Romania Necunoscuta
Amintiri pe fundul apei- Pe Clisura Dunarii au existat candva sate bogate si tarani fericiti. Constructia barajului le-a scufundat fericirea intr-un cimitir gigantic de apa. Dar amintirile nu au moarte. In zilele senine, de primavara, bisericile se inalta din valuri, iar oamenii aprind lumanari -
Legenda spune ca inainte de marile batalii, stravechii daci beau apa din Istru. Credeau ei ca apa aceasta, daca a reusit sa rupa muntii si sa-i strabata, pe ei ii va face nemuritori. Beau apa din Istru si o betie ciudata ii cuprindea, o fierbinteala mai tare ca cea a vinului ii umplea de puteri, facea ca sangele sa clocoteasca in vene, inrosindu-le sabiile incovoiate ca niste seceri. Stapanul fluviului, un balaur aflat in adancuri, trecea in ei, transformandu-i in lupi.
Sunt pe Clisura Dunarii, urmand curgerea intortocheata a batranului Istru, cautand urmele balaurului. Balaurii nu au moarte, deci trebuie sa fi supravietuit undeva, aici, printre muntii inveliti in pacla albastrie a primaverii, amintirea lor trebuie sa poata fi dezgropata cumva. Dincolo de boarea solara ce pluteste deasupra apelor trebuie sa se poata simti respiratia animalului cosmic, in care dacii credeau si pe care il identificau cu fluviul insusi. Trebuie sa ajung la Cazane, acolo unde Dunarea fierbe in vartejuri grozave, pe locurile unde lupta dintre balaur si peretii de stanca a lasat urme adanci.
*
Ieselnita. Steiuri albe, din piatra poroasa, izbucnesc din ierburile abia mijite. Undeva, in padure, zeul Pan canta cu glas de pasari, cand in fata mea rasare o femeie fara de varsta, pe care aveam sa aflu ca o cheama Maria, pascandu-si oile si caprele rosii pe malul apei, intr-un fel absent si ratacitor. Deasupra se afla cerul, de jur imprejur curge pacla, ca un soi de respiratie a adancurilor. Soseaua e pustie si serpuieste, imitand linistea de lumina a apei. O intreb lucruri obisnuite despre satul ei, despre capritele care pasc printre bolovani, despre amintirile ei. Nu vreau s-o sperii, nu vreau s-o intreb din prima despre balaur si despre lucruri prea vechi, o las sa-mi spuna povesti mai recente, observand straita de lana de pe umarul ei, cizmele de cauciuc, puloverul aspru, incheiat pana la ultimul nasture, ascultandu-i timbrul molcom al vocii scurgandu-se printre pietre pana la clipocitul fluviului. "Nu-s de-aicea nascuta", spune ea, intinzand palma catre una dintre caprite. "Mi-s nascuta in Ograjenie, mai departe, acolo unde apa Brancuniei coboara din munte. Acolo era satul meu, inainte de vremea apelor mari. Aici is doar maritata, dar toate mi le aduc aminte, de cum erau. Lacul Brancuniei era numai un paraias. Unde merg acuma barcile pescaresti era casa tatalui si a bunicilor mei, nici podul nu era, ci doar apa Brancuniei, pe care mergeam pana sus, cand eram copila. Cat ce m-am maritat, si pamanturile bune or fost bagate sub ape, ca inghitite de Dumnezeu, s-o sucit lumea toata si-or inceput saracii cum n-or fost niciodata, de cand stiu eu."
