Ioan Nicolae Gui
- om de afaceri din Petrosani -
"Nu am nici jeep, nici vila, nici dolari in conturi. Am investit pana la ultimul banut"
Ca urmare a celebritatii scandaloase a miliardarilor de carton, a caror imagine a fost vehiculata abil pe la toate posturile Tv si prin toate ziarele tranzitiei, profilul public al omului de afaceri apare destul de sifonat in Romania de azi. Cu greu il convingi pe omul de rand ca o avere sau alta a fost agonisita pe cai cinstite, ca afaceristii pot fi persoane onorabile si nu doar vultani de prada, ca o fabrica sau un hotel au fost achizitionate cinstit, la o licitatie netrucata, cu bani imprumutati corect de la banci. Jaful pe scara larga, practicat de clientela de partid inca din primele luni care au urmat Revolutiei din decembrie, distrugerea sistematica a patrimoniului industrial national, sufocarea adevaratei concurente venite din partea primilor investitori straini aterizati romantic in viesparul din Carpati, precum si privatizarea "la ordin", au eclipsat pe termen lung, in ochii opiniei publice, ideea ca afacerile pot fi cinstite si durabile. "Capitalismul popular" a fost iute transformat, cu voie de la partid, in cel mai feroce capitalism din Europa de Est. Miliarde de dolari din bancile de stat au fost transferate, prin inginerii financiare primitive, in buzunarele fostilor purtatori de umbrela ceausisti. Legi "sezoniere", votate directionat de "parlamente ale rusinii", interventii pe firul scurt din cabinete ministeriale si cate si mai cate modalitati de a fura din ograda bolnava a Statului - au aruncat, din pacate, anatema asupra oricarei afaceri desfasurate in Romania. Cu toate acestea, in ciuda situatiei dantesti create de capitalul "salbatic si orb", in tara noastra au aparut si afaceristi onesti, unii fortati de imprejurari, iar altii pur si simplu entuziasmati de sansele deschise de noua societate. Una dintre aceste "pasari rare" ni s-a parut a fi Ioan Nicolae Gui, de 57 de ani, din Petrosani, un salajan venit din Simleul Silvaniei, al carui destin incepe cu ciobania printre momarlani si continua cu ipostaza actuala de om de afaceri de succes, creatorul unui patrimoniu fix si mobil de circa doua milioane de dolari. Cand vrei, se poate, chiar si in proscrisa Valea Jiului.
"Ideea de proprietate am avut-o-n sange din mosi-stramosi"
- Se spune ca va simtiti mai mult momarlan decat salajan, cu toate ca traditia familiei dvs. din satul Iaz, de langa Simleu, va recomanda drept urmasul unor proprietari mijlocii, cu o frumoasa ascendenta ardeleana. Cum ati ajuns la Petrosani, domnule Gui?
- La colectivizare, in 1962, comunistii au luat tot pamantul tatii, lasandu-l proletar. Neputand indura o asa rusine, deoarece neamul nostru fusese stapan pe importante suprafete arabile, bietul tata a intrat, la propriu, in pamant, angajandu-se la mina Jiet, de langa Petrosani. A dorit sa plece cat mai departe, sa nu traiasca drama de a-si vedea tarina arata de straini. L-am urmat impreuna cu mama si toti fratii si surorile. Fiecare a luat-o intr-o parte, muncind dupa puteri si dupa varsta. Copil fiind, m-am dus sluga la ciobani, in Muntii Parang, la stanile lui Ion a lu Pavel Grunta si Culita a lu Bogdan, sus, pe Muncel si pe Slima. Cand m-am marit, am plecat la mina, dar n-am putut suporta regimul din subteran. Soferia, mi-am spus, e de mine! Si asa am terminat Scoala de soferi profesionisti din Ramnicu-Valcea. Si asa am ajuns sofer. La varsta de 30 de ani, chiar sub comunisti, eram realizat: aveam familie, copii, casa ridicata de mana mea, masina Dacia la scara, liceul si scoala de maistri electromecanici terminate.
- Ce va mai puteati dori? Eventual vreo 200 de oi...
- Am avut exact doua sute! Crescute impreuna cu socrii. La vremea respectiva, vindeam berbecuti la Centrul de Selectie, ca nu erau importatorii turci si arabi, ca astazi. Dar ii vindeam bine: luam si cate 60.000 de lei pe un lot, in vremurile in care o Dacia costa 70.000. In timpurile acelea, cu banii de pe un kilogram de lana puteai cumpara 12 paini; astazi, abia daca iti ajung banii pentru 2-3 paini.
