</b> <b>Paradisul pierdut</b><b>Ada Kaleh</b><b>- Se spune ca timpul vindeca tot. Anumite intamplari nu pot fi, insa, niciodata uitate. Scufundarea insulei Ada Kaleh le-a provocat supravietuitorilor ei o suferinta mortala, fara leac -</b><b>Visul de-a vinde braga Pe strazile orasului Drobeta-Turnu-Severin poate fi vazut in fiecare zi un turc batran care vinde braga. Bairam ii zice. Chiar si boneta lui alba de vanzator are forma de fes turcesc. Ici-cand se opinteste intr-o toneta de tinichea pe roti - doua mari in fata, in spate doua mici -, o toneta cu cateva cornete de inghetata, sugiucuri, braga si alte nimicuri. Si porneste incetinel prin oras...
Nitel cam demodat e socotit uneori acest om, Bairam. Impingand toneta, el nu striga, nu-si face obisnuita, zgomotoasa reclama turceasca. De altfel, pare ca nici nu urmareste numaidecat vreun castig banesc cu "afacerea" asta a lui miscatoare. El pare mai degraba a retrai un vis: pur si simplu, visul de-a vinde braga. Sotii Bairam sunt dintre ultimii oameni care s-au nascut pe insula Ada Kaleh.
Atat pare sa fi ramas din legendara insula cu mireasma de Paradis: doi batrani vanzand, pe tacute, braga acrisoara. Si, la cativa pasi de Dunare, un restaurant cu niste copertine caramizii, revarsate in falduri greoaie deasupra unei terase: restaurantul "Ada Kaleh", stiut pe nume doar de cativa localnici, caci nici o firma nu se mai inalta astazi pe frontispiciu, nimic nu aminteste de forfota vechilor cafenele turcesti. Poate doar vasul descoperit indaratul tejghelei, atunci cand reusesc sa ma imprietenesc indeajuns cu femeia, nitel cam indiferenta, care vinde Fanta si Cola. E unul din acele vase largi, din arama, pline cu nisip marunt precum praful de aur, in care turcii preparau odinioara cafeaua. Femeia de la tejghea imi spune c-au mai ramas putini batrani care sa se fi nascut pe insula scufundata si sa aiba ce povesti. "Mai sunt cativa, sus, la Schela, unde le-au fost mutati mortii, iar cativa sunt aici, in oras. Da" si astia stau mai mult pan" case, nu-i vezi. Din cate stiu, ar fi Ahmed Halim, Usref Turgut, inca unul ce tine restaurant la Orsova, chiar langa pod, si inca unu", zis , de la Gura Vaii, si ar mai fi... ah, da, batrana Mustafa , ce sta aci, la doi pasi. Si fata ei, Icbal, manichiurista, s-a nascut acolo, avea 12 ani cand au scufundat insula comunistii. Da, da, cu ea trebuie sa vorbiti."
O viata de 1750 de metri lungime Doamna Icbal obisnuieste sa vina aproape la fiecare amiaza in portul Severinului. Paseste cu emotie pe faleza cu dale de piatra, priveste pantecoasele vapoare Decebal si Hercules, lenevind visatoare unul langa altul la tarm, vapoarele ce aduceau altadata multimi de oaspeti la casa parintilor, in Ada Kaleh. Si mereu isi intoarce capul spre dreapta, cautand ceva peste intinderile de ape... Aici tinuse neaparat sa se intalneasca si cu mine. Dar mama? "Mama n-a vrut sa vie. Ieri am vorbit amandoua despre insula, pana aproape de miezul noptii, dar zice ca n-ar putea sa vorbeasca despre toate astea cu un strain care pune intrebari. E ca si cum i-ai rasuci inc-o data cutitul in rana, e prea mare durerea. Imi pare rau." Apoi, deodata, un fapt cu totul uluitor: aflu ca, pana la dezastrul din 1971, aceasta mama a doamnei Icbal nu parasise niciodata insula. Niciodata! Copilaria, tineretea, lumea ei au avut 1750 de metri lungime si 400 de metri latime, undeva in mijlocul Dunarii, o lume din care, dupa cateva lovituri de vasla, puteai ajunge la mal. Insa ea, mama ei, de la nastere si pana la dezastru, nu avusese