Amintiri despre Brancunia
Povesteste cum urca pe Brancunia, in cautarea tatalui dus in munte, la oi, uneori pana sus, pe Omenescul Mare, fara nici o frica de salbaticiuni sau de duhuri, sau pe paraul Morii, cu caii, pe varful Svinitei, acolo unde numai hulii se avantau. Cum facea cruci mari, inainte de drum, si apoi la fiece rascruce din potecile de oi si de cai, povesteste despre cum erau pamanturile de pe malurile Dunarii de manoase, cum luau cu carutele untul gliei pentru a-l duce sus, pe pasuni, la colibe, pamant inchinat in zile de sarbatoare si de Duminica, cum taica-sau prinsese frica sa mai poarte hamgerul la brau, pentru ca in sat venise un militian nou si cum pentru un barbat ca el, a umbla fara hamger prin paduri era ca si cum ar fi umblat fara haine. "Cand se petreceau toate acestea, cand s-a petrecut marea schimbare a acoperirii pamanturilor cu ape?", intreb. "Or fost poate vreo 30 de ani, poate mai mult, prin 68 sau 69, parca vad ulitele asa cum erau si pe sarbii care veneau din satele vecine la targ, la noi, cu caii acoperiti cu velnite de lana. Aveam cozile groase, pe spate, si numai ce-l cunoscusem pe Patru Ciorba al meu."
Patru Ciorba cel voinic a fost omul ei, cel care avea sa-i faca doi prunci cuminti si buni si care, in cele din urma, avea s-o lase singura si saraca, murind.
Scot harta din buzunar pentru a vedea unde se afla paraul ireal al Brancuniei, paraul amintirilor acestei femei care e gata sa planga, unde se afla sipotul de cristal deasupra caruia copacii fac tuneluri de crengi si unde ea arunca busuiocul in apa, ca sa-si afle destinul. Nu, ea nu poate sa-mi arate pe harta, dar descopar ca lumea despre care vorbeste e o iluzie, ca nu mai exista, ca nici macar numele nu mai sunt aceleasi. Brancunia ei "de prindeai pestii cu mana" se numeste astazi Mraconia, satul ei, Ograjenie, se numeste pe harta Ogradena, varful Omenesc al muntilor sai se numeste Omenisc. Femeia isi aminteste despre o lume din care nici macar numele nu au mai ramas. O privesc uitandu-se uluita la harta mea, ii spun uite, aici este Dunarea, vezi, ca un sarpe albastru, strecurandu-se printre munti, aici e paraul Brancuniei care si-a schimbat numele, aici este Ieselnita marii plecari, aici, sub lacul acesta ar trebui sa fie vatra vechiului sat. "Da, ca un sarpe e Dunarea", zice ea, stand in picioare, urmand cu degetul ei noduros traseul sinuos al fluviului pe harta, "ca un sarpe a si venit, apa crestea fara valuri si fara zgomot, parca era un vis, si noi veneam in fiecare dimineata sa vedem cu cat a mai crescut, gradinile cui au mai fost inghitite, vedeam casele astupate pana la ferestre, apoi pana la coperis, apoi n-am mai vazut nimic si tocmai atunci m-am fost maritat", zice, luand intr-un sfarsit degetul de pe harta, ca si cum ar fi rupt ceva de-acolo. Risc marea intrebare pe care vreau de mult sa i-o pun: "Oamenii vechi credeau ca duhul Dunarii este un balaur, un sarpe mare care involbureaza apele si care aduce ploile cele mari". Ma priveste cu luare-aminte si spune ca toata lumea stie asta, ca e balaurul cu care se lupta Sf. Gheorghe in icoane, acelasi cu sarpele casei, despre care bunica ei i-a spus ca trebuie hranit 7 ani numai si numai cu lapte, ca sa se transforme in balaur si sa ia in stapanire puterile apelor. Numai ca acum nu mai exista toate acestea, nimeni nu mai face caloieni, asa cum facea ea atunci cand era copil, nimeni nu-i mai infasoara in sicriute de coaja de mesteacan si nu le mai da drumul pe Brancunia la vale. "Poate ca de-asta sunt secete, poate ca de-asta e mai mare saracia, de-au ajuns copiii mei care au liceul sa dea cu matura la Primarie si prin sat. Lumea e altcumva de cand or crescut apele", zice, intinzand iarasi mana catre una dintre caprite, "aia cu fruntea neagra, care-i cea mai desteapta."
