</b><b>Iovan Iovanovici</b><b>- pensionar din Svinita, Mehedinti -</b><b>"Locul nasterii nu se duce la targ. Sufletul nu se vinde pe bani" Una dintre marile crime ale comunismului au fost stramutarile fortate de populatie. In numele unei asa-zise dezvoltari multilaterale, ignoranta de partid si de stat a facut sa dispara sate si orase, monumente ale naturii, vestigii istorice, mari si irecuperabile valori de patrimoniu. In decembrie 1989, ni s-a parut ca a inceput o viata noua, in care drepturile individului nu mai puteau fi incalcate, cel putin teoretic, de o dictatura politica. In schimb, in numele unor asa-zise investitii strategice, dreptul la proprietate, dreptul la a-ti alege locul in care vrei sa traiesti si dreptul la propria identitate culturala pot fi foarte bine strivite de dictatura banului, asociata intotdeauna, precum ciuma cu sobolanii, cu dictatura coruptiei. Este si cazul dramei ce urmeaza sa se intample la Rosia Montana, spre exemplu, o intamplare ce poate fi descrisa ca o regresiune pe scara evolutiei. Expertul Michael Cernea, de la Banca Mondiala, autoritatea numarul unu in lume in cercetarea sociologica pe tema relocarilor de populatie, identifica opt riscuri fundamentale de saracire care-i afecteaza pe oamenii dislocati din asezarile lor traditionale. Fara a intra in amanunte, studiile americanului de origine romana demonstreaza magistral cum o comunitate, mutata din locul nasterii ei, se imprastie in cele patru vanturi si saraceste atat material, cat si spiritual. Este o comunitate damnata, marginalizata, plina de boli si de suferinte, stresata si dezarticulata social, lipsita de siguranta - odata ce a pierdut accesul la proprietatea comuna (padure, pasune, izvoare de apa, cimitire, drumuri etc.). Cazul satelor de pe Clisura Dunarii, stramutate in anii 70 pentru a face loc barajului de la Portile de Fier contine aproape toate "ingredientele" suferintei mute traite de romani sub comunism. In cele povestite, cu lacrimi in ochi, de unul dintre veteranii acelor ani de cosmar, se regaseste, ca intr-o demonstratie a lui Michael Cernea, intreaga tragedie a stramutarii de ieri, dar si a celei de azi, aflata ilegal in derulare la Rosia Montana. Fost invatator de limba sarba, apoi miner la minele de uraniu din Moldova Noua, Iovan Iovanovici, zis Magiarul, 77 de ani, din Svinita Mehedintilor, este bolnav. Zace la pat cu picioarele slabite - boala clasica a iradierii. Memoria insa i-a ramas intacta, iar prin fata ochilor ii defileaza, cu o prospetime dramatica, o viata inghitita de ape.
"Din ce-am fost saraci, suntem si mai saraci" - Svinita Noua e o asezare urbanizata, cocotata pe munte, casa langa casa, piatra langa piatra. Imi pare un sat frumos, modern, cu strazile botezate ca la New York, cu numere. Cum vi se pare viata pe strada 10, unde locuiti, d-le Iovanovici?
- Niciodata nu m-am simtit acasa aici, pe coasta. Viata mea e jos, sub ape. Pe strada asta imi pare ca sunt tot timpul in vizita la cineva, la copiii mei, la nepoti. S-a intamplat sa am cativa vecini din satul vechi, Ianculovici, Novac, Giurici, Svetco, Avramovici si altii. Stam de vorba uneori la portita si incercam sa nu ne indreptam ochii spre apa, ca nu stim pe care-l apuca ameteala si plansul. Spun drept: de cand ne-au dus din rostul nostru, parca ne-au pus capacul pe fata. Au trecut 33 de ani de atunci, dar parca a fost ieri.
- Vom spune cititorilor ca o intindere de 2,5 km de apa curgatoare, parte "Dunarea veche", parte revarsarea produsa de baraj, va separa de vecinii sarbi. E o priveliste magnifica, de fluviu brazilian. Unde era satul vechi, Svinita adevarata?