niciodata curiozitatea sa mearga barem pana la Orsova. Ca ea, in insula, au fost foarte multi batrani. "Si ce nevoie aveau sa plece, daca pe toate le aveau acolo, in Paradis? Aveam moscheea, bunicii, strabunicii, fratii, pe toti ii aveam acolo, vii sau morti. Pentru mama, Ada Kaleh inseamna si astazi totul. Are 72 de ani, traieste intr-un apartament de bloc, dar sufletul ei este inca acolo, dedesubt, in Paradisul acoperit de ape..." Ca sa-i pastreze curata imaginea atunci, in 1971, sotul ei i-a interzis sa vina pe malul stancos al Dunarii, sa vada cum insula lor e aruncata in aer. N-a lasat-o sa vada cum moare. Dar, sechestrata acolo, in apartamentul de bloc, ea a simtit explozia. "La unspe jumate a fost, nu?", i-a intrebat cand s-au intors acasa, seara tarziu. "Ziceti, ma, nu ca la unspe jumate?..." "Da, la unspe jumate. Cum ai stiut?", a zis sotul ei. Strasnic a fost acest om, sotul ei, tatal Icbalei. A fost ultimul primar al localitatii Ada Kaleh si, dupa cate se cunosc, singurul conducator roman al insulei din lunga ei istorie. Nascut in partile Gorjului, s-a perindat de copil numai printre straini, dar nu si-a gasit linistea si iubirea decat acolo, in ostrovul binecuvantat. Comunitatea turceasca l-a incuviintat drept conducator, fiindca era drept si bun. Devenise "de-al lor", poate mai turc decat toti turcii lumii.
Tatal Icbalei a murit, mama ei sade ganditoare la fereastra unui apartament de bloc, iar ea are acum 45 de ani si e coafeza si manichiurista, nu se lauda, dar crede ca "una din cele mai bune din tot Severinul". Lucreaza la domiciliu, a intrat prin nenumarate case, cunoaste mii de oameni, dar, cu toate acestea, marturiseste ca in acest oras se simte singura. Ar vrea sa vorbeasca turceste, dar, afara de mama ei, nu prea are cu cine. Ar vrea sa aiba unde se ruga, dar cea mai apropiata moschee e la sute de kilometri. In Turcia n-a fost si nici nu vrea sa plece - ar fi prea departe de mama si de insula ei. E o femeie maruntica, deosebit de calma, paseste incet, rabdatoare cu timpul si cu oamenii din jur, poarta niste ochelari mari, de soare, pe care nu vrea sa si-i scoata nici pentru poza. Dupa numele sotului ei, roman, o cheama Popeanga.
</b><b>Acolo a fost casa noastra... Avea 12 ani pe atunci si tatal ei o luase sa vada dezastrul de pe malul stancos. "M-a luat - zicea el - ca sa aiba cine sa-si aminteasca." Despre copilaria sa, Icbal zice intruna: "Un vis. A fost un vis." Ce i-a ramas cel mai puternic in amintire? Florile. "Pana si-n fundul barcilor erau flori. Barcagiii ce-i aduceau pe straini in insula erau niste batrani plini de poezie si usor de urnit la poveste, aveau fesuri rosii cu ciucur, barbute argintii, vasleau incet, ca intr-un vals. Insula era inconjurata de o cetate straveche, facuta inca din vremea lui Iancu de Hunedoara, cu ziduri de pana la opt metri grosime, prin care erau tuneluri lungi si racoroase, cu cazemate prin care ne jucam, cu metereze si turnuri... Ei bine, toate aceste ziduri erau napadite, sufocate de flori, de copaci mediteraneeni, de fructe. Trandafiri parfumati, din toate soiurile, maslini, smochini, leandri, vita-de-vie agatatoare, crescuta in coarde uriase, pana la inaltimea pomilor, cu struguri grasi si inmiresmati, cu bobul lung si dulce, fara pic de sambur. Cresteau flori si din zidurile caselor. Se zicea c-am fi avut cei mai buni smochini din Europa si, cand ne-au scufundat insula, am luat cativa cu noi. N-au mai avut aceeasi dulceata in alta parte. La Severin, smochina avea alt gust: era tare. Era uscata."
