Vindecatorii Din Manastiri- Revenim asupra unui subiect incitant: metodele de vindecare practicate inca din Evul Mediu in manastiri. In vreme ce Occidentul isi oficializeaza traditia naturista, sprijinind lacasurile monahale sa se transforme in Centre de sanatate, in Romania, musetelul e din nou pus la zid -
"Cum poate sa moara un om in a carui gradina creste salvie?" Intrebarea, demna de-a fi inclusa intr-o reclama, a scrijelit-o, candva, un calugar evlavios: cu pana, pe pergament, la lumina unui opait, intr-o cancelarie manastireasca din golful Salerno (in sudul Italiei), acolo unde a inflorit pentru prima oara medicina calugarilor crestini. Au trecut, de-atunci, peste 1000 de ani...
In acele vremuri, planta cu inflorescente liliachii, ale carei frunze condimenteaza traditionala bucatarie italiana, era deja apreciata de secole pentru puterile ei vindecatoare. Druizii credeau ca salvia poate sa-nvie mortii, iar medicii Egiptului antic ii cunosteau efectul miraculos asupra barbatilor impotenti si sterili.
Fara-ndoiala ca zelosul calugar s-ar fi aruncat in genunchi in fata icoanelor, daca vreunul din frati i-ar fi soptit la ureche ca leacurile transcrise de el cu litere impodobite cu fel de fel de inflorituri, erau, de fapt, cunostintele unor pagani fara frica lui Dumnezeu. Ar trebui sa i se multumeasca pentru naivitate, caci cunostintele salvate de el din Antichitate, impreuna cu fratii si surorile lui, imbogatite cu propriile lor descoperiri si cu un strop de medicina populara temeinica, ii fascineaza - la o mie de ani distanta - in egala masura pe discipolii medicinii alternative, ca si pe savantii din mileniul trei.
Plantele medicinale - de la arnica la tataneasa - sunt studiate astazi in laboratoare moderne din toata lumea, ocupand tot mai mult rafturile din farmacii.
Proclamate drept realizari de ultima ora ale fitoterapiei moderne, plantele-vedete sunt cunoscute de fapt de sute de ani, cand calugarii si maicile le cultivau in gradinile manastirilor, preparand din ele fierturi si unsori, zdrobindu-le in mojare semintele, vlastarii, frunzele si fructele. Adesea, preparatele aveau in ele si 7 ingrediente miraculoase, adica exact numarul zilelor in care si-a desavarsit Dumnezeu Creatia. Sanatatea era mantuire, iar mantuirea era mila divina, dupa cum credeau tamaduitorii acelor vremuri. In schimb, boala era dezordine si dezechilibru. La aceasta consimt intru totul - pe baza altor temeiuri - si medicii occidentali. Solidarizarea dispare insa cand e vorba de cele 4 "seve" elementare, pe care terapeutii din Evul Mediu incercau sa le mentina intr-o armonie perfecta: sangele, mucoasa, bila galbena si bila neagra. Daca vreuna din aceste seve exceda in organism, iar impotriva disproportiei create nu exista nici o planta vindecatoare, surplusul trebuia indepartat imediat cu ajutorul ventuzelor, al purgarii, al lasarii de sange, procedee bine cunoscute pe-atunci pacientilor chinuiti.
"Multe boli erau tratate cu succes, chiar daca medicina oferea - din perspectiva de-acum - si motivari confuze, greu de descifrat", spune Johannes Mayer, cunoscut specialist german in istoria medicinii. Incepand din 1999, sub indrumarea sa, cercetatorii din Wrzburg, sprijiniti financiar de o firma farmaceutica, au studiat sute de manuscrise din bibliotecile si arhivele manastirilor, pentru a afla plantele valoroase. Au intocmit o adevarata "fitoteca", cu microfilme, dupa care si-au oferit rezultatele catorva asezaminte monahale, ajutandu-i pe calugari sa reinvie traditia cultivarii de plante vindecatoare in manastirile din Germania.
