George Ivascu</b><b>"Pentru mine teatrul e viata. Viata ridicata la o putere magica. Infinita" - Exuberant si inteligent, scaparator prin farmec si energie, la fel de convingator in roluri de comedie sau in registrul dramatic, George Ivascu este o mare vedeta a tinerei generatii de actori romani -
Un salt spectaculos, ca de balerin, si pe scena Teatrului de Comedie isi face intrarea cu brio un tanar actor. Publicul il aplauda entuziasmat, inainte de a-si rosti replicile. E Cracanel, celebrul erou din"D-ale carnavalului", pe care George Ivascu il interpreteaza intr-o "montura" de zile mari.
Criticii l-au apreciat inca de la Teatrul studentesc "Cassandra" si i-au acordat pentru recitalul sau din Gala de la Costinesti marele premiu. Asta se intampla in "93. De-atunci, palmaresul castigatorului se imbogateste cu roluri tot mai grele - vreo 32 pana in prezent - si cu premii pe masura (si de regie, pentru ca actorul si-a extins preocuparile). E un ambitios impatimit de teatru. Sau tocmai patima asta il ambitioneaza? Imi raspunde pe indelete, in timp ce pisicile familiei (doua exemplare fermecatoare, cu nume de scena: Zita si fiica ei, Sufletica), se preling dragastos pe langa noi.
- Sigur ca a fi actor hotarasti tu singur. Dar publicul te confirma. Fara el nu existi in profesia asta. La inceput, copil ascultator, am urmat un liceu de mate-fizica (sectia electronica), asa cum dorea familia. Chiar imi placea si as fi avut asigurata intrarea la un institut de calculatoare. Meserie moderna si foarte rentabila. Dar pe mine ma atrageau mai multe meserii deodata. Ca orice copil, voiam intr-o zi sa ma fac aviator si in alta, pompier. Culmea e ca primul meu premiu de interpretare l-am luat la Gala Tanarului Actor, cu Pompierul din "Cantareata cheala" de Eugen Ionescu. Intr-o seara, ma imaginam la curtea unui rege din Evul Mediu, ca bufon, si in alta doream sa fiu eu regele. Si iar mi s-a implinit visul: acum sunt, pe scena Nationalului, bufon in actul I din "Legenda ultimului imparat" si ajung chiar imparat in finalul spectacolului, regizat de sotia mea, Alice Barb. Ea m-a "avansat" in grad... Ca adolescent, imi propuneam sa cuceresc Everestul (metaforic vorbind) ori sa descopar intr-un laborator ultramodern noi taine ale vietii. Si ce alta cale mai sigura decat arta te poate duce, unde cu gandul nici nu gandesti?
</b><b>Navigator intre doua lumi Uitati, chiar acum "navighez" intre doua lumi - una foarte reala, a Rusiei din secolul lui Tolstoi, in adaptarea scenica dupa "Anna Karenina" si, in acelasi timp, repet in feeria shakespeariana "Visul unei nopti de vara". Sunt Puck, spiridusul poznas. Asta e teatrul, patima vietii mele. Viata ridicata la o putere magica. Infinita. Din fericire, stiu ca piscurile nu se cuceresc prin salturi, ci prin inaintari prudente, cu pasi bine temperati, ca sa-ti pastrezi suflul si echilibrul. Si cel mai greu in viata este sa realizezi acest echilibru, starea de normalitate, nu excentricitatea. Mai ales pentru o fire ca a mea, care oscileaza intre extreme, intre cutezanta si prudenta, improvizatie si nevoie de masura si rigoare. Profesorii mei din Institut m-au "citit" repede si m-au monitorizat cu atentie. M-au moderat si le multumesc mult.
- Cine ti-au fost moderatorii?
- In primul an l-am avut la clasa pe regretatul Dem Radulescu. El a inteles ca era cazul sa dea frau liber preaplinului fanteziei cu care veneam de-acasa.
- Cum se manifesta "preaplinul"?
- Ca la orice copil, prin joaca. Dar imi placea jocul, nu jucariile. Inventam jocuri noi, nazdravane, situatii trasnite in care, evident, eu eram eroul. Jucariile le desfaceam repede, curios sa vad ce au inauntru si apoi le asamblam dupa capul meu, ca sa le dau cu totul alta intrebuintare. Sa le ofer alte "roluri". Asa ca trenuletul devenea escavator, iar aspiratorul de praf, detector de mine. Va inchipuiti reactia mamei cand isi vedea "unealta muncii" facuta praf.
- Primeai pedepse aspre?
- Fiind copil unic, crescut doar de mama si de bunica (tata nu mai era), ma rasfatau de obicei. Ele au fost cele doua mari doamne ale vietii mele, care m-au "monitorizat" cu multa iubire, inainte de a aparea cea de-a treia, Doamna inimii mele, sotia mea, Alice Barb. Ca sa ma intorc la pedeapsa, cea mai mare era interdictia de-a iesi din casa. Desi in general eram copil de casa, de interior, ma atragea si asfaltul, tanjeam dupa sotronul din strada. Oricum, imi convenea si "arestul" la domiciliu, pentru ca imi puteam pregati in liniste urmatoarea premiera. Da, dadeam adevarate recitaluri la care invitam familia si vecinii, cu tot protocolul: scriam numele invitatilor pe scaunele frumos oranduite, adunam toate veiozele din casa, care deveneau reflectoare. Uneori, as fi dorit sa mai ies din decorul de interior si sa joc si in exterioare, cum li se spune filmarilor in natura. Dar n-aveam nici o ruda la tara (sunt nascut si crescut doar in Capitala), si-atunci inchideam ochii si-mi imaginam casa cu multe flori, cu pomi in livada, cu iarba. Casa la care visez si astazi, cu aceeasi intensitate...
