"Dulcele sarut" de la Manastirea Stramba - In Salaj sunt doar doua manastiri ortodoxe. Una de maici, la Bic, alta de calugari, la Stramba. Monument istoric, inaltat in secolul al Xv-lea, ultima dintre ele s-a reintors la viata dupa un somn greu si indelungat. Multa vreme, credinciosii s-au rugat la ruine -
Drumul spre Manastirea Stramba pare ca nu se mai termina. E un suis greu, anevoios, continuu. Un drum al suferintei si al rabdarii, asemenea suferintelor indurate de manastirile romanesti din Salaj, incendiate si pradate de generalul austriac Bucow, marele dusman al ortodoxiei: Popteleac, Stoboru, Simisna, Ciocmani, Chechis sau Brebi. Sus, pe acoperisul boltit al dealului Stramba, se deschide gigantic si maiestuos toata Valea Fizesului, pana departe, spre Zalau, spre Valea Mezesului sau Almas - locuri sfintite inca din vechime de puzderia sihastrilor adanciti in padurile Salajului, in nenumaratele chilii scrijelite in piatra dura a Ortelecului, a Mezesului, a Vaii Pometului.
Nu cred ca Manastirea Stramba s-a inaltat intamplator atat de sus, la hotarul ce apropie cerul de un pamant romanesc aflat mereu sub tavalugul istoriei, de oameni luptand cu indarjire grea si statornica pentru pamantul si biserica lor stramoseasca. Nu intamplator, in vale se afla vatra romanismului, Badacinul lui Iuliu Maniu si cetatile de suflet zidite de memorandisti, de figura legendara a lui Ion Pop de Basesti. Urmeaza Delenii si Cioara, ai caror monahi s-au rasculat la 1770 impotriva tunurilor austriece, sau castrul Porolissum de la Pomet, unde inca din secolul al Iv-lea era o bazilica crestina, cu numeroase obiecte de cult: crucifixe si vase liturgice, candele de bronz sub forma de porumbel si lingurite euharistice din argint. Se intampla ceva cu Dumnezeu prin aceste locuri napastuite de tot felul de incercari. Se intampla o lucrare tainica si cutremuratoare, ce i-a facut pe salajeni sa ascunda in poduri carti romanesti, Biblii, icoane si straie ortodoxe de preot. Daramate si pustiite fara mila, manastirile au fost purtate de oameni. Pe umerii lor osteniti s-a ridicat cupola nevazuta a bisericii si a Liturghiei rostite in limba romana. Au asteptat mereu o minune si iata ca la Stramba miracolul s-a intrupat. Dupa 280 de ani, salajenii din Hida si Sanpetru, din Vodeni si Paduris au manastirea lor. La Stramba nu se pun nicaieri lacate. Usile sunt mereu deschise. In liniste si rugaciune, monahii Il asteapta pe Hristos.
* Privita de pe deal, manastirea pare mica si fara ziduri de aparare. De fapt, e o livada cu doua corpuri de case si o bisericuta de lemn, veche de la 1470, cu turla ascutita si un inger trambitas pe tavan. In naos, la loc de cinste, imbracata intr-o rama simpla de brad, sta icoana Maicii Domnului cea facatoare de minuni, numita cu lirismul molcom al graiului ardelean: "Dulcele sarut".
E comoara cea mai de pret a manastirii. Cei doi calugari vietuitori de aici nu o tin sub lacat sau alt ascunzis. Cea mai buna paza pentru o icoana facatoare de minuni e sa o tii la vedere.
Iarna, in adapost de tabla Multe minuni s-au savarsit la aceasta icoana - sora geamana a celei de la Nicula. Inca tanar si netrecut prin mari incercari, parintele Grighentie a simtit din prima zi a sosirii sale la Stramba puterea miraculoasa a "Dulcelui sarut". Era in primavara anului 1996, dar dealul Padurisului era infundat in zapada pana la brau. In desaga lui de monah-pelerin, nu avea cu sine decat o carte de rugaciune si o paine. Ajuns in culme, flamand si ostenit, vazand pustiul din jur si ruinele unei foste chilii, a vrut sa se intoarca din drum. Din vechea asezare monahala de la Stramba Fizesului nu mai ramasese nimic. Privind la ruina infundata-n zapada, parintele s-a clatinat, rostind cu amar: "De ce eu? Cu ce Ti-am gresit, Doamne?". Nicaieri unde fusese - nici la Izbuc, nici la Vovidenia - nu intalnise o incercare mai grea. "Era ca in Evanghelie", isi aminteste parintele. "N-aveam un loc macar, unde sa-mi plec capul. A fost o clipa de mare lupta sufleteasca, de cumpana si indoiala. Am izbandit insa cu Maica Domnului in gand si vorbele vladicii Ioan Mihaltan, episcopul Oradei, in amintire: . Mi-am facut o cruce mare, asa cum facusera inaintea mea alti doi-trei calugari din Moldova, care parasisera lucrarea, covarsiti de greutati. Nici nu banuiam ca tocmai eu trebuia sa reaprind aici candela rugaciunii, dupa 280 de ani de pustiire. Nu stiu cum am reusit. Cateva ierni am locuit intr-un adapost de tabla. Imi faceam pravila si rosteam psalmii langa o gramajoara de cartofi, pe care o imparteam cu oile ce pasteau langa mine. Vara, am facut din livada biserica, fara acoperis, fara icoane, rugandu-ma sub patrafirul copacilor. Au fost cele mai frumoase, cele mai inaltatoare momente din viata mea."