Vasazica, balaurul nu a murit cu desavarsire, imi spun, si iau din masina cateva portocale din rezervele strategice de calatorie, femeia asta isi aminteste, se mai gandeste inca la el, fara sa stie nimic despre negura timpurilor din care vine legenda. Pentru ea, istoria incepe acum 30 si ceva de ani, atunci cand apele Istrului au urcat incet peste case. "Cand au construit barajul, au zis ca n-om plati niciodata curentul", zice cu obida, "numa c-or mintit." "Niste ticalosi", adaug si eu; "dar unde se duce sarpele casei, dupa cei 7 ani in care a mancat numai lapte?" Ma priveste cu ochii mijiti din pricina soarelui. "Pai, dupa 7 ani se face balaur, apoi se adanceste prin pesteri si pe sub munti, sa nu vada lumina soarelui pret de alti 7 ani, iar la 14 ani se face zmeu, asa ziceau mosii nostri din sat. Cobora in Dunare, de unde numai solomanarul frate cu el il mai scoate." Apoi pune portocalele in straita de lana. Primele berze zboara undeva, deasupra, in mierea solara care curge pe fluviu, ea le priveste cu mana streasina peste ochi. "Solomanari care nu mai sunt acuma, la fel stateau 7 ani prin pesteri, ca sa prinda puteri, s-apoi intrau in oastea lui Sfantu Petru, de se faceau calareti de balauri si aducatori de nori", adauga ea pe ganduri. "Acuma platim curentul ca toata lumea, numa casele si gradinile noastre sunt colo, sub ape, unde se rotesc berzele."
Padurarul si biserica de sub ape
Constructia barajului de la Portile de Fier si inundarea satelor de pe Clisura Dunarii a fost un eveniment cosmic pentru oamenii acestia, care si-au vazut nu numai pamanturile scufundate in ape, dar si casele, bisericile si, intr-un fel, trecutul. A fost un fel de rascruce astrala a vietii lor de tarani cuminti, pe care n-o vor uita niciodata. Timpurile se impart pentru ei in "inainte" si "dupa", in timpul "Dunarii mici" si al "Dunarii mari". Aveam sa descopar ca majoritatea lor pot inchide ochii si arata cu degetul spre adancuri, "Uite, acolo era casa noastra, acolo era fantana lui Gaspar, cam pe-acolo era carciuma ce-o tinut-o mosul lui Miodrag inainte sa vina comunistii". Toti viseaza in noptile lungi, de iarna, ulitele satului lor.
Sunt in gura golfului Mraconia, pe locurile pe unde trebuie sa fi fost casele satului din amintirile Mariei Ciorba, Ograjenie. Trebuie sa vad cu ochii mei paraul memoriei sale, acela care coboara din munti prin tuneluri de crengi, trebuie sa merg pana la capatul lacului acestuia care musca din munte. Peste lac, capul gigantic al unui Decebalus cioplit in stanca urateste peisajul. Niste nepriceputi au taiat cu barda in carnea de piatra a muntelui un chip monstruos. Intre sublim si ridicol, pasul tragic a fost facut, pentru ca aici suntem de fapt intr-una dintre cele mai halucinante rezervatii naturale din Europa, rezervatia Cazanelor Dunarii, ce se intinde intre paraul Mraconiei si apa nebuna a Ponicovei, care curge prin inima unui munte.
Din sat au ramas cateva casute catarate pe dealuri de spaima apelor. Jos, langa Dunare, sunt vile noi si o tabara scolara prabusita in sine insasi, cu barnele smulse de vanturile unei ierni prea lungi. La capatul golfului gasesc paraul de cristal al amintirilor Mariei, Brancunia memoriei sale de taranca stramutata, asa cum mi-l descrisese dupa 30 de ani de absenta, umbrit de tunelul crengilor, strafulgerat de tipetele unor pasari nevazute, punctat arzator pe maluri cu primele flori ale unei primaveri pe care o poti respira. Merg kilometri catre muntii de deasupra pe malul raului, reconstituind amintirile femeii in jurul copacilor, pana in locul in care aveam sa-l cunosc pe padurarul Milosescu.
