e foarte dura. Acolo se transporta totul cu spinarea, de la lemne de foc la saci cu pamant. Pentru ca pamantul e adus de la mari distante si imprastiat pe pietrele din curtile fiecarei locuinte. Asta e singura modalitate de a-si pastra cartofii peste iarna! Numai cineva care a fost acolo poate descrie cat de cat realist traiul rudimentar (in opinia strainilor), dar atat de fascinant al nepalezilor. Eu insa nu cred ca as fi fost in stare sa redau in vorbe tot ceea ce am vazut si am simtit, asa ca am ales varianta unui film documentar. Asa a aparut "Lumea de dincolo de nori", care a fost difuzat pe 31 mai, la ora 16, pe postul Romania 1. Toata lumea ma intreaba ce am facut cu filmul acesta din 1998 pana acum, unde l-am tinut, daca l-am conservat in incercarea de a-i creste valoarea. Nu a fost vorba de asa ceva. Pur si simplu am asteptat sa mi se decanteze toate senzatiile. In plus, am citit destul de mult, cat sa am o buna intelegere a tot ceea ce am vazut si am filmat acolo, de la legende despre Yeti, pana la istorii de viata. Zic eu ca e o carte de vizita foarte concentrata a lumii de acolo. Acest documentar a fost facut cu foarte mult suflet, dar si cu foarte mult noroc. Iar "norocul" principal s-a numit Ang Tshering, serpasul despre care am vorbit, care ne-a deschis o multime de usi. Datorita lui am reusit sa intram in case de oameni simpli, ceea ce poate parea usor, dar nu e deloc asa. E un adevarat record, care a uimit chiar si echipele Discovery sau National Geographic, care ulterior ne-au si cerut acele filme. Efectiv, ei nu aveau asa ceva. De ce? Pentru ca muntii sunt la dispozitia tuturor, ii vezi, sunt minunati, ii iei acasa in niste imagini care devin generice la majoritatea televiziunilor, dar in vietile si locuintele nepalezilor e aproape imposibil sa patrunzi. Iti inchid usa in nas cu acelasi zambet cu care iti ofera o cana cu apa. Traditiile, Budha si felul lor de a fi le interzic un dialog prea consistent cu strainii. Insa cartea de vizita si recomandarile lui Ang s-au dovedit un fel de iarba-fiarelor care a deschis toate lacatele si, intr-o anumita masura, si inimile. Astfel am reusit sa pasim in lumea care poarta amprenta invizibila a lui Sir Edmund Hillary, britanicul care pe 29 mai 1953 a reusit, impreuna cu serpasul Tenzing Norgay, sa cucereasca, pentru prima data in istoria umanitatii, Everestul. De altfel, sarbatorirea celor 50 de ani care au trecut de la acest succes este si motivul pentru care ochii intregii lumi sunt intorsi in aceasta luna asupra acestei zone. Din acel moment, Hillary si-a dedicat intreaga existenta acestui tinut si oamenilor lui. I-a intrebat cum ii poate ajuta, iar raspunsul a fost ca cel mai important pentru ei este sa nu mai fie "orbi". Caci ce folos ca aveau ochi, daca nu stiau sa priveasca. Nu aveau carte si nici nu aveau unde sa invete. Hillary le-a facut scoli si le-a construit si un spital in care lucreaza medici misionari. Echipele se schimba o data la doi ani. Sa ne intelegem: nu se pot realiza operatii complicate, dar o radiografie se poate face fara probleme si asta e deja mare lucru. Caci vorbim despre un tinut aflat la doua saptamani de mers din greu de orice asezare cat de cat civilizata, iar comunitatea care depinde acum de aceste facilitati nu e una restransa, ci e vorba de cateva mii de oameni. Inchipuiti-va ca pana de curand acesti oameni nu aveau habar ce inseamna ingrijire medicala, educatie sau curent electric. Lucrurile incep sa se schimbe, desi nu radical. Nepalezii accepta mana civilizatiei, dar numai pana la un punct. De pilda, nimeni n-a reusit sa-i determine sa renunte la casele lor traditionale, ridicate din piatra sau din pamant uscat. Acestea sunt construite pe doua nivele: la parter stau iacii, la etaj stapanii. Camerele sunt lungi, marginite de lavite, iar cel mai important loc este cel de rugaciune. Acolo incepe fiecare zi, fara exceptie.