Pornim impreuna in susul fluviului. Oprim masina chiar acolo, deasupra infricosatoarelor si misterioaselor intinderi de ape, intr-un cot grandios dintre Gura Vaii si Vechea Orsova, aproape de varsarea Cernei. Vantul ne impinge necrutator, dar Icbal ii intoarce spatele si scoate din buzunarul de deasupra inimii cateva fotografii si diapozitive vechi, despre care mama ei i-a zis sa nu le dea nimanui, ca nu le vrea publicate in vreun ziar. "Pozele acestea sunt acum toata viata ei, tot ce i-a ramas. Le priveste in fiecare zi. Le atinge cu mana de parc-ar vrea sa treaca de hartie si sa mangaie iarasi oamenii dragi din insula..." Intre aceste poze, una reprezinta istoria: clipa mutarii de pe Ada Kaleh. Un car cu boi in care incarcasera casa, inaintand pe o strada plina de praf, printre daramaturi. Ea, Icbal, la mijloc, si cei doi parinti de-o parte si de alta, tinand coarnele boilor, tustrei avand niste chipuri ca de hipnotizati, privind fix, undeva inainte... "Da, asa ne-a poruncit taticu" atunci, asa ne-a poruncit mereu: sa nu ne uitam inapoi. Soldatii facusera un ponton pana la tarm si ne asteptau la marginea insulei. Tin minte ca-n acea zi, un batran n-a vrut sa plece. Tipa. Se apucase cu mainile de zidul casei lui, a fost nevoie de patru oameni care sa-l ia pe sus si sa-l duca, asa putere mare-avea. Soldatii au fost buni, se uitau la noi cu mila. Si ne ajutau."
E amiaza. Turcoaica ramane cu ochii pironiti in talazurile portocalii, intocmai ca-n fotografia aceea veche, si zice intr-o doara, ca pentru sine: "Uite-acolo a fost. Uite acolo...". Glasul i se preschimba-n tremur. E sugrumat, e subtiat de eforturi adanci, de demne stradanii pentru a-si opri lacrimile: "Acolo a fost casa noastra...".
Sfantul Miskin Baba "Poate doar cei de varsta a treia isi mai amintesc. Era o stare de bine. O agitatie, o vanzoleala orientala atat de placuta, de pitoreasca... Era alta lume. Noi, singurii turci din aceste tinuturi, o mana de turci izolati de restul lumii, in mijlocul unei ape mari... Primavara, inflorea insula! Nu auzeam masini, nu auzeam trenuri, nici macar cu bicicleta nu umbla nimeni. Au fost batrani din Ada Kaleh care in "71 vazusera pentru prima data o masina. Chiar pe debarcader - debarcaderul era uite-acolo, la mijlocul insulei - puteai zabovi pe terasa unui restaurant cu scaune de fier impletit, alaturi de localnicii aceia care, desi atat de zgomotosi, nu se certau intre ei niciodata si se ofereau mereu sa te-ajute. Apoi o luai pe ulita mare, de-o parte si de alta erau numai pravalioare si vanzatori ambulanti, care-si strigau marfurile: cele mai parfumate dulceturi de smochine si trandafiri, braga, rahat din acela fin, care se intindea cand muscai, halvita cu alune, cu cacao, baclavale, renumitele tigarete Ada Kaleh... Imi amintesc de unchiul Fuat, de la alimentara, care tragea la anghioase in spatele tejghelei - doar atat cat noi, copiii, sa-i putem sterpeli cateva sugiucuri din borcane -, de cafeneaua batranului Mehmet, care nu te lasa nici sa gusti pana ce nu-ti explica el insusi filosofia mirosurilor de cafea. Afara, pe bordurile stradutelor inguste, sedeau barbati mustaciosi, cu salvari, pufaind rar din narghilea si facand cafea la nisip si era lume multa, nemti, francezi, italieni. Era minunat!