Tocmai bine, mi-am zis, e tanar, cred ca are doar vreo 30 de ani, o sa vedem ce crede el despre taramul acesta al planetarei inclestari dintre batranul fluviu si munti, sa vedem ce-a ajuns pana la el din amintirile ancestrale ale balaurului, la ce se gandeste mergand la pas pe teritoriul padurilor sale de responsabil forestier al timpurilor moderne. Cristi - caci asa il mai cheama - zambeste subtire, in mijlocul pustietatii sufocate de padure, priveste stancile prabusite care blocheaza drumul inainte, catre izvoarele Brancuniei, se arata uimit ca stiu numele acesta pe care nu-l mai foloseste nimeni astazi, isi aranjeaza mereu tolba de piele si parul. E localnic, da, stie pesterile si toti muntii astia pe deasupra, ii plac animalele si florile de primavara, are doi copii mici, ii plac iezii, nu-i plac masinile, merge cu bicicleta, sta mult timp singur si nu se gandeste la nimic. "Iar chestia asta cu balaurii ascunsi in pesteri, ce naiba, domle, doar nu esti copil, nu balaurii aduc ape si nenorociri, ci oamenii, uite cum a fost la scufundare, de-au inghitit apele biserica Mraciunii, veche de o mie de ani si mai mult, de-a implinit visul lui mosu-meu..." Eu tac. Ce vrea sa zica? "Domle, te duc sa vezi locul! Pai, mosu-meu a fost pe timpuri un fel de dascal la biserica asta si o visa mereu inghitita de Dunare, cica se involbura Dunarea pe cazane ca si cum ar fi fiert toti diavolii inauntru, el era batran tare de-acuma, si intr-o zi - eu eram copil de tata - numai ce aude ca se-mplineste visul cel negru si ca biserica noastra e inghitita de ape. S-a dus, a vazut, s-a intors acasa si a murit." Il privesc direct in ochi pe padurarul Cristian si zic: "Nu cumva mosu-tau visa biserica inghitita de un balaur iesit din apele Dunarii?" El evita elegant raspunsul, privind in sus, si zice ca cea mai mare nenorocire care s-a intamplat acolo, pe Cazane, a fost cica pe la 1700, cand 21 de calugari au fost ucisi cu sabia, si biserica incendiata. Mosu-sau se ducea de Sambata mortilor sa se roage la Cazane pentru ei, fiindca lumea spunea ca atunci umbrele lor se pot vedea plutind peste vartejurile grozave ale apelor. Dar mai sunt si alte umbre de morti pe acolo. Au murit destui la Cazane, ii impusca militia comunista cand incercau sa traverseze Dunarea inot, ca sa fuga la sarbi. Batranii zic ca nu e bine sa te apropii de locul ala, unii fac cruci cu limba pe cerul gurii, altii inmoaie degetul in apa si isi fac cruci pe frunte, inainte sa treaca cu barca prin dreptul bisericii scufundate. "Sunt oameni care au murit fara lumanare", zice el.
Soarele e mereu pe cer, pacla albicioasa ca o respiratie a Istrului e mereu acolo, deasupra apelor involburate, Cristi Milosescu imi arata mereu vulturii mari care plutesc deasupra padurii, imi arata copacii rari, alunul turcesc, stejarul rosu, imi spune istorii despre vipere cu corn si scorpioni, despre pestera fantastica a Ponicovei, bantuita de istorii stravechi, pe care el o sa mi-o arate si, daca vreau, ma duce sus, la coliba familiei sale din munte, deasupra Dubovei, de unde se vede uriasul golf dintre Cazane. Il intreb daca stie ce-i ala un solomanar. Surpriza. Lumea spunea despre mosu-sau, cel care visa biserica de sub ape, c-ar fi fost solomanar. "Ai vreo poza de-a lui?", intreb. "Nici una, el nu si-a facut niciodata o poza, pentru ca zicea ca-si pierde sufletul." "Bine", spun, "maine mergem la coliba din munte, la animale." Este locul in care mosu-sau si-a petrecut jumatate din viata si unde acum locuieste aproape tot timpul taica-sau, Patru.
