</b><b>Traian Ganea</b><b>"Cine a simtit o data rumegusul si mirosul unei arene de circ nu le mai uita niciodata" Straduta linistita in centrul Bucurestiului: ambasade, case vechi si frumoase, primul copac inflorit pe anul acesta, flori albe de magnolia. O curte si-o scara interioara. La primul etaj, in fereastra, pe cateva policioare din lemn, vreo zece muscate si cactusi stau tolanite in ghivece, sub lumina puternica a unui apus de primavara. Fiecare tep, fiecare floare rosie-rosie respira din plin in baia de soare. Pe peretele opus ferestrei prin care invadeaza lumina, chiar langa umbra perfecta a policioarei cu ghivece, se afla o usa pe care scrie Traian Ganea. Imi deschide un domn cu parul alb, dat pe spate, slab si inalt. Fost trapezist zburator, mare artist de circ, cu aproape sapte decenii in urma, visa sa ajunga acrobat si nu si-a scos asta din cap pana nu a reusit, iar acum, la 84 de ani, pe langa titlul de artist emerit si proaspatul premiu Uniter, este detinatorul unui cufar cu amintiri despre o lume fascinanta. Un cufar ce se deschide cu o fraza pe care fostul trapezist zburator o mai repeta din cand in cand si care pare sa spuna singura aproape totul despre viata lui: "Trebuia sa iubesti atat de mult circul ca sa faci ce am facut eu".
</b>
<b>Zece ani de incercari In Fagarasul anului 1935, un fiu de taran din Pojorta vedea ceea ce nici el si nici altcineva din familia sa, nici macar nu stia ca ar exista: circul! Calareti, jongleri, clovni, dresori de animale, lumini, paiete si culori se invarteau intr-un ritm ametitor in arena, insa ochii tanarului de 16 ani au ramas fixati asupra gimnastilor si acrobatilor. "Eram coplesit. Mi-au placut atat de mult spectacolele acelui Circ Regal, incat din acel moment numai asta am avut in cap: sa devin acrobat, artist de circ. Sa nu mor pana nu devin artist de circ. Asta voiam si basta, nu mai era cale de intoarcere. Pana atunci nu facusem sport, eram slabut, firav. Arta asta se mosteneste din tata in fiu, iar eu nu aveam nici o ruda, nici un cunoscut care sa aiba vreo legatura cu circul. Trebuia sa iubesti atat de mult circul ca sa faci ce am facut eu."
Pojorta era un sat frumos, aflat intre Olt si Muntii Fagaras, insa Traian Ganea voia neaparat sa plece, nu-l atrageau nici munca la camp si nici nu-i placeau "laptele si branza" ciobanului, asa cum ar fi vrut tatal sau sa-l vada. Mama l-a indemnat sa-si continue scoala si, la 16 ani, a ajuns ucenic de tipograf in Fagaras. Bucuria a venit insa din alta parte: intr-un sat din apropiere, baiatul a cunoscut un artist de circ mai batran, Vincent Boita, pe numele sau. "Avea o curte mare, plina cu tot felul de aparate, de instalatii pentru gimnasti, si mergeam des la el, impreuna cu alti tineri cu care voia sa-si faca o trupa. Fusese in America, ne povestea tot felul de amintiri, ne arata fotografii vechi si noi innebuneam de placere. M-am tot antrenat, dar nu eram stralucitor, nu prea aveam nici putere, asa ca au plecat fara mine in turneu, iar eu am ajuns in Bucuresti ca lucrator tipograf. La sfatul lui, mergeam la Sala Tirul, pe Calea Victoriei, langa fostul Teatru "Regina Maria", era acolo o bisericuta care mai e si astazi. Acolo se antrenau iarna boxerii, luptatorii, iar eu exersam la inele, la bare fixe, cu gandul la visul tineretii mele. La 21 de ani, pe cand eram pregatit sa devin artist de circ, m-au luat militar. Apoi a inceput razboiul. Aproape cinci ani am fost militar, cateodata mai mergeam la batranul acela si ma antrenam, am luptat si pe front, apoi, in 44, m-au lasat la vatra. In 46, dupa mai bine de zece ani de incercari si dorinta arzatoare, am aparut in fata unei comisii de vizionare si am primit carnetul de artist. Aveam 27 de ani."