- Vom spune cititorilor ca ati lucrat si ca maistru instructor la Scoala de soferi amatori din Petrosani, chiar pana in decembrie 1989. Ce a urmat?
- Cum ideea de proprietate am avut-o-n sange din mosi-stramosi, am schimbat macazul imediat. Am infiintat o scoala moderna de soferi, cea mai dotata din tara la vremea aceea. Nu se mai vazuse asa ceva in Valea Jiului: fiecare masina cu garajul ei, cu dotari sanitare pentru instructori, cu bar pentru clienti, cu birouri moderne pentru administratie. Toata lumea spunea, ca si pe timpul lui Ceausescu: "Hai la scoala la Gui, acolo inveti soferie adevarata". A venit criza benzinei, cozile din timpul razboiului din Iugoslavia. Ca sa rezist, am construit o benzinarie, spre bucuria primarului din Aninoasa, omul care i-a sustinut deschis pe toti intreprinzatorii care investeau ceva in oras. Deviza lui era simpla, cunoscuta: "Oamenii de afaceri ma pot deranja la orice ora, in orice zi, de cate ori doresc. Sunt aici sa incurajam capitalul privat!". Multe localitati si-ar dori un astfel de primar, ca Ilie Botgros. Datorita lui am trecut mai usor peste birocratie, peste piedicile ce se pun de obicei investitiilor private.
"Politica n-are ce cauta in afaceri; nu poti sa le duci corect pe amandoua, cum nu poti sa umbli si calare si pe jos in acelasi timp"
- Cum ati "negociat" cu politica, cu mafiile locale, cu mineriadele? Faceti afaceri intr-o zona lovita greu: Valea Jiului, numita si Valea Plangerii...
- Nu activez in nici un partid. Am fost candva, din greseala, consilier local, dar m-am jurat sa ma retrag. Cel mai trist lucru in politica este ca nu poti indeplini promisiunile facute in campania electorala. Daca esti un om sincer, iti vine sa te dai cu capul de pereti a neputinta. Cu acea ocazie m-am convins ca politica n-are ce cauta in afaceri, nu poti sa le duci corect pe amandoua, cum nu poti sa umbli si calare si pe jos in acelasi timp. In privinta presiunilor unor grupuri de interese presupus rivale, nu am a ma plange, n-am incurcat pe nimeni, n-am intrat pe terenul nimanui. Mi-am platit taxele, mi-am luat toate aprobarile, am lucrat corect cu toata lumea. Desigur, nici cu mineriadele n-am avut vreo legatura, cu exceptia faptului ca, o vreme, turistii au cam ocolit Valea noastra, speriati de imaginile de la televizor. In realitate, minerii, daca nu sunt mintiti si manipulati, sunt oamenii cei mai corecti din lume, pentru ca stiu foarte bine ce inseamna greutatile vietii si lipsurile de zi cu zi.
- De la motelul "Gui", cu 15 camere, pana la hotelul "Gambrinus", cu 35 de camere, nu e mai mult de un kilometru. Se spune ca aceasta zona reprezinta "imperiul" dvs., o oferta turistica de doua-trei stele, cea mai tentanta de pe Valea Jiului. Cum o scoateti la capat cu atatea "active"?
- Mi-am inceput afacerile cu 45.000 de lei, si aceia dusi pe apa sambetei in incercarea de a achizitiona un teren. Am avansat pas cu pas, am pus ban pe ban, am facut datorii la banci. De aceea, pana de curand, am condus o Dacie. Mercedesul la mana a doua este o achizitie recenta. In rest, nu m-am hazardat in investitii personale: n-am jeep, n-am vila, nici dolari in cont. Am investit pana la ultimul banut. Casa familiala a ramas exact ca pe timpuri, in satul Jiet. In schimb, pe langa cele doua hoteluri, "Gui" si "Gambrinus", am construit restaurante si o benzinarie, am cumparat zece hectare de padure si o fabrica. Este vorba de un patrimoniu remarcabil, gratie caruia am putut crea 140 de locuri de munca. Am scapat Statul de grija a 140 de someri. In loc sa ma rasplateasca in vreun fel, de exemplu prin scutirea sau reducerea unor taxe, acelasi Stat ia pielea de pe mine, ma impoziteaza la maximum, imi taie orice sursa de crestere. Din aceasta pricina am trecut prin momente de mare descurajare, nu dormeam noptile, imi venea sa iau drumul pustiului. M-au salvat credinta si rugaciunea, increderea totala in dreptatea Celui de Sus. Tot ce am facut am facut numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Sunteti printre primii investitori din Petrosani. Cum v-ati descurcat cu personalul, cu inertia uriasa a provinciei?