Dubova
Sunt oameni ciudati, tacuti, visatori, batrani incremeniti in amintiri pe care uneori le rostesc cu grija, ca si cum ar vrea sa nu le deterioreze spunandu-le. Satul se ridica in trepte, ca o piramida circulara, in jurul golfului superb al Dubovei. Caut pe cineva anume, pe cineva care a fost apropiat de solomanar, de mosul lui Cristian. Soarele sta sa se prabuseasca rosu in spatele muntilor. Pe mal se construiesc vile din piatra. Ceva nevazut face cercuri pe apa, cercuri pe care rate motate le ocolesc cu grija. Unii istorici spun ca institutia solomonarilor, calaretii de nori, aducatorii de ploi, stapanii de balauri, coboara din stravechii preoti zamolxieni ai dacilor. Puterile lor de a aduce ploaia sau de a imprastia norii de grindina se dobandeau prin rugaciune si prin izolare, la fel cum si balaurii prindeau puteri prin nevederea luminii zilei.
Gogan locuieste in profunzimea unei curti ca o pestera. Are o caruta veche de 70 de ani, pe care a mostenit-o cand era copil si cu care mai merge si-acum. E veteran de razboi si el, e padurar si el. Nevasta-sa, tusa Tonica, se pricepe la plante medicinale, pe care le culege atunci cand stie ea, si cu plantele acestea il tine in viata si sanatos pe el, Vasile Gogan, veteranul. A plecat in razboi la 22 de ani si cand s-a intors din Cehoslovacia era terminat. Doi ani nu s-a miscat deloc, pana cand Tonica l-a ridicat din pat cu ceaiurile ei. L-a inviat, si el s-a ridicat si a plecat in paduri. E aproape seara si sunt motani care canta pe acoperisuri, valuri de miresme inunda curtea, atunci cand tusa Tonica scoate snopuri de plante uscate ca sa mi le-arate. "Pe toata coasta Dunarii, de la Severin la Moldova Noua, vei auzi mereu aceeasi poveste", spune batranul Gogan, "aceeasi tragedie neinchipuita a scufundarii satelor de catre fluviu, a scufundarii bisericilor si caselor si gradinilor. Biserica de sub ape e numai una dintre ele, dar sunt multe, si daca vii de zilele mortilor sau de hram, pe toata Dunarea o sa vezi oameni cu lumanari, plangand pe langa trupuri de biserici. Uneori, atunci cand dau drumul mai tare la baraj, Dunarea scade si atunci trupurile bisericilor ies afara din apa si oamenii se duc acolo cu barcile, purtand lumanari si aruncand crengi inmugurite in apa". Fantastica imagine, imi spun, in timp ce matusa Tonica imi arata plantele in continuare, sovarf, limba-cerbului pentru plamani, marul-lupului, menta si cimbrisor si chiar "ceva foarte-foarte rar, floare alba de feriga, culeasa de frati de sange, in noaptea de Sanziene". "Oamenii tin minte ziua inghitirii bisericilor cum ar fi fost ieri, iar la carciuma o sa vezi uneori batranii vorbind ore intregi despre cum era casa lui cutare sau locul in care s-a petrecut cutare lucru, unii deseneaza mereu hartile satelor pe hartie. Nimeni n-ar fi putut sa opreasca ceea ce s-a-ntamplat, nici macar Ceausescu, pentru ca asa a fost scris sa se intample dintotdeauna, cum au fost toate scrise. Unii cred ca sunt locuri blestemate aici, la valvorile Dunarii, numai ca eu cred c-am fost la rascruce de imperii si de tari, popor de amestecatura. Bunicul spunea pe vremea cand mi-o dat caruta ca atunci cand veneau turcii sau austriecii, nu oamenii se luptau intre dansii, ci dumnezeii lor se luptau cu mainile oamenilor si poate ca era adevarat, ca oamenii is ca papusile in mainile sortii."