Exista metode vechi de tratament care astazi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetarilor si criteriilor moderne. Astfel, bacteriile continute de "o alifie" calugareasca menita sa vindece ranile, preparata din excremente de oaie, miere si mucegai, actioneaza, dupa o aplicare de cateva zile, ca un antibiotic. Privite astazi cu suspiciune, vindecarile cu urina si fecale de animale erau practicate pe scara larga in Franta, Italia si Germania, multe dintre ele fiind reluate in cercetari stiintifice de laborator.
Dar bolile nu erau tratate doar cu leacuri din plante. Intre zidurile groase ale manastirilor medievale se practica asiduu si igiena cotidiana. E drept ca baia totala le era interzisa mai cu seama calugarilor novici, insa spalatul temeinic facea parte din programul obisnuit, iar efectele erau evidente. "Este demn de remarcat faptul ca in plina epoca de inflorire a medicinii monastice, nicaieri in Europa n-au existat molime periculoase", spune Johannes Mayer. Lucrurile s-au schimbat abia in secolele Xii-Xiii, dupa ce edictele papale si decretele conciliale au interzis practicarea medicinii in interiorul manastirilor, toti cei fagaduiti lui Dumnezeu fiind obligati sa se concentreze in exclusivitate asupra rugaciunii si a cantecelor bisericesti. Prin aceasta, soarta medicinii monastice fusese pecetluita.
Astazi, congregatiile incep sa-si reaminteasca de bogata mostenire medicala lasata cu sute de ani in urma, si asta nu doar spre binele sanatatii calugarilor, ci si spre prosperitatea asezarilor manastiresti. Calugaritele Ordinului Dominican din Koblenz, de pilda, au creat locuri speciale de cazare pentru oaspeti, carora le vor oferi - incepand din august - o gama intreaga de procedee terapeutice, de la plante medicinale la terapia cu apa sau la meditatia evlavioasa, adica o adevarata terapie alternativa. (Cand vor aparea si-n Romania atare "minuni"?) In orice caz, pentru a redescoperi in medicina monastica adevaratele comori ale invataturii stravechi, nu este nevoie nici sa crezi neaparat in Biblie si nici sa fii un adversar inversunat al tratamentului alopat sau al aparaturii ultrasofisticate de investigatie.
Intemeietorul fitoterapiei monastice a fost, pentru lumea occidentala, Sfantul Benedict din Nursia. Primele asezaminte monahale intemeiate de el in secolul al Xvi-lea, la Subiaco si Monte Cassino, au marcat inceputurile recuperarii invataturii Evului Mediu. Au urmat curand zeci si zeci de alte manastiri, pana ce Europa a fost "acoperita", practic, de o retea densa de comunitati care respectau indemnul Sf. Benedict, valabil si astazi: "Ora et labora - roaga-te si munceste", si care au pastrat si au inmultit cunostintele medicale ale secolelor precedente.
Sfantul Benedict fie laudat!, pentru ca i-a invatat pe calugari sa scrie si sa citeasca, instituind astfel, pe langa cucernicie si smerenie, educatia si cultivarea. Ba a facut chiar mai mult. "Grija pentru bolnavi trebuie sa stea inainte de toti si de toate", propovaduia el, punand astfel bazele medicinii Evului Mediu.
In cei suferinzi, calugarii Il intalneau pe Hristos, si de aceea fratii bolnavi erau scutiti de asceza, primind, pe langa ingrijiri medicale, carne si vin, chiar si in zilele de post, ca sa se intareasca. De regula aceasta generoasa au profitat - se spune - unii calugari mai necredinciosi, care si-au exagerat suferintele sau chiar le-au inventat, doar pentru a se bucura de avantajele oferite.
Pana in secolul al Xiii-lea, abatiile din Europa lasau adesea impresia de ambulator, pentru ca acolo nu erau ingrijiti numai fratii si surorile propriului Ordin, ci si taranii din zona si chiar principii si regii care-i cautau pe calugari pentru a-si alina necazurile si ranile. Intrajutorarea crestineasca a adus unui mare numar de manastiri celebritate si surse sigure de venit. Cea mai veche carte germana de medicina, cu peste 750 de retete calugaresti, datand din vremea lui Carol cel Mare, propune un fel de regulament al taxelor, in beneficiul celor saraci. Cine avea mai mult trebuia sa plateasca mai mult, pentru ca din ce prisosea sa poata fi ajutati nevoiasii.