- Daca ai inceta sa visezi n-ai mai fi artistul pe care-l indragim: exuberant, de o energie debordanta, cand vesel, cand meditativ si romantic. Oare intr-un secol atat de tehnicizat, cand si razboaiele par un joc pe televizor, teatrul, arta teatrala, actorul mai pot comunica ceva despre lumea in care traim?
Omul nu e facut sa fie singur Avem cu totii nevoie de comunicare, nu suntem facuti sa stam izolati, ci sa impartasim cuiva bucuria ori tristetea noastra, nelinistea si spaimele. Cum bine spunea un dramaturg contemporan, "Teatrul e un pod intre un om si alt om, intr-un ocean de spaime". Iar pentru mine, ca actor, el e si miracolul comunicarii dintre scena si spectator. Iar daca tu ii oferi publicului prin ceea ce traiesti in scena - nu doar o simpla distractie - uneori chiar tampa, fie vorba intre noi -, ci un gand nobil, o traire pe care el o asteapta, o doreste intr-un moment de cumpana, atunci da, se infaptuieste Miracolul. Fluxul de energii benefice circula dinspre scena spre sala si se intoarce iarasi spre noi, reincarcandu-ne de energie.
- Frumoasa pledoarie pentru arta adevarata! Dar despre arta vietii in doi, a comunicarii, a comuniunii in familie, ne spui cate ceva? Alaturi de sotia ta, regizoarea Alice Barb, sunteti un cuplu privit cu multa simpatie si admiratie. Vi se spune "indragostitii Sfantului Valentin".
- Coincidenta ca avem o zi comuna de nastere (Alice e nascuta in 14, iar eu in 15 februarie) ne-a apropiat si ea. Asa cum ne-a apropiat marea noastra iubire pentru teatru. Si uite ca nu realizez cum trecura 14 ani de cand suntem alaturi si la bine si la rau, la bucurie si tristete, atunci cand colaboram bine ori cand apar controverse.
- Si cum rezolvati controversele?
- In mod civilizat. Vine fiecare cu argumentul lui si castiga cine e cel mai convingator. Ori cel mai intelept in clipa aceea, pentru ca stie sa cedeze de dragul celuilalt, poate chiar mai mult decat de dragul adevarului absolut.
- Cum v-ati cunoscut? In Institut?
- Nu, inainte, la o grupa de pregatire pentru admitere. "Declicul" s-a produs mai tarziu, intr-o seara cand mi-am condus colega acasa. Ploua cu galeata si Alice a nimerit drept intr-o baltoaca. Am sarit si eu dupa ea, si-am izbucnit dintr-o data in ras. Am inceput sa dansam din balta in balta si sa cantam cat ne tinea gura, celebra melodie a lui Gene Kelly, din filmul "Singing in the Rain". Am urcat sa ne uscam si de-atunci impreuna am ramas.
- Stiu ca ati jucat si impreuna, pe vremea cand Alice era inca actrita, inainte de a fi regizoare...
- Am avut norocul sa fim distribuiti in superbul spectacol al lui Liviu Ciulei de la Teatrul "Bulandra", "Visul unei nopti de vara". Eu am preluat bagheta lui Puck... - pe-atunci nu eram decat un bob de mazare, iar Alice, in travesti, un printisor indian.
- Dar vraja aceea cred ca nu s-a risipit in timp...
- Nimic nu se pierde, se transforma. Si chiar in ceva foarte trainic, daca reusesti sa depasesti momentul de criza, cand imaginile feerice de inceput, in care te vezi Fat-Frumos alaturi de Ileana Cosanzeana, sunt inlocuite cu alte imagini, cele de toate zilele, cu noi asa cum suntem de obicei, cu momentele noastre de indoieli si suparari, de neimpliniri si frustrari. Cel mai greu intr-un cuplu, pentru ca el sa dainuie, e sa gasesti un echilibru intre starile contrare. Sa atingi o stare de normalitate, nu doar de gratie, ca intr-o noapte de Sanziene.
- Dar cred ca in vacante va mai regasiti si starea de gratie...
- Avem atat de putine vacante, din pacate. Lucram incontinuu - eu chiar si in vacanta, cu studentii mei (sunt si cadru didactic la Academia de Teatru si Film, am luat a patra promotie si sunt foarte mandru de ea). Alice regizeaza, si ea, intr-un ritm infernal, cate 4-5 spectacole pe stagiune; mai sunt si turneele, chiar acum e plecata in Sua, cu o piesa scrisa pentru Olga Tudorache, "Noiembrie". Sper ca macar la vara sa ajungem si noi la munte sau la mare. Vise, deocamdata, dar trebuie sa le visam. La mare am fost acum doi ani, cateva zile, la sfarsitul anului. Am petrecut cel mai extraordinar Revelion, doar noi doi, intr-un hotel pustiu, ca in "Anul trecut la Marienbad", va amintiti filmul? La noi a fost si mai frumos, a fost ca intr-un feeric "vis al unei nopti de... iarna". Dar gata cu atatea vise, riscam sa pierdem simtul realitatii, al spatiului acordat de revista dvs. Pentru ca trebuie sa fim si realisti din cand in cand, totusi...Alice Manoiu