Curtea ca o pestera luminoasa ne strange in brate, mosul isi tine mainile batrane in poala, motanii canta mereu, in timp ce tusa Tonica imi da pentru acasa un snop mare de busuioc parfumat. "E bun de suflet", zice. Soarele a apus.
Svinita
A doua zi am privit uriasul trup stralucitor al fluviului de sus, de pe culmile muntilor din preajma Dubovei si am vazut cum solzii acestuia stralucesc in soare, orbitor. Am urcat prin paduri colosale de fagi, impreuna cu tanarul padurar Milosescu, pana la colibele de pe creasta, facute din barne cu zeci si zeci de ani in urma. Am vazut intreaga familie, cu batrani si cu copii, stransi in staule, mangaind iezii abia nascuti, mieii si viteii. Mi-au fost prezentati caii si un caine foarte batran, care-l prinsese in viata pe mosul suspectat de a fi fost solomanar, cum zic ei. "Dac-ar putea vorbi cainele asta, multe ai afla de la dansul", spune Patru, tatal padurarului si fiul batranului disparut, "pentru ca mergea de multe ori acolo unde noi n-am fost niciodata." "Adica unde?" Tacere. Am zarit printre copaci mistretii iesind sa impunga generoasa primavara lasata peste locurile acestui taram desprins din povesti. Am coborat apoi in vagaunile prabusite de sub pestera Ponicova, am cercetat felul straniu in care paraul traverseaza muntele, am ascultat povesti despre pesterile cu lilieci, am aflat despre alte pesteri, necercetate, aflate sus, in munti, dincolo de Izvorul Lung, pe Comoresnita, in care nu poti intra daca nu tii post cel putin 40 de zile. Odata intrat, poti afla insa taine nedeslusite despre tine si despre altii. El, Cristi, stie locurile acelea, numai ca niciodata n-a avut curajul sa treaca dincolo de tufele care acopera gurile acelor pesteri. A auzit ca unii s-au dus acolo sa caute comori, avand in buzunare dinti de lup, dar nu el, in nici un caz. Odata, daca ma voi intoarce, ma va duce cu barca acolo, la pestera Veterani. Va merge cu mine. Acum insa, el se grabeste acasa, fiindca se face de inserat. "Sunt unele lucruri despre care e mai bine sa nu intrebi, pentru ca daca trebuie sa le afli, atunci le afli fara sa intrebi nimic", mi-a zis inainte de a ne desparti. Poate ca a mostenit ceva de la mosu-sau.
Pamanturile au devenit rosii ca focul, paraie clocotinde se varsa in Dunare, dincolo de fluviu se vede malul stancos al sarbilor alburind zarea. Acum mii de ani, locurile acestea trebuie sa fi facut o impresie teribila asupra oamenilor, inclestarea acestor stihii gigantice ale Hiperboreei a nascut istorii calatoare care au patruns in mitologiile Europei.
Sunt la Svinita, printre sarbi mai romani decat romanii. Ma preumblu printre garduri de piatra si printre fantani adanci, sapate in stanca, printre case noi si ferecate in porti grele din lemn. La carciuma satului pipai sufletul oamenilor acestora, ascult povestile lor despre marea stramutare a satului, ma uimesc de puterea cu care spun mereu ca si maine, daca ar trebui, ar lua-o de la capat, ca ar cladi din nou si din nou aceleasi case din piatra, din nou si din nou aceleasi biserici ale lor, care ar renaste pentru vesnicie, oriunde ar trebui sa plece ei. Dar ca mereu ar merge inapoi, la vechea biserica, pentru ca biserica e ca omul, ii este urat singura. Satul lor este catarat pe stancile muntelui, atarna cumva deasupra unei Dunari pe care ei o vad ca pe un vecin cu toane, ca pe un vecin caruia trebuie sa-i suporti unele vrajmasii ca sa traiesti in buna pace. Romanii acestia cu nume sarbesti vorbesc la birtul satului despre razboi si despre peste, despre primavara si despre constructii, pe soseaua de jos trec prea rar masini si nimeni nu se opreste niciodata aici, la ei. Cat de des merg ei oare la vechea biserica, din care se mai vede numai un zid gaurit, mancat la radacina de apele fluviului? "De cate ori este nevoie", zice unul, Filipovici, "pentru ca fiecare e cu sufletul lui." Dar la biserica cea noua? "Ei, mergem si la biserica cea noua, numai ca vechile ziduri ne sunt dragi, ca-s singure." Filipovici avea sa ma conduca la ruinele vechii biserici cu tractorasul sau nemtesc din 1952. Cand am plecat de la birt, oamenii de-acolo au reinceput sa vorbeasca intre ei, sarbeste.