Oricat de moderna ar fi din multe puncte de vedere medicina lasata mostenire de vechii calugari, ea cere, de fapt, un singur lucru: discernamant sau "discretio", cum il numea Sf. Benedict. Caci "distanta" dintre vindecare si moarte - chiar si in cazul metodelor "blande" - este ingusta ca muchia de cutit. Multe dintre invataturile ce-au razbatut prin secole pana la noi sunt o marturie a intelepciunii calugarilor si a puterii vindecatoare a plantelor. Dar vechimea singura nu este o garantie a calitatii metodelor terapeutice. Cunostintele de anatomie a omului erau inca destul de limitate, iar unele leacuri, precum "calmantele", preparate in Evul Mediu din nebunarita, matraguna si seva de mac, le-or fi luat unor bolnavi durerile cumplite, dar le-au luat, din cand in cand, si... viata.
Chiar daca unele dintre retetele de odinioara se bazau mai ales pe superstitiile atat de raspandite pe-atunci, merita, cu siguranta, sa aruncam o privire peste manuscrisele asa de frumos ilustrate si, in special, in "hortulus" - gradina cu plante medicinale, nelipsita din nici o manastire medievala din Occident.
"Spre deosebire de medicina Antichitatii, care prelucra cu predilectie maruntaiele de animale, inclusiv ficatul de vultur, eliminarea carnii din hrana calugarilor crestini a facut ca medicina Evului Mediu sa scoata in evidenta importanta plantelor vindecatoare", explica Johannes Mayer.
In secolul al Ix-lea, staretul Manastirii Reichenau, Walahfrid Strabo - adica "sasiul", dupa cum indica porecla sa latina -, proslavea in cantecele sale 24 de plante, descriind in versuri clare si bine ritmate cum se amenajeaza gradina ideala. Despre anason se spune, de pilda, ca: "samanta lui bauta cu lapte de capra linisteste stomacul balonat si grabeste curand mersul sovaitor al digestiei". Efectul este, realmente, cel scontat, dupa cum confirma medicii de astazi. "Ridichea neagra, cu radacina destul de iute, calmeaza tusea care te scutura, iar zeama preparata prin macinarea semintelor lecuieste, adeseori, bolnavii de oftica."
Pana si indicatiile lui Walahfrid indeamna la prudenta. Caci cei care nu le respecta prea riguros - cel putin in cazul macului de gradina - pot fi acuzati pentru detinere sau consum de droguri.
Astazi, remediile binefacatoare nu sunt doar fierturile, alifiile sau compresele pe care le aflam din cartile vechi de medicina monastica. Manastirile ofera balsam si pentru suflet. Extrem de priceputa in materie este sora Scholastica de la Manastirea "Sfanta Hildegard" din Germania. Cand aude ca, mai ales in cercurile "New Age", celebra intemeietoare a abatiei, Hildegard von Bingen, este considerata drept autoarea unor metode de vindecare cu efecte aproape magice, voalul de pe cap incepe sa-i tremure usor. "Nu exista o ", spune ea revoltata, "si v-as fi recunoscatoare dac-ar afla acest lucru si altii."
Preacuvioasa Hildegard, stareta manastirii de pe malul Rinului, a fost, si ea, un "vlastar" al Evului Mediu, astfel ca evlavia ei, oricat de profunda ar fi fost, n-a putut inabusi complet ispititoarea superstitie marcata de mituri si magie. "Smaragdul", spunea Hildegard intr-una din scrierile sale, "se intruchipeaza din vigoarea verde a aerului si ajuta impotriva junghiurilor, a bolilor de inima si a durerilor de stomac." Deci nu era o vindecatoare "sfanta". Dar pentru noi, astazi, importante nu sunt retetele sfintei Hildegard si nici cunostintele ei incomplete despre organele interne, ci viziunea ei asupra omului in complexitatea lui. Calugarita benedictina stia precis ca sufletul si trupul se pot vindeca doar impreuna si asta inainte ca, peste secole, medicina alternativa sa descopere principiul holistic si psihosomatica.
