Ioana Flora</b><b>"Daca ar fi dupa mine, as dormi in teatru, direct pe scena" - Face parte din plutonul de tinere actrite in care teatrul si filmul romanesc isi pun mari sperante. Nascuta in Serbia, dupa 18 ani de viata "minoritara" se pregateste sa devina o stea in Carpati -
Fetita din Voievodina - Cu toate ca e locuit de romani, la noi se stie prea putin despre Banatul sarbesc. Cum arata o copilarie petrecuta in Voievodina?
- M-am nascut in satucul bunicilor din partea tatei si acolo am stat pana la un an, dupa care parintii mei s-au mutat in Novisad si asa am devenit oraseanca. Insa copilaria si adolescenta mi-au fost legate indisolubil de gospodaria bunicilor, de figura Vioricai - bunica mea -, cea care mi-a incantat sufletul cu povesti "miraculoase" despre neamul nostru cel romanesc, despre cum s-a cunoscut ea cu bunicu" si-apoi cum a venit pe lume tata... Eram fascinata de toate aceste istorisiri si le ascultam cu sufletul la gura. In timp, ele s-au incrustat undeva adanc in mine, mi-au creat sentimentul apartenentei la o familie si la o natiune deosebite. In ceea ce priveste talentul artistic, nu pot sa spun ca am fost genul de copil care sa petrec tot timpul dand reprezentatii teatrale, punand in scena piese cu papusi etc. Au existat si astfel de momente, dar ele au fost destul de rare. In scoala generala, m-am inscris la un curs de teatru, pe care insa l-am abandonat destul de curand, pentru ca pe mine profesoara nu ma lauda niciodata, asa ca am decretat ca nu-mi place. Si, cinstit vorbind, realmente nu a fost o drama. Eu ma inscrisesem la acel curs nu din vreo convingere deosebita, ci mai mult din curiozitate. Probabil. Era inca una din activitatile mele extrascolare, pentru ca eu mai studiam si pianul, baletul, engleza si mergeam si la cor. In liceu, am mai avut din nou o scurta perioada in care am cochetat cu actoria, dar, din nou, n-am perseverat. Apoi, in "93, la doar o luna de cand ne mutasem in Romania si cu trei saptamani inaintea examenului de admitere la Arhitectura, m-am decis ca vreau sa dau la Teatru. Suna ca o hotarare brusca, dar de fapt nu a fost chiar asa. Eu urmasem un liceu de arhitectura si in patru ani de zile avusesem timp sa-mi dau seama ca nu asta era ceea ce voiam sa fac. Nu aveam tragere de inima, nu eram consumata de pasiune. Asa ca, in perioada de pregatire pentru admitere, am stat mult si m-am gandit. Eram constienta ca e o decizie importanta, ca, odata luata, nu prea mai am cum sa dau inapoi. Si, intr-o dupa-amiaza feerica, pe care mi-o amintesc ca si cum ar fi fost ieri, cineva mi-a spus sa caut bine in interiorul meu, pentru ca acolo voi gasi raspunsul pe care-l cautam. Si chiar asa a fost. M-am intrebat: oare ce voiam eu sa ma fac cand eram mica? Si-atunci mi-a fost limpede: actrita! Ai mei au fost de-a dreptul socati, dovada ca nu luasera niciodata in serios timidele si rarele mele incercari artistice. Dupa ce au depasit primele momente, cele de maxima surpriza, fiecare a reactionat in felul lui: mama a fost chiar blajina, dar tata s-a manifestat destul de vehement. In esenta, i se parea ca vreau sa-mi construiesc viitorul pe un esafodaj cam subred. In urmatoarele doua saptamani, mi-am pregatit niste texte si m-am prezentat la examen. Nu va puteti inchipui ce emotionata eram: dupa ce ca ma simteam nesigura, trebuia sa fac fata si unei culturi noi, pe care trebuia s-o asimilez cat mai rapid. E