- Sub jumatate din oceanul asta. De la drum incolo, spre malul drept, erau casele, strada si luncile noastre. Aveam pamant bun, ingrasat de viituri, pe care cultivam grau si porumb. Aici, pe munte, nu avem decat piatra, am saracit cu totii, ca in locul fostelor vii si plantatii de pomi a trebuit sa construim casele ce se vad. In toata comuna nu se mai aduna nici doua care de grau la vremea secerisului. Cand ne-a dat vestea cea nenorocita, inginerul Stefan i-a spus tatii: "Mosule, aici are sa fie Dunarea", si a aratat spre malul de azi, desenand un arc peste case si copaci. "Fugi de-aici, ca nu te cred, domnule inginer", a spus tata cu voce tremurata. Cum inginerul a inceput sa ne viziteze din ce in ce mai des, batand taruse si masurand in lung si-n lat, ne-am dat seama ca nu-i de glumit. Securitatea si militia intrasera in alerta. "Mai, da-i dracului", a spus tata, "doar n-o sa creasca Dunarea cu 20 de metri..." Prima miscare am vazut-o la sarbi, la Milanovat. Faceau umplutura pentru orasul nou. "Mai, ce dracu fac? Aerodrom? Se pregatesc de razboi?", zicea tata catre vecini. Mi-era frica. In 70, a venit prima transa: "Mutati-va, ca vine apa mare si prapadeste materialele din case", ne indemna un activist de la Severin. Umblau vorbe multe, ca ne muta-n Baragan, ca vom ramane fara loc de casa, ca o sa ne para rau, ca e inutil sa ne opunem. "Mutati-va, ca statul nu se uita la voi, mai oameni", zicea seful de post. La inceput, unii au plecat, altii nu. Timp de sase luni, cat a durat inundarea satului, durerea a fost de nedescris. Multi aveau case noi, mari, gospodaresti. Stilul zonei era sa poti baga caruta cu cai cu tot sub casa, intr-un fel de garaj. Nimeni n-a mai construit la fel, am fost nevoiti sa renuntam la carute si la cai, nu mai aveam spatiu. Din ce-am fost saraci, suntem si mai saraci. Dintre noi, Gheorghe Popovici, zis Schwartz, a fost cel mai curajos. Sub ochii militiei, ziua, strica acoperisul de la drum. Noaptea, il punea la loc. Pe o parte lua, pe alta parte punea la loc. Tragea de timp, sperand ca se va intampla o minune. Nu se putea desprinde de casuta lui. Intre timp, apa se umflase, ii inundase pivnita. Si-a chemat feciorul cu barca, de si-a scos slanina si butoaiele cu muraturi. Sarmanul, si-a lasat o parte din gospodarie prada apelor, iar el, om intreg dupa asta n-a mai fost. Cand seca Dunarea, multi ani dupa aceea, isi revedea zidurile si batatura. Cand vedea asa, Gheorghe pleca de acasa, nu suporta sa moara cu privirile devale. Si eu le vedeam pe ale noastre. Ma apuca turbarea, imi venea sa urlu. Mai ales cand revedeam ruinele caminului cultural si terenul de fotbal, marginit de plopii plantati de mine. Ieseau din apa si parca strigau dupa ajutor. Dar la cine sa-l gaseasca?
"Cand se termina satul de mutat, se termina si jumatate din populatie" - Desi Ceausescu a disparut, azi, sub noua oranduire, la Rosia Montana, in Apuseni, oamenii sunt momiti cu bani, ca sa plece incotro ar vedea cu ochii sau sa ramana intr-un sat artificial, pe o suprafata mult mai mica decat cea de astazi. Va mai amintiti cum a fost in primele zile dupa mutare, in noua Svinita?
- In prima zi in care am vazut ca satul a disparut sub ape, mi-am spus: s-a dus viata noastra! Ma uitam in sus, la pietrele astea de pe munte, si credeam ca a venit sfarsitul lumii. Numai praf, duduituri de masini si tractoare, tipete de femei speriate. Am ramas fara pamant si fara rost. Daca n-ar fi fost barajul asta, boala si moartea nu s-ar fi abatut atat de des printre sviniteni. Ca zicea bietul tata: "Tine minte, Iovane, cand se termina satul de mutat, se termina si jumatate din populatie". Tocmai asa a fost: clopotul noii biserici mai sa se sparga de cat de des a batut de atunci. Tata, speriat ca de potopul biblic, nici n-a vrut sa stea cu noi in casa noua, in care pusesem jumatate din acoperisul casei vechi si vreo 1100 de caramizi salvate din calea Dunarii. "Mai, Iovane", a spus, "eu nu pot sa stau aici; cand ies afara, eu sunt obisnuit sa dau cu piciorul in caine, sa aud o rata, o gasca, aici e puscarie pentru mine. Fa cum stii, eu ma duc la salas, sa am grija de animale". Salasul, un adapost pentru vite si fan, construit de bunicul pe-un varf de deal, era un reper cunoscut, ceva familiar, de care-l legau amintiri. Pana la urma, acolo s-a si trecut din viata, sarmanul.