Si mai putem invata ceva de la ea: ca bolile fac parte din viata noastra. Hildegard a aflat pe propria piele ce-nseamna suferinta. "Boala m-a blocat si m-a invalmasit asa de tare in itele durerii, incat simt c-o sa mor", marturisea ea candva. Dar asta n-a impiedicat-o sa scrie, sa studieze si sa traga semnale de alarma. "Daca ai avea parte numai de fericire", ii spunea ea unui calugar cunoscut, "ai fi ca un rac care nu merge decat indarat, nu si inainte." Cu alte cuvinte: suferinta, pe care n-o putem evita, ne da sansa sa evoluam. "In prezent, noi comitem o greseala grava incercand sa eliminam din viata noastra orice boala si deci moartea", afirma sora Scholastica.
Cunostintele de specialitate ale medicilor Evului Mediu au ramas, cu siguranta, mult in urma medicinii moderne. Dar oare nu intelegeau calugarii vindecatori, mai adanc decat multi dintre noi, viata si moartea? In orice caz, fascinatia medicinii monastice nu este produsa doar de gradinile frumos ingrijite. Din retetele vechilor tamaduitori intelegem si imaginea de ansamblu a omului din Evul Mediu, si anume: ideea de interdependenta si de ordine care guverneaza tot universul.Rodica Demian
Tonice preparate din planteTrifoi rosu
(Trifolium pratense)
Contine vitamine importante, minerale si substante care fluidizeaza sangele. Ceaiul preparat din petale de trifoi rosu curata repede sangele, este antiinflamator si usor energizant. Pentru o ceasca, se oparesc 4 lingurite de planta uscata si se lasa 10 minute sa se infuzeze. Din trifoi rosu se poate face si o bautura tonica, un vin preparat dupa urmatoarea reteta.
Vinul de trifoi
Ingrediente: o lingurita de petale proaspete sau 1/2 lingurita de petale uscate, 2 l de apa clocotita, 3 lamai, 1,5 kg de zahar, 2 portocale, 30 g drojdie inmuiata, unsa pe o felie de paine.
Mod de preparare: Puneti petalele intr-un castron mare, opariti-le cu apa clocotita si lasati-le sa se infuzeze. In lichidul racit (caldut) puneti zaharul, fructele taiate felii si painea unsa cu drojdie, acoperiti castronul cu un capac si lasati "vinul" la macerat 5 zile, amestecandu-l de doua ori pe zi. Strecurati-l, lasati-l sa stea inca 5 zile si turnati-l in sticle, pe care le astupati usor cu dopuri din pluta. Dupa alte zece zile, infundati bine dopurile si lasati vinul cel putin o luna sa se invecheasca.
Coada-soricelului
Celebra pentru capacitatea de vindecare a bronsitelor si bolilor de plamani, dar si a suferintelor abdominale, coada-soricelului este si un excelent energizant. Iata o bautura care nu lipsea din manastirile medievale.
Tonic
O lingura de flori proaspete se oparesc cu 3 litri de apa clocotita. Se lasa sa se infuzeze 3 ore. Se strecoara, apoi se adauga 200 ml suc de catina si 1 cana de miere. Se trage in sticle care se inchid ermetic. Se bea cate un paharel pe stomacul gol.
Brusture
(Artium lappa)
Este o planta comuna, cunoscuta peste tot in lume pentru fierul pe care-l contine, si ca tonic care curata sangele si ficatul. Ceaiul preparat din brusture amestecat cu papadie este apreciat de secole pentru efectul sau energizant. Tiganii obisnuiau sa adauge si vin, pentru a fi si mai stimulent.
Infuzie cu vin
Mod de preparare: Se oparesc 3-5 g de planta si se infuzeaza 10 minute, cu capac, dupa care se adauga 2 linguri de vin taranesc.