- La inceput, am dat afara cu zecile. Lucrasera in restaurantele socialiste si credeau ca mai merge smecheria: friptura injumatatita, cartofii dupa ochi, salata cum o fi. Cand le-am cerut sa respecte gramajul si aspectul estetic al mancarii in farfurie, se uitau la mine ca la un ciudat picat din nori. Singura solutie a fost concedierea. In ultimii patru ani insa, am stabilizat personalul, dandu-mi seama ca n-am unde sa gasesc altul mai bun. Am decis sa dau o sansa fiecaruia in parte, sa-i ajut sa invete, sa se adapteze.
- Cu toate acestea, ati ales sa faceti afaceri intr-un oras monoindustrial, mineresc, intr-o zona oarecum damnata. Nu sunt drumuri, iar investitorii nu au incredere in mediul de afaceri de aici. Ce va asteapta in viitorul apropiat?
- Sunt optimist. Cand se vor gasi bani, zona noastra va depasi in interes turistic multe dintre zonele traditionale ale Romaniei. Imaginati-va un drum intre Campul lui Neag si Herculane, inceput deja, dar abandonat. Cum ar fi sa poti conduce automobilul intre Petrila si Sebes, pana la Sibiu, trecand prin Taia si Obarsia Lotrului sau intre Petrosani si Voineasa? Vad telescaune si o infrastructura potrivita spre cele trei partii de schi unice din Parang. Unde mai sunt trei partii de marime olimpica, precum acestea? In fine, nu va mai trece mult timp si Jiul va trebui sa-si recapete limpezimea. Cum sa vina turistul cand apa raului pare o balta in care se scalda bivolii? Pe de alta parte, momarlanii, chiar si fostii mineri, sunt neintrecuti in mestesuguri si in arta populara. Deocamdata, nu exista nici un magazin de artizanat, dar poate am sa-l deschid chiar eu. E inca de luptat, mai ales cu imaginea Petrosanului, dar viitorul e de partea noastra.
- Succesul dvs. este cu atat mai remarcabil, cu cat nici nu aveti studii superioare. Nu v-a complexat faptul ca n-ati facut o facultate?
- Nici nu m-am gandit. Daca as fi urmat etapele una dupa alta - scoala generala, liceu etc. - poate ca as fi ajuns si pe bancile unei universitati. Dar eu am cunoscut de mic munca si iar munca, grija pentru familie, asprimea vietii. Ce sa fac cu o facultate? Doar ca sa-mi agat diploma pe perete? Si sa pierd timpul in care as fi putut produce ceva util pentru familie si pentru cei din jur? Am doi copii, Ana si Teodor. Nici ei n-au mers la facultate, in schimb au ales sa lucreze cu mine, unul raspunde de contabilitate, celalalt de aprovizionare. Tot ce-am agonisit le ramane lor, daca le-ar da bunul Dumnezeu intelepciunea de a dezvolta si nu de a ingropa stradaniile mele.
- Procedati la fel ca americanii: investiti intruna. Doriti sa faceti si piscina, si partie de schi, si sali de biliard si de tenis, si sali de conferinte cu traducere simultana. De ce nu faceti o "pauza", sa mai si traiti, sa mai si cheltuiti?
- Asta-s eu, tot timpul in miscare. Nu pot sa ma limitez; zilnic trebuie sa fac ceva. Nu pot sa pun armele jos, sa ma dau batut. Am fost la mare o singura data in viata mea, in schimb am vizitat multe tari, cu gandul sa invat ceva util pentru afaceri. In general, pe lume sunt putini aceia care fac bani si mult mai multi cei care-i cheltuiesc. In vremurile grele de azi mi se pare indecent sa cheltuiesti in nestire, de parca ai avea in jur numai miliardari. Nu e usor sa fii bogat intr-o tara in care saracia s-a generalizat. In urma cu cinci ani, luai 10 litri de benzina cu 100.000 de lei. Azi, in conditiile in care salariile au ramas cam aceleasi, abia daca pui patru litri in rezervor cu aceeasi suma. Mi se pare scandalos. De aceea, cei care vor mai rezista vor trebui sa mai astepte 4-5 ani pana se vor schimba unele lucruri in bine. Si pana cand vom avea o guvernare de tip european si o economie de piata functionala, in care saracia extrema sa nu mai fie posibila.
Ion Longin Popescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
<b>Lui Ioan Nicolae Gui ii puteti scrie direct sau face rezervari la unul dintre hotelurile sale la
tel./fax: 0254/54.55.61 sau la e-mail: motelgui@yahoo.com