Am vazut ce-a mai ramas din casele lor cele vechi, de pe malul Istrului. Daramaturi printre care cresc copaci stranii, imbratisandu-le acoperisurile. Caprele si oile strabat gaurile de piatra ale zidurilor ca intr-o scena de film rusesc. Trebuia sa ma intorc cumva la inceputul calatoriei, trebuia, pentru a cata oara, ca cercul sa se inchida. Ultimul meu interlocutor, ca si primul, avea sa fie o pastorita. Bojana Maximovici, femeia care sta pe iarba, cu fata la Dunare, cu ochii mijiti in lumina. Undeva, in dreapta ei, se afla ruinele bisericii satului, insingurate, iar la stanga, ruinele caselor satului vechi. Fiecare capra are un nume, desigur, ea are alaturi un baston de artar rosiatic, o straita de lana, si jos, in fata ei, o multime de bobi de fasole de toate culorile, pe care ii alege.
Sed langa dansa si aleg bobi. Cei negri la negri, cei rosii la rosii, cei albi la albi. Sunt unii bobi violeti. Trebuie sa-i pun la negri. Dunarea pare mai intinsa ca niciodata, aerul pare mai adanc. In spate, satul pare o avalansa de piatra incremenita in cadere, cu acoperisurile suspendate deasupra.
"Unii stiu citi viitorul cu bobi de fasole, cum altii stiu citi timpurile si dupa cum bate vantul, in oameni sta puterea, nu in bobi." E zambitoare. Vorbim despre puterile fluviului si despre minuni, despre stramutari si despre duhurile caselor parasite. "Sa zicea inainte ca fiecare casa are sarpele ei, sarpele casei care sta mereu ingropat sub o grinda, si pentru ca nu-l vede lumina soarelui, este alb. Daca oamenii se muta din casa, nici sarpele nu ramane, ca el nu poate trai decat in rasuflare de om. Sarpele casei este duhul casei, iar o casa fara duh e o casa fara suflare. Casele astea-s moarte, oamenii duc cu ei puterea. Numai biserica nu poate muri, chiar parasita, ca-n ea nu-i putere omeneasca. Uite, Paruta, zis Natavarla, omul care-a avut curajul de-a pusca biserica atuncea, de trebuia sa vie apele mari, ce-o patat, ca s-o pus cu puterea ceia? Dinamita o pus, de dinamita o murit, ia, ca se fac acuma vreo 5 ani de cand s-o dus. O murit de explozie, in mina." Am auzit ca oamenii vechi beau apa din Dunare ca sa fie puternici, zic, cu privirea infipta in pacla luminoasa ce pluteste mereu peste apele Dunarii. Tanti Bojana mai scoate o punga plina cu bobi de fasole. "Lida! Lela!" Striga dupa cateaua care latra la una dintre capre. "D-apoi, pe noi cine crezi matale ca ne tine aice, daca nu apele cestea? Ca numai si cine vine o data de gusta din apa se intoarce mereu ca vrajit. Nu-i om din sat sa plece de tot, tot la piatra lui sa-ntoarce fiecare, ca doar nu suntem noi calatori pe nori!"Horia Turcanu
(Fotografiile autorului