Lemnul dulce
Cu mii de ani in urma, era apreciat pentru puterea vindecatoare si efectul tonifiant si revigorant. In mormantul lui Tutankamon a fost gasita si o radacina de lemn dulce! O buna bucata de vreme, lemnul dulce a avut mai multa cautare decat ciocolata. Reteta pe care v-o prezentam in cele ce urmeaza este "opera" lui Nicolas Culpeper, herborist englez din secolul al Xvi-lea.
Ciocolata de lemn dulce
Ingrediente: 200 g radacina tocata marunt, 1,5 l apa plata.
Mod de preparare: Se pune radacina in apa si se lasa sa fiarba incet, pana ce scade lichidul la 1 l. Se umple - pe jumatate - o cana cu lichid (are consistenta cauciucului), se completeaza cu lapte fierbinte, se adauga miere si se amesteca bine.
Leacuri manastiresti
In "hortulus"-ul lui Walahfrid din manastirea de pe insula Reichenau cresteau 24 de plante medicinale, tot una si una. Multe dintre ele sunt considerate ca avand puteri tamaduitoare deosebite.
Ungurasul
(Marrubium vulgare)
Faraonii isi lecuiau tusea cu aceasta planta ierboasa si amara care, pe deasupra, activeaza si digestia. Acidul marilic pe care-l contine sporeste secretia de bila din celulele hepatice.
Utilizare: se prepara un ceai din planta uscata.
Efectul: elimina secretiile bronhice, calmeaza balonarile si colicile intestinale. Restabileste pofta de mancare.
Efecte secundare: nu se cunosc.
Contraindicatii: nu se foloseste in perioada sarcinii si a alaptarii.
Feniculul
(Foeniculum vulgare)
Planta umbelifera de pe tarmul Mediteranei are mult mai mult de oferit decat bulbul gustos: inca din Antichitate, semintele ei si uleiul extras din ele sunt folosite in medicina.
Utilizare: se bea ceaiul preparat din semintele zdrobite sau se iau cateva picaturi de ulei, dupa masa.
Efectul: alina crampele stomacului si ale intestinului si inflamatiile cailor respiratorii.
Efecte secundare posibile: arareori reactii alergice.
Contraindicatii: uleiul de fenicul (la fel ca toate uleiurile eterice) nu se foloseste in timpul sarcinii si nu li se administreaza sugarilor si copiilor.
Dovleacul
(Curcubita pepo)
Cristofor Columb l-a adus in Europa din Mexic. Dar inca din Evul Mediu, in manastirile europene se planta dovleacul lunguiet, asa-numita "tidva". Semintele zdrobite provocau, pare-se, scaderea febrei. Astazi se foloseste dovleacul de gradina, mai cu seama semintele si uleiul presat la rece.
Utilizare: semintele mestecate se inghit cu mult lichid, sau se inghite uleiul pur si simplu (dozarea este recomandata de medic sau de farmacist).
Efectul: vindeca cistitele si tumorile benigne ale prostatei, elimina viermii intestinali.
Efecte secundare: nu se cunosc.
Contraindicatii: nu are.
Leusteanul
(Levisticum officinale)
Uleiul eteric din radacina are efect diuretic si antispastic.
Utilizare: se prepara ceai (infuzie) din radacina si se beau in paralel multe lichide.
Efectul: Vindeca inflamatiile cailor urinare, linisteste arsurile la stomac si previne calculii canalului urinar.
Efecte secundare posibile: la o folosire mai indelungata, pielea poate deveni mai sensibila la lumina (a se evita soarele puternic si solarul).
Contraindicatii: nu se foloseste in caz de nefrita, de insuficienta renala si cardiaca si nici in timpul sarcinii.
Menta
(Mentha aversis)
Walahfrid Strabo spunea ca exista atatea varietati de menta, cati pesti in Marea Rosie. Frunzele si uleiul extras din ele contin menthol si sunt racoritoare si antispastice.