Chiar si inundatiile erau pentru noi, copiii, prilej de bucurie, cand porneam pe strazi cu barcutele spre centrul oraselului acela liliput, pana la pravalii, sau pana la posta sau pana la cinematograf... Nimic nu ne speria, de nimic nu aveam nevoie. Aveam ateliere de confectii, de tigarete, brutarie, scoala de patru clase in limba turca, eram un adevarat oras in miniatura. Undeva, in dreapta intrarii in insula, era mormantul unui mare sfant al nostru, facator de minuni: iluminatul Miskin Baba, un , cum i s-a spus prin carti. Eram mandri ca se afla pe insula noastra, veneau turci din toata lumea sa se inchine in capela aceea, la mormantul sfantului, cerandu-i ajutor. Mama zicea ca odata l-a vazut pasind pe mal, pletos, cu fata lunga si supta, privind valurile. In vis, l-a vazut de mai multe ori. Il vede si acum. Aparea mai ales in casele oamenilor cu necazuri, cu certuri. Si-i impaca..." Da, acest Miskin Baba a existat cu adevarat. A fost un mare print, ultimul print samanaid de prin secolul optsprezece, al vechii dinastii de Uzbek, stapan al tarii Buharei, o tara indepartata, bogata, cu peste cinci milioane de suflete. Era foarte invatat, isi insusise, din carti si de la numerosii intelepti pe care-i avea la curte, tot ce-i putusera oferi stiintele vremii. Dar pe cat era de invatat, pe atat era de virtuos si cucernic, drept care, inca de foarte tanar, poporul il socotea un sfant. In anul 1786, pe cand avea 30 de ani, printul a avut un vis. I s-a poruncit sa plece intr-o insula sfanta, aflata la cataractele Dunarii, caci numai astfel isi va putea gasi acea "santhi" - pacea sufletului. Si-a luat ramas bun de la curte, de la prietenii sai invatati, si-a impartit averile saracilor si s-a indreptat spre Belgrad, in cautarea ostrovului visat. Cetatea Belgradului era atunci sub carmuire turceasca si insusi sultanul l-a rugat sa fie o vreme cadiu, adica judecator, adica un om care sa potoleasca nemultumirile norodului sarb fata de Sublima Poarta otomana. Miskin Baba a acceptat si a facut pace. Dar, setos de intelepciune si nevoind sa piarda de la curtea sa un asemenea invatat, pasa Belgradului nu l-a mai lasat sa plece, dand porunca sa fie pazite strasnic cele 12 porti ale cetatii. Abia atunci s-a-ntamplat miracolul: a doua zi, paznicii tuturor celor 12 porti au venit laolalta, spunand pasei ca l-au vazut pe printul uzbek iesind in acelasi timp prin toate cele 12 porti, a trecut pur si simplu prin ziduri, fara ca ei sa aiba puterea de a-l impiedica. Si astfel a ajuns in mult visata lui insula Ada Kaleh si a ramas aici, traind ca un cersetor, venerat pana astazi... Aceasta e povestea lui Miskin Baba, printul cel sfant, care n-a visat altceva decat s-ajunga intr-o insula aruncata in aer de Ceausescu.
Gibraltarul ucis Turcoaica isi trage sufletul, ofteaza parca a zadarnicie, isi da seama ca oricum n-as putea pricepe asa, tam-nesam, ce inseamna istorie, ce comoara zace acolo, sub imparatiile albastre ale Dunarii. De pilda, spre rasarit, geamia, moscheea turceasca cu turnul ei subtire si lung pana la cer, frumoasele sarbatori ale Bairamului petrecute alaturi de parinti, de bunici... "Daca insusi Abdul Hamid, ultimul sultan al Turciei, a putut sa daruiasca insulei un covor persan enorm, tesut in fir de aur, de vreo o suta cincizeci de metri patrati si care cantarea aproape o tona, pai va dati seama ca aceasta Ada Kaleh nu era chiar asa, o insulita oarecare! Treizeci de metri de Dunare sunt acum deasupra. Treizeci de metri..."