adevarat ca-mi petrecusem multe vacante in Romania, la Targu-Jiu, la bunicii din partea mamei, totusi - a trai efectiv, zi de zi, intr-o alta tara iti impune un alt ritm, un alt fel de a simti lucrurile. Din fericire, am reusit la examen din primul foc, iar perioada facultatii a fost foarte colorata si vie. Am avut enorm de invatat. Pregatirea unui actor e foarte complexa, iti solicita multe aspecte ale personalitatii. Ajungi sa explorezi zone pe care pana atunci nu le-ai mai atins, descoperi in tine raspunsuri care nu stiai ca-ti sunt la indemana. Am muncit cu frenezie, cu o ravna de care nu ma credeam capabila. In fiecare vara, pe langa examenele clasice, mergeam la Festivalul de la Sighisoara. Apoi, am facut un turneu prin Italia si altul prin estul Europei: Budapesta, Bratislava, Praga, Cracovia, Varsovia. In acest ultim turneu, a fost vorba de niste spectacole stradale, care ne-au oferit oportunitatea unor experiente inedite: cadrul era neobisnuit, iar oamenii apartineau unor alte culturi si, ca atare, reactionau diferit de publicul romanesc. Nu in ultimul rand, vreau sa spun ca din perioada facultatii am ramas marcata de profesorul meu, Alexandru Repan - un actor cu o personalitate foarte puternica. Fiecare gest al lui venea din interior, ceea ce inlesnea comunicarea cu noi.
Anii de ucenicie - Cand ai realizat ca optiunea ta pentru teatru nu fusese o greseala? Cand ai inceput sa lucrezi efectiv?
- Pe parcursul facultatii, am dat probe peste probe si niciodata nu eram selectata. Deja acumulasem o stare de acuta frustrare, mi se parea ca nimeni nu are nevoie de mine. Singurul proiect demn de trecut pe o posibila carte de vizita profesionala a fost filmul de diploma al lui Radu Munteanu, care s-a numit "Ea". Dar de muncit, la propriu, am inceput sa muncesc abia dupa ce am terminat facultatea si am plecat la Piatra-Neamt. Eu niciodata nu am avut disperarea lui "ce fac dupa?". Nici cand m-am trezit cu diploma in mana nu m-am agitat foarte tare. Abia cand am intrat in vacanta, mi-am spus ca ar trebui sa ma orientez si eu catre ceva. Si, dintr-o data, din mai multe parti am inceput sa aud vorbindu-mi-se despre teatrul din Piatra-Neamt. O colega fusese acolo, daduse concurs si-mi povestise ce frumos e. O alta pleca acolo sa puna in scena o piesa si m-a intrebat daca nu vreau sa vin si eu sa lucram impreuna. Apoi am auzit ca vine Vlad Mugur sa monteze un spectacol. Tot la Piatra-Neamt. Intr-o zi, mi-am spus ca trebuie sa ma lamuresc la fata locului si m-am suit in primul tren spre Moldova. M-am dus la teatru si am spus ca vreau si eu sa dau o proba la Vlad Mugur. Directorul s-a uitat la mine si mi-a spus ca ma cunoaste. Ma vazuse in spectacolele de la Cassandra. Asa ca inainte de a intra la proba lui Vlad Mugur mi-a zis: "Mie sa-mi spui de-acum daca semnezi contract sau nu". I-am raspuns cu un "da" raspicat. Pur si simplu, a iesit din mine. M-am intors la Bucuresti, mi-am facut bagajele si, din nou, mi-am socat parintii. Stii cum e: in general, se fuge de provincie. Exista o preconceptie ca acolo te ingropi, ca de acolo nu mai pleci fiindca te plafonezi. E adevarat ca sistemul cultural romanesc e unul centralizat, dupa modelul francez, insa si in provincie mai exista teatre luminate, in care se intampla lucruri minunate. Si iar e adevarat ca in teatrele din provincie, din cauza unei mai slabe expuneri, exista riscul de a-ti pierde miza