In ravna ascultarii, parintele s-a apucat de treaba. A ridicat chilii si un mic paraclis, a refacut bisericuta de lemn si a reparat drumul, carand in camioane tone de pietris. A invatat sa fie de toate: dulgher, electrician sau contabil. S-a canonit la mai marii orasului in felul lui, cu rabdare si insistenta. Nu a uitat insa nici o clipa de pravila lui calugareasca, cautand insingurarea padurii, alaturi de animalutele lui dragi - un catel, o pisica si o multime galagioasa de tarci care ii bateau in geam dimineata, cerandu-i de mancare si grabindu-l la slujba.
</b><b>"Cand vedeam un om, parca Il vedeam pe Hristos" La Stramba, in linistea livezii potopite de flori, parintele Grighentie a trait o adevarata revelatie. Locul era viu, avea forta. Era altarul de rugaciune al primilor sihastri din padurile salajene. Tarana Strambei pastreaza si acum urma genunchilor si a lacrimilor de pocainta, asa cum pastreaza trupul unui sfant, parintele Onisim, mort muceniceste, cu gatul taiat de navalitorii pagani, chiar in pragul bisericii. "Stramba m-a invatat sa ascult si sa iau aminte", va continua parintele. "Nevazuta ca aerul, singuratatea e vie. Daca stii a te imprieteni cu ea, o poti atinge, o poti mangaia cu degetele. In prezenta ei, imi fac spovada completa a gandurilor, imi marturisesc pacatele cele mai ascunse si temerile, cer ajutor si primesc raspuns la intrebarile care ma chinuie. Incordandu-mi urechea, aud cu adevarat dangatul clopotului, despre care se spune ca ar fi fost rapit si ingropat de pradatorii bisericii, la , un izvor cu o apa aparte, vindecatoare si foarte satioasa la gust, asa cum poti deslusi oftatul parintelui Nichifor, omorat miseleste, si ale carui haine umplute de sange au stat mult timp in podul bisericii. Am avut mult folos de invatatura aici. In singuratatea Strambei, am deslusit limbajul florilor, cu care discut si le alint, cum facea duhovnicul meu, Teofan de la Cetatuia, dat afara de Securitate si obligat apoi sa devina florar - un om minunat, care imi spunea: . Am invatat de la flori smerenia si de la copaci rabdarea. Pustietatea Strambei m-a invatat insa lucrul cel mai de pret: dragostea de aproapele, bucuria de a vedea un chip omenesc. Cand, dupa saptamani intregi de singuratate, zaream apropiindu-se pe poarta manastirii chipul unui credincios, parca imi venea in vizita Hristos. De atunci, am luat obiceiul sa ofer oricui paseste in manastire o icoana, o carte de rugaciuni. Mi-a luat ceva timp ca sa pricep, dar am reusit: bucuria se intoarce negresit, iubirea cu atat mai mult."