Prin spatele nostru trec masini in mare viteza, cateva suvite subtiri ies din stransura cocului Icbalei, se incalcesc pe fruntea ei incruntata si turcoaica priveste manioasa fluviul cel mare al vietii si al mortii si-mi spune ca gata, nu mai are ce-mi zice, restul e doar apa, apa indelung uitatoare. "Aici, in locul asta am stat noi atunci si ne-am uitat cum piere Paradisul nostru. Eram toti impreuna, mai tare ne speria gandul ce-o sa facem dupa, unde-o sa ne ducem. Barbatii se tineau tari, isi cuprindeau in brate sotiile, care plangeau si intrebau mereu de ce. Ni se repetase ca asa e bine, ca aici va fi o hidrocentrala mare si un lac de acumulare lung pana la Belgrad, ca trebuie sa-ntelegem, acum nu mai sunt importante ruinele si nostalgiile, acum e importanta dezvoltarea tarii. Si ca ni se vor da alte case. Si ca va fi bine. Am cunoscut oameni care, desi lucrarile barajului de la Gura Vaii se terminasera, desi mai erau cateva zile pana la data de mult anuntatei scufundari, ei inca sustineau sus si tare ca nu se va-ntampla nimic, ca totul e doar o poveste de adormit copiii. Am cunoscut oameni care, dupa ce-au parasit insula, au murit de inima rea."
Dar avalansele de ape n-au inghitit numai visele acestor bieti turci rataciti prin stransorile Dunarii, au inghitit si istorie, milenii de istorie nepretuita. Aici s-au oprit odinioara argonautii, navigand cu corabia pe raul cel mare din stramtoarea Muntilor Rhipaei, aici au gasit incantatoarea insula Yernis sau Erthya, Insula Rosie, cum o numeau istoricii antici, amintita inca din poemele orfice ca fiind in amonte de cataractele si gherpadurile de la Portile de Fier. Aici a sosit mai tarziu insusi eroul Heracle, Hercules Iovio sau Iovan Iorgovan, dupa cum a ramas in legendele mehedintenilor, venit sa implineasca una din cele douasprezece munci ale regelui Eurysteu din Micena: aducerea faimoaselor cirezi de vite ale lui Geryon, uriasul ce stapanea insula Erthya. Aici s-a aflat, pare-se, unul din cele mai insemnate centre spirituale geto-dace, iar unii carturari au spus despre piscul ce strajuia Dunarea la Cazane c-ar fi insusi Kogaionul, adapostind sub stanca lui pestera marelui Zamolxis. Si, desi pare greu de crezut, acest ostrov amarat a fost vreme de peste sase secole prilej de razboaie colosale intre imperii, a fost cheia de intrare dinspre Orient spre Occident, a fost numit, cu buna stiinta, "Gibraltarul", fie al Imperiului otoman, fie al celui austriac... Mereu, de milenii, Ada Kaleh a fost socotita insula sfanta. Dar cat mai conteaza sfintenia in fata unei hidrocentrale si a unui lac de acumulare? Imi iau ramas bun de la doamna Icbal.
O noua Ada Kaleh? Ma intorc indaratul barajului ucigas de vise, in tinuturi unde Dunarea e mai tihnita, mai putin tragica: insula Simian, ultima escala a calatoriei mele. Auzisem ca acolo au fost mutate vestigiile de pe Ada Kaleh, numai acolo trebuia sa mai caut. Dar, foarte curios, nici unul din bastinasii tarani pe care-i intalnesc prin comuna Simian, comuna larga, lipita de rasaritul Drobetei, nici unul nu stia mai multe decat ca-s "niste ruini, niste pietroaie vechi aduse de Ceausescu de pe ostrovu" turcilor". Atat. Si putini fusesera acolo vreodata.
Privesc de pe mal Insula Simian. E mare, parca mult prea mare, labartata precum un urias mort, prabusit cu fata-n jos, in apele fluviului. Aproape se confunda cu tarmul sarbesc. Prin ceturile miscatoare ce-o inconjoara, intrezaresc cu greu o ruina lunga, roscata si, ceva mai in stanga, casa cu etaj a pichetului graniceresc. Unii oameni de-ai locului imi spusesera ca acolo se ascunde un sarpe urias, venit pe ape din Ada Kaleh, in urmarirea vechilor morminte. Un sarpe bland, gros cat un trup de om si negru ca un balaur, care se taraste de zeci de ani printre ruine. Alti simieni imi spusesera ca aici, chiar in locul de unde ma uit eu, se opresc autocare intregi de turci care plang.