- Se spune ca altitudinea ridica mari probleme de rezistenta. Multi excursionisti fascinati de privelistea Himalayei se dau batuti inainte de a pune piciorul pe poteci. Cum te-ai descurcat in aerul rarefiat si tare de-acolo?
- In total, am stat acolo aproape doua luni, dintre care numai o saptamana in Katmandu: trei zile la venire si patru la plecare. In rest, am "bantuit" prin munti. Au fost clipe cand mi-am spus, cu toata seriozitatea, ca pana aici mi-a fost. Am inchis ochii si m-am gandit la ce las in urma si la ceea ce as mai fi putut realiza. Am trecut un pas de aproape 6000 de metri si am urcat un varf de 5900 de metri, am ajuns in locuri pe care nu credeam ca le voi mai parasi vreodata si asta nu pentru ca as fi avut vreo revelatie mistica, ci pentru ca imi parea efectiv imposibil sa mai fac vreun pas, fie el inainte sau inapoi. Sub mine era prapastia, iar deasupra - un drumeag, despre care eram convinsa ca nu era menit escaladei, ci doar torturii psihice. Din cauza aerului rarefiat, desi seara ma culcam in conditii oarecum confortabile, dimineata ma trezeam cu dureri crancene de cap si cu senzatia ca nu ma pot ridica de jos. Din momentul in care am ajuns la peste 3000 de metri, fiecare zi putea fi ultima! Organismul strainilor reactioneaza in cele mai nebanuite moduri. Acolo, noaptea e extrem de frig - practic dormi incremenit de frig, iar ziua te topesti de caldura. Timpul capata o alta dimensiune, senzatiile, o alta incarcatura: viata arata altfel de acolo! A fost doar un pasaj de aproape doua luni din viata mea, dar e una dintre cele mai consistente perioade, din punctul de vedere al trairilor! Norocul a fost ca tot timpul se intampla cate ceva, pe unde ajungeam. Asta te scotea din amortirea disperarii, te motiva. De pilda, am participat la cel mai important festival budhist din lume, care se desfasoara la Manastirea Tiengboche, care se gaseste la 6000 de metri altitudine. Acolo am stat o dimineata intreaga ca sa vad cum se alunga spiritele rele. Aproape ca ajunsesem sa cred ca si eu trebuie sa ma razboiesc cu spiritele respective. In momentele acelea te simteai de-acolo, era o transpunere a conceptului de "acasa". Tot la Tiengboche, dar cu doua saptamani inainte de perioada festivalului, l-am cunoscut pe succesorul actualului Dalai Lama, Guru Rimpoche. Pana la venirea noastra acolo, omul acela evitase constant orice contact cu presa. Asa ca nu stiu: poate pentru ca eram femeie, poate pentru ca veneam dintr-o tara despre care nu stia nimic, poate pentru ca pur si simplu ma vazuse pe fereastra si ii parea ca ar vrea sa ma vada mai de-aproape, a trimis pe cineva si ne-a chemat la el. Era o zi senina, iar el statea intr-o camera inconjurata cu geamuri, prin care se vedeau vulturii retezand crestele Everestului. Din spatele ochelarilor, Guru Rimpoche ne-a studiat o vreme, ne-a pus o multime de intrebari - nu vorbea in engleza, dar avea un nepot care traducea -, dupa care ne-a intrebat daca nu vrem un interviu. Noi nici macar nu indraznisem sa-i cerem asa ceva! Ne-am luat camera si - nici nu stiu daca asta a fost indrazneala - l-am rugat sa se mute din locul unde statea, pentru ca avea multa lumina in spate, iar imaginea ar fi fost in contre-jour. A acceptat, cu toate ca - dupa cum stiam din lecturi - la statutul lui, deplasarea din pozitia lotus, in care se afla, pentru a merge intr-o alta incapere, in care sa-si reia pozitia, nu se face asa, in vazul tuturor. Ne-am intors cu spatele ca sa-l lasam sa se miste in voie si, cand