</b>
<b>Minuni si vindecari la icoana Desi energic si vorbaret din fire, parintele Grighentie s-a pustnicit in lume, indragind linistea si meditatia. In vreme de cumpana si tulburare sufleteasca, iese din chilie ca dintr-o pestera si se grabeste spre bisericuta de lemn, cazand la icoana Maicii Domnului. "Dulcele sarut" l-a ajutat de multe ori pana acum, asa cum a ajutat o femeie, asistenta medicala, din Timisoara, sa iasa din paralizie si apoi sa urce in baston pana la manastire, pentru a multumi Maicutei Domnului. Unui alt om, director la o fabrica de mobila din Zalau, i s-a vindecat copilul de mutenie. Programat pentru operatie la Szeget, in Ungaria, rugaciunile facute la icoana i-au redat vocea peste noapte. Ducand copilul la consult, medicii au ramas ei fara glas: nu mai era nevoie de nici o operatie. Fara a le urmari inadins si fara a le nota in vreun catastif, parintele a vazut ce poate face forta : dezlegari de blesteme, bolnavi si slabanogi care acum, primavara, se suie pe scara sa taie via, sau tarani care si-au regasit animalele furate. Fiecare credincios a trait la Stramba o intamplare minunata, cat de mica. O femeie din Vodeni si-a vazut sotul scos din patima betiei. O alta femeie, din Hornoaie, a ratacit inexplicabil drumul spre manastire. Toata ziua s-a invartit speriata prin padure, fara sa gaseasca un semn, o poteca. Spre seara, cand isi pierduse orice nadejde, a strigat spre Maica Domnului, si in clipa aceea a aparut o femeie, care, luand-o de mana, a dus-o pana la poarta manastirii. Cand, intorcand capul, a vrut sa-i multumeasca, femeia disparuse brusc si inexplicabil, ca si cum n-ar fi fost. Oamenii au nevoie de miracole, de grabnic ajutor. In cei cativa ani de staretie, parintele a inceput sa-i cunoasca. In pofida a ceea ce se crede, taranul are probleme metafizice, are nelinistile si teama lui. Important e ca nu se lasa. Indarjindu-se in credinta, isi cauta locul lui de rugaciune, isi cauta duhovnicul si icoana care sa-l sprijine, sa-l scoata din necaz. Salajenii au rabdare si nu-si pierd prea usor speranta. Merg zeci de kilometri pe jos, pana la Stramba. Merg pentru "Dulcele sarut", pentru spovedanie si impartasire: "Parinte, de cate ori vin aici parca plutesc. Ceva se intampla cu mine". Simt si ei forta locului.
* Din stramtoarea ocrotitoare a lemnului de brad, Maica Domnului pare a te cauta cu privirea. Nu uita si nu oboseste niciodata. Multe vindecari miraculoase a savarsit pana acum, dar nimic nu se compara cu reinvierea manastirii dupa 280 de ani si, mai ales, cu intoarcerea oamenilor la credinta: barbati care nu s-au mai spovedit de 30 de ani, tineri care tin acum posturile ca niste monahi. Sincer si fara pic de emfaza, parintele se uimeste de indarjirea salajenilor care, pe vremea comunistilor, de Santmarie - hramul manastirii -, se adunau din toate satele, in jurul ruinelor, cu preot sau fara, rugandu-se si cinstind cu o lumanare aprinsa sfintenia locului.
Acum manastirea e a lor. Le apartine. E facuta, cum zice parintele, "din multul si din putinul lor". Se intampla ca saracia sa fie bogata si plina de rod. Intr-un singur an, parintele a ridicat chiliile, arhondaricul si un nou corp de cladire. Nici el nu pricepe cum. E ca o minune. "Dulcele sarut" a facut ca oamenii sa-si recastige locul lor de rugaciune. Vin de pe toata valea Hidei si a Fizesului, urcand greu, anevoios si fara oprire, mica Golgota a Manastirii Stramba. In tot acest timp, parintele Grighentie se roaga, spovedeste, tine Sfanta Liturghie si apoi alearga sa-si dea examenele teologice la Cluj, purtand cu sine toata averea sa: o desaga cu un colt de paine si o carte de rugaciune, primita de la bunicul sau (mort la 90 de ani, fara un singur fir de par alb in cap), un ostenitor care postea si se ruga in fata casei, in gradina - doar el si Dumnezeu -, inconjurat de flori, de pasari, de toate fiintele marunte ale pamantului. Bucurestean get-beget, parintelui ii place sa spuna ca e "de oriunde si de nicaieri". Acum se considera salajan, ca toti taranii Padurisului. N-ar pleca de la Stramba pentru nimic in lume. Aici si-a gasit linistea si "Dulcele sarut". Aici e lupta si chemarea lui monahala. Nu intamplator, pe un perete al chiliei a scris apasat, cu litere de foc, vorbele Mantuitorului: "Nu am venit in lume sa Mi se slujeasca, ci Eu sa va slujesc voua".Sorin PredaCei care vor sa ajute Manastirea Stramba o pot face pe adresa: Pr. Grighentie Otelea, sat Paduris, com. Hida, jud. Salaj, cont 2511.1-817.1/ Rol - Bcr Zalau.