Pasesc in barca gandind ca nu voi gasi nimic. Inca din departare, Simianul miroase a neom. Acostam lin, pescarul trage puternic de franghie, o leaga de un trunchi de smochin, se departeaza si-si aprinde o tigara. Tacere. Doar vreo doi soldati pazesc azi o ditamai insula de 80 de hectare, unul dintre ei, un flacaiandru in costum de camuflaj, se apropie si-mi scrie numele pe-un petic de hartie. Nu prea stie ce-i cu zidurile astea, habar n-are de-o moschee, de mormantul vreunui print sfant. "Da, sigur nu e nimic aici", imi spun mereu, mi-o spun inainte de a ajunge la paraginitul debarcader, inainte de-a ajunge in dreptul portilor cetatii, si chiar ma inciudez ca l-am deranjat pe barcagiu de pomana. Pana cand, deodata, intorcandu-ma spre rasarit, mi se taie rasuflarea: in fata ochilor imi apare intregul oras, Ada Kalehul de altadata. Merg minunandu-ma. Da, pana la urma totul seamana cu povestile Icbalei. Cetatea e aici! Caramizile mari, portalurile boltite ale intrarilor, turnurile, sculpturile, inscriptiile, mormintele au pe ele numere. Fusesera numerotate bucata cu bucata, pentru a fi puse exact la fel, exact in acelasi loc. Prin anii "70 se dorea formarea unui enorm complex muzeal si chiar a unui pod arcuit pana la tarm... S-a muncit enorm aici, sunt zeci, sute de mii de tone de piatra, s-au facut aceleasi impletituri migaloase de caramida, aceleasi complicate chei de bolta, aceleasi intortocheate tuneluri subterane, cred ca atunci au lucrat pe insula asta mii de oameni. Acum insa, o boala cumplita a zidurilor macina batrana fortificatie. E poate de la vitele soldatilor, ce pana nu demult muscau nestingherite din vestigii, e poate de la desele pradaciuni de caramida seculara, din care bastinasii si-au facut case. Se poate sa fie si de la ploi, caci caramida e uda, parca topita. Daca nu se face ceva in cativa ani, fortificatia va incepe sa se prabuseasca. Dar cel mai mult, moartea zidurilor vine de la uitare. Neinsufletita de vanzoleala si strigatele turcilor, caramida s-a imbolnavit de uitare...
Sarpele cel negru, gros si bland, nu mi-a iesit in cale. Prin fata mea sar fazani multicolori si iepuri salbatici, din ziduri au inceput sa creasca maslini, smochini si leandri, pasesc fascinat printre aceste minunatii, trec prin maiestuoase, singuratice bolti ce se arcuiesc spre cer din imparatia de ierburi arse, lujeri intepatori de trandafiri imi ranesc picioarele, inaintand tot mai in adancul insulei, tot mai departe... Sub buruieni, intr-o capela darapanata, o piatra funerara. "Printul", imi zic, judecand dupa locul si marimea mormantului, "neaparat trebuie sa fie el." Printul cel sfant si facator de minuni, care-a strabatut o lume intreaga, pentru a-si gasi tocmai aici pacea sufletului. Pe piatra nu scrie insa nimic. In rest, totul seamana cu amintirile Icbalei. Sunt zidurile, sunt strazile si mormintele ei. "Numai ceva lipseste", imi zic, intorcand pentru ultima data privirea, din barca ce se indeparteaza pe drumul de aur, unduitor, al apusului. Lipseste viata.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului) Autorul multumeste in mod special domnilor Gavrila Oprenescu, Tudor Ratoi (istoric), Vasile Iordache (pescar), Aurel Panait si Alexandru Hornoiu (localnici din Simian) pentru sprijinul acordat in realizarea acestui material.
Mileniile de sub ape Pentru prima data s-a vorbit despre aceasta insula, ca despre o indepartata tinta a eroismului, in poema orfica a argonautilor. Insula era numita Yernis, Erthya, Rusaya sau Cerne, cum o numea Eratosthene. Herodot scrie ca, dupa cum a aflat de la preotii egipteni, regele Osiris, plecand cu o flota compusa din corabii lungi, a supus pe locuitorii din "Erythra Thalassa", de unde nu a mai putut naviga din pricina stramtorilor.