si atunci te molesesti. Sunt insa si actori care dau totul, cu aceeasi pasiune si acelasi devotament de la inceput pana la sfarsit. Vreme de doi ani am trait, am respirat numai prin ceea ce lucram. Dac-ar fi fost dupa mine, as fi dormit tot in teatru, acolo, direct pe scena, numai pentru a putea sa ma trezesc in acea atmosfera mirifica. Ascultam cu nasul, cu ochii, cu gura si cu urechile. Atunci mi-am dat seama ca asta e cu-adevarat ceea ce vreau sa fac pentru tot restul vietii. Lucram aproape cu exaltare, cu o foame incomensurabila de nou. Pe fondul acestei magnifice stari de spirit, am construit proiect dupa proiect: "Scandal cu public", "Fat-Frumos din lacrima", "Livada de visini", "Crima din strada Lourcine". Dupa doi ani, experimentul se consumase. Asa ca m-am intors in Bucuresti, fericindu-mi parintii. Revenirea a fost de bun augur, pentru ca am dat probe la Cristi Puiu, pentru filmul "Marfa si banii", si-n felul acesta am ajuns eu la celebrul Festival de la Cannes, unde a fost minunat. Ca actor, reprezentant al unui produs de care esti mandru si multumit, te simti extraordinar. Ulterior, pe langa altele, am devenit membra a trupei lui Dan Puric, ceea ce pentru mine este o onoare si o enorma responsabilitate. Acum lucram la un spectacol ocazionat de cei 150 de ani de teatru si toata energia mea este canalizata in aceasta directie. Tot ceea ce-mi doresc in acest moment este ca spectacolul sa iasa bine.
Tristetea instrainarii - Primul lucru pe care l-am aflat despre tine a fost ca esti romanca din fosta Iugoslavie, nascuta si crescuta in Voievodina pana la 18 ani. Descrie-ne, te rog, felul in care traiesc romanii din Banatul sarbesc.
- Am sa-ti povestesc ceva: cand eram eu prin clasa a doua, ne-au pus la scoala sa ne declaram nationalitatea. Ei bine, indiferent ca erai roman, ungur, slovac sau orice altceva, de scris trebuia sa scrii ca esti de nationalitate iugoslav. Asa se traia. Totusi, nu pot sa spun ca eu am fost vreodata luata peste picior sau privita de sus pentru faptul ca eram romanca. Una era viata de zi cu zi si alta era politica. Constiinta nationalitatii la romani s-a pastrat, mai ales la tara. Exista sate intregi sau comune in care jumatate sunt romani si jumatate sarbi. In acele zone, se vorbeste savuroasa romana banateana, s-au pastrat traditiile, iar sarbatorile religioase sunt respectate cu sfintenie. Cand eram mica, imi amintesc ca eram tare bucuroasa ca aveam parte de Anul Nou de doua ori: o data pe stil romanesc si o data pe cel sarbesc. Sau de Craciun, cand bunica facea colaci, eu eram responsabila de belsugul casei pentru anul urmator: ca sa fie recolta bogata si sa avem multi pui, trebuia sa ma bag sub masa si sa cotcodacesc, dupa care ieseam si toti aruncau peste mine cu grau.
- Poti sa faci o comparatie intre romanii din Serbia si cei de aici, din patria mama?
- Romanii din Serbia nu se simt impliniti. Asa cred eu. Ei sunt romani, dar traiesc intr-o alta tara, iar traiul acesta le impune o supravietuire spirituala care nu e intotdeauna usoara. Oamenii aceia sunt romani si traiesc cu aceasta credinta. Spiritual nu se leapada niciodata de tara lor, dar cotidian sunt nevoiti sa traiasca istoria unui alt pamant. Or, asta se simte mai intens sau mai atenuat in functie de individ, dar se simte. Si doare. Mie, cel putin, mi s-a parut nedrept si frustrant.Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu (3)