"Auzeam marsul, tasneam in arena si uitam de toate" "Circul asta e o arta veche, veche de tot, insa la noi se poate vorbi cu adevarat de el din secolul al Xx-lea, cand s-a construit pe cheiul Dambovitei Circul "Sidoli", demolat prin 32 - 33. Eu am lucrat in primii ani la mai multe companii, la circul cehului Krateyl, la Circul "Palladium" - care era undeva unde-i acum Facultatea de Drept -, la Antorio, la Bernea, la Moscu, la Franzini, la Metropolis. Erau circuri de lemn, incalzite iarna atat cat se putea, pentru ca atunci cand nu erau spectatori era un frig ingrozitor. Dormeam cate doi in cabine in care nu se facea focul si puneam peste noi o saltea din cele pe care le foloseam in spectacol. Era frig si mizerie, greu de tot, trebuia sa iubesti prea mult circul. Uneori, nici patronii n-o duceau mai bine decat noi. Cand plecam in turnee, ne ingramadeam cum puteam in cate un <<bou vagon>> - asa le spuneam noi vagoanelor de marfa cu care calatoream. Puneam saltelele pe jos si la drum! Alteori mergeam clandestin, la <<gradinate>> - faceam un tunel din bagaje si ne ascundeam acolo, iar in gari aveam grija sa nu ne scoatem capul sa ne vada cineva. Apaream in spectacole in costume vechi, pastrate de la foste trupe, de la cate un coleg mai mare, banii abia daca ne ajungeau de mancare, mai faceam, ce-i drept, chete printre spectatori, insa mie nu mi-a placut niciodata acest obicei."
In 1948, a cunoscut-o pe viitoarea lui sotie, si ea artista de circ - contorsionista. Tatal ei era patronul unui circ, "Globus", pe care l-a lasat insa la iernat undeva, pe langa Dorohoi, si cand s-a intors in primavara, n-a mai gasit decat niste ramasite metalice. Lemnul disparuse. Unii spun ca l-au furat rusii, dar cine poate sa stie? A luat-o cu el, in numarul de trapez, si din 1957 si-a format, impreuna cu sotia, cu fiul ei si cu alti colegi, propria trupa de acrobatie, Trupa Ganea.
Nu, Traian Ganea nu a regretat nici o secunda, niciodata, nici in anii de saracie ai circului ambulant, faptul ca si-a petrecut zece ani alergand dupa visul de a deveni acrobat. Chiar daca nimeni din familia sa, nici parintii, nici sora, nici cei patru frati nu au fost de acord cu alegerea sa si nu au venit niciodata sa-l vada la un spectacol. Familia lui ramasese la Pojorta, dar marea familie a circului il insotea in orice vagon de tren, in orice orasel in care se ridica pentru cateva zile o cupola.
"Este la fel cum se spune despre praful scenei in teatru. Cine a simtit o data rumegusul, mirosul manejului, nu le mai uita in veci si nu se mai poate lipsi de ele. Mi-a placut la nebunie viata asta nomada, totul era o aventura, n-aveai timp sa te plictisesti; timp de 6-7 luni pe an eram in turneu. In plus, eram foarte buni prieteni. Dresori, jongleri, acrobati, petreceam mult timp impreuna, chiar si marile sarbatori, Pastele si Craciunul. Atunci era foarte mult de munca, iar dupa spectacol mergeam la mine in cabina, unde facea repede sotia cate ceva de mancare si beam cate o sticla de bere sau mergeam la restaurant. Krateyl, patronul de circ, ne mai lua cateodata cu el si ne facea tuturor cinste. Astia voiau sa faca <<internationala>>, dar la noi in circ era gata facuta: aveam svabi, unguri, tigani, evrei si ne intelegeam cu totii foarte bine. Asa de bine, ca faceam si o groaza de trasnai, de glume, unii pe seama celorlalti. Tin minte ca un coleg s-a descaltat si s-a urcat in cupola, iar noi, intre timp, i-am batut pantofii in cuie, el a coborat, a salutat publicul si mai ia-ti pantofii daca poti. Altuia i-am infasurat haina de stalpul circului in timpul spectacolului si i-am pus lacat. Unui coleg