- In 1972, am citit un reportaj despre noua Svinita; se spunea ca e cea mai frumoasa comuna din tara, sistematizata, cu apa si canalizare, cu asfalt si strazi drepte. Nu v-a placut?
- E drept, semana cu un oras, avea de toate. Dar ce folos? Nu era satul nostru. Nu ne lega nimic de nimic. N-avea suflet. Doar satul de odinioara, din care am fost scosi cu forta, este inca parte din sufletul nostru; fara el, multi au murit, iar cei ramasi abia de ne mai taram pe pamant. Oamenii s-au schimbat peste noapte, s-a pierdut ajutorul dintre noi, colegialitatea, vecinatatea. Un tanar care-si ridica o casa nu platea nimic, i-o construiau vecinii. Si el si familia lui ii ajutasera pe altii, la vremea lor. Dar s-a stins fratia care ne legase viata. Au intervenit ura si invidia, s-au indepartat rudele intre ele, s-au certat frate cu frate, sora cu sora, vecin cu vecin. Nuntile n-au mai avut farmecul de altadata, iar inmormantarile au devenit o parte fireasca din peisaj. Trecea mortul si nu mai intreba nimeni cine a murit, nu-si mai lua nimeni caciula de pe cap. Parca eram intr-o leprozarie, ne ascundeam unul de altul, ne era rusine de ce ni se intamplase. Aveam impresia ca nu mai suntem buni de nimic; mergeam pe drum ca adormitii de la miezul noptii, visam cu ochii deschisi, schiopatam fara sa ne doara nimic. Ca sa rezistam cat de cat, sopteam unul catre altul povesti din tinerete, amintiri dragi de la Caminul cultural, de la baluri, de la serile de dans. Morile de pe Ogasul tiganilor, duzii de la Podul tiganilor, teii de la scoala, Dudul barfitoarelor, aria de treierat, cazanaria de tuica - toate sunt pierdute in valuri, dorm somnul de veci sub sirenele slepurilor ucrainene ce se indreapta zilnic spre inima Europei.
- Dar stiu ca "va cantati", nu gluma. Sunteti prea sentimental. Vecinii de la capatul strazii, asezati langa fantana, par mult mai calmi, mai impacati cu soarta...
- Nu i-ati inteles, pentru ca vorbesc sarbeste. In limba sarba, vorbele triste sunt scurte. Exemplul cel mai bun este cuvantul "moarte" = "smrt". Iov, si Misa, si Constantin si Dragomir, uneori si baiatul meu cel mare, Moisa, vorbesc despre acelasi lucru: despre saracia ce ne-a cuprins dupa moartea satului nostru, dupa pierderea luncilor, a viilor si a pometurilor. Stam acum intre betoane si avem deasupra capului un hectar de cer. Si plangem de cate ori seaca haina Dune (Dunarea, in dialect), aratandu-ne ce-a mai ramas din "eternitatea noastra locala". Si cantam cantecul acela cu "Gido, Gido... ori e nunta, ori e cearta". Intrebati-i: ce viseaza ei de 33 de ani? Unde se viseaza toti batranii astia? Va spun eu: nici in ziua de azi nimeni nu se viseaza aici. Toti se viseaza jos, in satul vechi. Toate visele se intampla acolo, printre duzi, pe stradutele inguste pe care isi opreau negustorii orsoveni carutele, sa asculte cantecele patriotice ale dascalului Maxici. Ori sa deguste tuica de pere a primarului Lazar. Toti traim in chinul asta, legati de un blestem, ca am avut sat frumos si bogat. Ar trebui sa le fie si altora de invatatura. Sa stie motii din Rosia ca locul nasterii nu se duce la targ. Sufletul nu se vinde pe bani.Ion Longin Popescu