sa dam drumul la camera, am constatat ca acumulatorii erau inghetati. Asta se intampla destul de des acolo, pentru ca acumulatorii se descarca usor la frig, iar curent electric nu intalnesti pe toate drumurile ca sa-i reincarci. Dar de data asta noi chiar fusesem atenti, asa ca am fost uimiti! Am luat celalalt aparat de filmat, dar acesta nu primea deloc caseta! Apareau tot felul de dungi, ca si cum banda ar fi fost stricata, ceea ce chiar nu era cazul, pentru ca mai filmasem cu el. In fine, am hotarat ca spiritele nu vor sa-si dea acordul pentru acel interviu! Mai penibil a fost sa-i spunem lui Guru Rimpoche ca nu mai "vrem" sa ne povesteasca pe pelicula intreaga aventura a vietii lui, de cand avea patru ani, iar tatal lui a hotarat ca el e urmatorul Dalai Lama, supunandu-l procesului oficial de verificare a adevarului. Am plecat de-acolo cu nasul in pamant, spunand ca vom reveni cu ocazia festivalului. Guru a fost destul de putin amuzat de intamplare si ne-a zis ca probabil va fi prea ocupat in perioada respectiva ca sa ne mai acorde posibilitatea unui interviu. Noi ne-am intors totusi si l-am anuntat pe nepotul-traducator. Acesta s-a dus in casa, iar dupa cateva minute a revenit ca sa ne spuna ca Guru Rimpoche ne primea intr-o jumatate de ora! La ora stabilita, ne-am prezentat la usa si am obtinut interviul. De data aceasta, lumina era mult mai proasta, pentru ca afara era deja seara, iar in incapere nu existau decat cateva lumanari. Totusi, am inregistrat chiar si in aceste conditii si am folosit extrase in filmul despre care ti-am vorbit.
- Aniversarea celor 50 de ani de cand un pamantean a cucerit Everestul e un prilej de numeroase ceremonii, la care ai fost de fata. Norocoasa faptura...
- Intr-adevar! Dupa cum ti-am spus, de pe 20 mai, timp de o luna de zile, in toata lumea s-a sarbatorit scurgerea a 50 de ani de la momentul in care Hillary a privit Pamantul de sus in jos, fara ca asta sa insemne o iesire in spatiul cosmic. Tot de pe 20 mai, in Katmandu, s-au organizat o serie de ceremonii la care au fost invitati toti cei care au contribuit la cunoasterea acestui tinut fabulos. Insusi Hillary a onorat cu prezenta "Everest Golden Jubilee". Si eu si Ticu am fost invitati. El a plecat mai devreme, pentru ca pentru alpinisti a fost pregatit un cadou deosebit: o serie de munti sacri vor fi deschisi pentru prima data ascensiunilor, dar numai pentru cei care au ingenuncheat Everestul. Asa ca Ticu va fi urcat deja, la data aparitiei interviului nostru, pe un munte superb, de 6300 de metri, care se numeste Machermo. Eu am fost prezenta la ceremoniile aniversare, mai ales in calitate de realizatoare a documentarului "Lumea de dincolo de nori", care a fost prezentat, in varianta in engleza, alaturi de alte productii de gen ale canalelor specializate, gen "Discovery" sau "National Geografic". Ceea ce a fost onorant pentru mine, dar mi-a trezit si oarecare emotii, in ceea ce priveste reactiile pe care urmau sa le aiba oamenii respectivi, pentru ca filmul acesta a intrat in vietile lor mult mai profund decat au facut-o celelalte documentare. Nadajduiesc sa ajung sa inteleg si eu cum un om ca Sir Edmund Hillary a rezistat cu o asemenea modestie si cu o atat de mare discretie inimaginabilei poveri pe care i-a adus-o victoria asupra Everestului. Cum de a reusit sa ramana devotat acestei lumi, in conditiile in care sotia si fratele lui au murit intr-un zbor spre Nepal, aducand ajutoare nevoiasilor din aceasta parte a lumii!
Ines Hristea