Aici a poposit si legendarul erou Hercule, venit sa cucereasca tara uriasului Geryon si a fratilor sai. Ca insula se numea pe atunci tot Erthya, o dovedeste un basorelief descoperit in Cipru, pe care e zugravita legenda lui Geryon, marele erou de la Dunare, al epopeii pelaesge. Episodul e invocat si de Pindar, care vorbeste de venirea lui Hercule aici, in tinutul hyperboreenilor, pentru a culege maslinul sacru si a-l duce in templul lui Zeus din Olimp. Din pricina nenumaratilor maslini, insula a mai fost numita si Cotinusa (insula maslinilor salbatici), dupa cum amintesc poeti ca Arieu si istorici ca Pliniu, Dyonisiu Periegetul si Prisciam.
n La Herodot, insula apare sub numele de Cyraunis, avand o lungime de 200 de stadii, fiind ingusta, dar plina de olivi si vita salbatica, adica asa cum s-a pastrat pana in secolul trecut. Cornelius Nepos spunea despre ea ca nu avea in inconjur mai mult de 2000 de pasi, asadar 2958 de metri, deci, cu aproximatie, tot atat cat avea si la disparitie.
1440 - Iancu de Hunedoara a initiat fortificarea insulei, din cauza ascensiunii vertiginoase a turcilor in sud-estul european (ajungand pana la Orsova).
1526 - Dupa caderea Ungariei, in urma luptelor de la Mohacs, turcii au pus stapanire pe tinutul Portile de Fier si au ocupat insula timp de mai bine de un secol si jumatate.
1718 - Pacea de la Passarovitz, in urma unui razboi austro-turc, prin care Oltenia si Banatul au intrat sub stapanirea austriaca. La propunerea printului Eugeniu de Savoia, a inceput fortificarea insulei, in varianta cunoscuta pana la 1971 (cetatea stramutata pe insula Simian), imperialii schimbandu-i denumirea in Carolina, dupa numele imparatului Austriei. Ideea fortificarii o avusese ceva mai inainte generalul Veterani care, murind in 1695, n-a ajuns sa o duca la capat. Constructia a avut o forma de stea alungita, insula a fost legata printr-un pod de malul de miazanoapte, iar pe malul sarbesc de astazi a fost ridicat inca un fort, numit Elisabeta.
1739 - In urma Pacii de la Belgrad, insula a revenit Portii Otomane. Atunci au inceput sa apara si primii locuitori, atrasi fiind de clima blanda si vegetatia mediteraneana. Timp de aproape un veac, austriecii n-au mai reusit s-o castige decat pentru cateva luni, in vara anului 1789, sub domnia imparatului Iosif al Ii-lea.
Sfarsitul secolului al Xviii-lea - in insula Ada Kaleh si-au gasit adapost asa-numitii "adalai si cardalai", turci care nu ascultau de Istanbul si savarseau atacuri pradalnice asupra satelor din Mehedinti si Banat. Aici si-a avut tabara si celebrul Pazvantoglu (Pazvante Chiorul), un sef cvasimilitar turc, nesupus sultanului, pirat care a condus cele mai cumplite atacuri si jafuri ale satelor romanesti de la nord de Dunare. Asadar, acest "Pazvante Chiorul" din vorbirea populara a existat cu adevarat si a trait in insula Ada Kaleh.
1810 - Tudor Vladimirescu a intrat in Ada Kaleh timp de cateva zile, impreuna cu un batalion de panduri, tocmai pentru a curata insula de pradatori.
1878 - In urma Congresului de la Berlin, o data cu sfarsitul Razboiului de Independenta, printr-un artificiu diplomatic, insula a intrat sub supraveghere (nu stapanire) austro-ungara.
1918 - Imperiul s-a destramat.
1921 - Populatia insulei a hotarat, prin referendum, sa se supuna autoritatii Statului roman.
1925 - In insula s-a infiintat o administratie proprie romaneasca.
1929 - A fost organizata posta insulei, executata zilnic, a fost organizata o fabrica speciala de tigarete, iar dupa razboi, una de confectii si o scoala de meserii pentru fete.
1964 - S-au inaugurat oficial lucrarile Hidrocentralei "Portile de Fier I".
1964-1968 - Insula a fost parte componenta a orasului Drobeta-Turnu-Severin.
1971 - Barajul hidrocentralei a fost inchis, iar insula a disparut sub apele lacului de acumulare.