Utilizare: se bea ceaiul preparat din frunze proaspete sau uscate. Uleiul se picura in apa rece, care se bea sau se foloseste pentru gargara. Se poate picura si in apa fierbinte - pentru inhalatii sau se maseaza, in stare pura, pe piele.
Efectul: alina crampele stomacale, intestinale si pe cele din canalele fierei (sub forma de ceai sau de ulei picurat in apa); vindeca inflamatiile cavitatii bucale si pe cele ale faringelui (solutia pentru gargara), calmeaza durerile de cap (masajul cu ulei), tusea si guturaiul (inhalatii si masaj).
Efecte secundare posibile: afectiuni ale stomacului.
Contraindicatii: uleiul de menta (ca toate uleiurile eterice) nu li se recomanda gravidelor, sugarilor si copiilor mici, iar persoanele bolnave de fiere sau de ficat trebuie sa ceara sfatul unui medic.
Turita mare
(Agrimonia eupatoria)
Inca din Antichitate, medicii greci ii cunosteau calitatile antiinflamatorii si puterea de vindecare a ranilor si tratau cu ea abcesele si ulceratiile.
Utilizare: se prepara ceai (infuzie) din planta uscata, iar decoctul se foloseste pentru comprese sau gargara.
Efectul: ajuta la combaterea diareei, a inflamatiei mucoasei din cavitatea bucala si din faringe si vindeca, de asemenea, dermatitele usoare.
Efecte secundare: nu se cunosc.
Contraindicatii: ceaiul nu li se recomanda sugarilor si copiilor mici.
Trandafirul
(Rosa spec.)
Petalele de culoare roz pana la rosu purpuriu se culeg cu putin timp inainte de-a se deschide inflorescenta. In Evul Mediu, pe langa decoct, se folosea si uleiul de trandafir - pentru vindecarea ranilor.
Utilizare: se face gargara cu un decoct din petale uscate.
Efectul: alina inflamatiile usoare ale mucoasei din cavitatea bucala si a faringelui.
Efecte secundare: nu se cunosc.
Contraindicatii: nu are.
Ridichea neagra
(Raphanus sativus)
Este evident mai "iute" decat surata ei, ridichea de luna. Zeama si uleiul extrase din ea fluidizeaza saliva si sucul gastric, elimina secretiile bronhice si stopeaza propagarea bacteriilor.
Utilizare: se bea zeama de ridiche si uleiul eteric amestecat cu apa.
Efectul: vindeca afectiunile digestive si rinitele, elimina secretiile bronhice.
Efecte secundare posibile: uleiul de ridiche in stare pura poate sa irite mucoasa stomacala (daca este folosit vreme mai indelungata).
Contraindicatii: a nu se folosi in caz de calculi biliari; nu li se recomanda femeilor gravide, sugarilor si copiilor mici.
Salvia
(Salvia officinalis)
Denumirea latina indica efectul ei vindecator: "Salvia" vine de la "salvare". Stimuleaza digestia si stopeaza propagarea bacteriilor si a virusurilor. In secolul al Xvi-lea, frunzele se foloseau chiar si la spalatul pe dinti.
Utilizare: se bea ceai preparat din frunze uscate. Tot cu ceai sau cu cateva picaturi de ulei amestecat cu apa se face gargara.
Efectul: detoxifiant de exceptie, vindeca inflamatiile mucoasei cavitatii bucale si ale faringelui si afectiunile digestive.
Efecte secundare posibile: crampe si ameteli in caz de supradozare sau de folosire indelungata a uleiului.
Contraindicatii: uleiul de salvie (la fel ca toate uleiurile eterice) nu li se recomanda gravidelor, sugarilor si copiilor mici.
Telina
(Apium graveolens)
In pofida legendelor, telina nu este de nici un ajutor in cazul impotentei sau al lipsei apetitului sexual.
Utilizare: se bea sucul extras din radacina sau ceaiul preparat din frunze proaspete.
Efectul: combate hipertensiunea arteriala, constipatia si durerile reumatice.
Efecte secundare: nu se cunosc.
Contraindicatii: bolnavii de rinichi sa fie precauti.