i-am uns cu ardei iute dentiera cu care tinea in echilibru diferite obiecte. Noi radeam cu lacrimi in culise, dar el trebuia sa-si faca numarul, chiar daca avea si el lacrimi in ochi, de la usturime. Cu toate glumele astea, eram foarte atenti unii cu altii cand era vorba de numere periculoase. La Tulcea, un pusti a cazut de sus de tot, venea cu capul in jos, praf se facea. Publicul incremenise. Am tasnit din culise, l-am prins, l-am rasucit si ne-am rostogolit amandoi. Nici acum nu-mi dau seama cum am facut-o. L-am dus in culise aproape lesinat si cand si-a revenit a bagat capul prin cortina si a salutat publicul. Se intamplau multe accidente. La Harkov, Lidia Jiga a fost omorata de lei sub ochii nostri. A fost ingrozitor. Pe noi, pe mine si pe cei din trupa mea, ne-a ferit Dumnezeu de accidente. Ne-am ferit si noi, prin nenumarate antrenamente si repetitii. In 1954 s-a infiintat Circul de Stat si lucrurile s-au schimbat, castigam bani frumosi, stateam in cele mai bune hoteluri, mancam la cele mai bune restaurante. Cine credeti ca s-ar fi gandit la asa ceva in anii in care umblam ca tiganii cu ursul? Au inceput turneele in strainatate, Polonia si Ungaria, Urss, Austria, Germania Federala, sustineam si spectacole separate la circuri particulare. Ajungeam la pranz, ne montam singuri, cu mare atentie, instalatiile, trapez, trapez dublu, trapez zburator, abia apucam sa terminam si apareau spectatorii, iar noi fugeam sa ne imbracam. Am imbatranit in circ, insa intotdeauna am avut emotii inainte de fiecare numar, iar atunci cand eram pentru prima oara intr-un circ, presiunea psihica crestea. Auzeam marsul, tasneam in scena si uitam de toate. Iti mai loveai partenerul, ziceai: <<Aoleo!>>, si il auzeai intr-o fractiune de secunda: <<Nu-i nimic, forta, hai inainte!>>. Emotii, lovituri, nu contau, publicului trebuia sa-i arati o fata zambitoare. In Polonia, am avut trei coaste rupte, ma durea de innebuneam, dar credeti ca am renuntat, credeti ca am zis ceva? Nimic, altfel toata echipa de sapte oameni ar fi trebuit sa plece acasa. Satisfactiile au fost insa mari, mari de tot."
Traian Ganea ar mai avea multe de povestit, insa nu il mai pot lasa. De atata povestit, mainile sale, pe care si le-a framantat fara incetare, sunt rosii ca si petalele muscatelor din ghivecele insorite. Poate ca asa aratau si acum 40-50 de ani cand, dupa ore de repetitii si antrenamente, cortina se dadea la o parte, el iesea cu reflectoarele batandu-i in ochi, in mirosul puternic de rumegus si de animale, urca la trapez si oamenii il urmareau cu rasuflarea taiata pret de 10-15 minute, dupa care veneau uralele. Saluta, urmau alte 10 minute de tacere absoluta - regula trupei dupa fiecare numar nou - si, dupa ce spectacolul se incheia, strangea "instalatiile" si se indrepta spre alt oras.
"Uneori, nici nu-mi vine sa cred ca am dus aceasta viata, ca sute de mii de oameni au fost cu sufletul alaturi de mine si m-au aplaudat. Noroc ca ne mai intalnim cateodata, la aniversari, cei care am mai ramas din circul de altadata, si ne amintim de zilele acelea. Ce vreti, fara nostalgia tineretii nu se poate. Nu pot sa uit diminetile in care ne trezeau tractoarele ce incarcau tot, dupa ce terminam spectacolele intr-un oras. Atunci ma deranjau, dar dupa ce se incheia turneul le duceam dorul, simteam ca-mi lipseste ceva. In zilele ploioase, stateam in rulota, priveam pe geam si asa placere imi facea sa ascult cum picura stropii pe tabla... Am avut multa vreme dupa aceea si mai am inca si acum, nostalgia zilelor cu stropi de ploaie pe acoperisul rulotei."Iulian Ignat
Foto: Arhiva Academiei Romane (3)