</b><b>Ultimul interviuVasilica Tastaman</b><b>"Eu nu mai am asa de mult timp. Imi doresc sa ma duc decent, acolo unde sunt mama, tata si toti ai mei" Am cunoscut-o pe doamna Vasilica Tastaman intr-o dupa-amiaza insorita de martie, in casa doamnei Stela Popescu. Era una dintre primele rabufniri ale primaverii bucurestene, iar doamna Tastaman era foarte bine dispusa. Mi-a spus din start ca am primit deja o nota buna, pentru ca am fost punctuala. Mi-a mai spus ca-i place foarte mult revista "Formula As" si ca e fericita ca poate sa dea, in sfarsit, un interviu adevarat, serios si de suflet. Am inceput sa vorbim si... nu stiu cum au trecut trei ore si jumatate. Era o excelenta povestitoare, plina de inteligenta si de umor, iar cand vorbea despre fiul ei, iradia. Am plecat imbatata de parfumul personalitatii sale discrete, de modestia si dragalasenia ei. Ne-am mai vazut de cateva ori, apoi am continuat sa vorbim la telefon zi de zi. Initial, ca sa punem la punct detalii legate de interviu, apoi pur si simplu, pentru ca imi spusese ca ma iubeste, ca sunt o "fetita" pe sufletul ei. "Traieste-ti tineretea", imi spunea. "Stoarce-o pana la ultima picatura. Mie-mi pare rau ca s-a dus. Eu respect batranii, dar iubesc tinerii!" Intr-una din zile, cand mi-a spus ca nu s-a simtit prea bine si ca e internata in spital, am fost foarte surprinsa. Efectiv uitasem ca are o varsta, imi venea greu sa-mi imaginez ca flacara aceea miraculoasa putea pali. Apoi a venit ziua de duminica si acel telefon fatidic, prin intermediul caruia cineva ma anunta ca... flacara se stinsese definitiv.
Scriu de multi ani, dar niciodata nu mi-a fost mai greu decat acum sa plamadesc un text. Verbele mi-au dat cel mai mult de furca, pentru ca se incapatanau sa ramana la timpul prezent, in vreme ce soarta, viata si poate ingerul care a insotit-o pe Vasilica in ceruri imi sopteau ca acum nu mai am voie sa folosesc decat trecutul.
Insula singuratatii - Ati fost una dintre cele mai iubite si mai rasfatate actrite ale teatrului si filmului romanesc. Talentul, sagalnicia si zambetul dvs. i-au fermecat pe romani. Inevitabil, trebuie sa va intreb: de ce le-ati intors spatele si-ati plecat? De ce ati ales sa emigrati in Suedia in plina glorie si adoratie?
- E adevarat, as minti sa spun ca nu am avut succes si ca asta nu a insemnat enorm pentru mine, insa situatia devenise din ce in ce mai putreda. Au fost semne mai mici sau mai mari care s-au acumulat si care au inceput sa-mi ridice intrebari. De pilda, faptul ca apa calda incepuse sa fie rationalizata - o ora dimineata si o ora seara -, in Bucuresti noptile erau din ce in ce mai intunecate, revista "Cinema" anuntase ca nu mai poate scoate coperte cu un singur actor - trebuia sa fie cel putin trei, pentru ca numai Ceausescu urma sa mai apara singur pe coperta... Si-apoi, a venit seara in care, in teatru fiind, dupa ce ma aranjasem in cabina, am vrut sa cobor la scena. Cand am deschis usa, am realizat ca pe coridor era intuneric bezna, doar intr-un capat palpaia un bec mic, de lanterna. Cand am intrebat ce se intampla, mi s-a spus ca nu mai avem voie sa folosim becuri puternice, pentru ca se face risipa de energie electrica. M-am dus acasa si m-am gandit: "Vai de mine, ce se intampla? Nu se poate!".
Totusi, sa stii ca plecarea mea nu a fost una premeditata. Eu aveam o buna si draga prietena, fosta colega la Teatrul de Comedie, Mihaela Buta, care era plecata in Suedia de mai demult. Ea ma tot chema in vizita. Eu fusesem in turneu in Scandinavia in "73 si "75, asa ca nu eram foarte curioasa, insa i-am spus ca vin, daca-mi dau voie autoritatile sa-mi iau si copilul. Baiatul meu ma tot ruga de ceva vreme sa-l duc si pe el in strainatate, sa vada si el lumea. Eu fusesem prin toata Europa, tatal lui, Emerich Jenei, umblase in lumea intreaga, numai Calin nu fusese nicaieri, pentru ca niciodata nu ni se permisese sa-l luam cu noi. Ei, de data asta nu stiu ce s-a intamplat ca mi-au eliberat pasaport si pentru el, asa ca ne-am luat o valiza si ne-am urcat in primul avion spre Stockholm. Am fost primiti superb, insa in scurt timp gazdele noastre au inceput sa insiste pe ideea ca noi sa ramanem acolo. Intr-adevar, e o tara in care n-ai griji, pentru ca Statul ajuta enorm oamenii, se doreste ca toata lumea sa duca o viata decenta. Baiatul mi-a spus: "Mami, tu hotarasti. Eu nu mi-am dorit decat o vacanta". Pana la urma, mi-am zis ca ar fi mai bine pentru el. Si asa a fost. El s-a format acolo altfel decat s-ar fi intamplat aici. Nimeni nu l-a ingradit in nici un fel si a avut toata libertatea sa calatoreasca prin lume. Faptul ca a beneficiat de toata aceasta libertate a fost, pentru mine, o mare mangaiere. Eu jucasem deja foarte mult, asa ca mi-am spus ca sunt destul de obosita si daca suedezii astia tot imi dau niste bani fara sa fac nimic (rade!), la ce sa ma mai intorc?!
- Povestiti-ne despre Suedia. Majoritatea romanilor au plecat in Franta si in Germania. Cum a decurs viata dvs. din momentul in care v-ati decis sa ramaneti acolo, in Scandinavia?
- Ca sa te smulgi din radacini la varsta pe care o aveam eu atunci, la 49 de ani, e foarte greu. Nu sfatuiesc pe nimeni! Daca esti tanar si ai o meserie moderna, e altceva. Dar pentru un om la 50 de ani, fereasca Dumnezeu! In primul rand, te rupi de limba ta, pe care o iubesti, chiar daca nu-ti dai seama. Apoi, nimeni nu se uita la tine, nu contezi. Si aici nu e vorba de anonimatul de care ar putea fi afectata o celebritate. E vorba de legatura aceea subtila pe care o ai cu cei din jur, cu necunoscutii de pe strada, dar pe care-i stii ca sunt de-ai tai, sunt romani! Atunci, nu mai esti chiar asa, un naufragiat. Dar in Suedia e ca si cum te-ai trezi singur pe o insula pustie. Nu ai nici o legatura cu acea cultura, n-o cunosti, n-o simti, n-o percepi, tot timpul esti in "daringolada"! Tot timpul te intrebi: "Da" de ce fac ei asta?". Protestanti fiind, ei au alta conduita, alt fel de a se comporta. La ei, cel mai grav lucru este sa sfidezi, sa-l jignesti pe celalalt. Asta este o drama! N-ai voie! Or, la noi, a jigni, a scuipa, a arunca piatra se intampla din secunda in secunda. N-a fost intotdeauna asa, dar acum este la ordinea zilei. Felul nostru de a ne comporta este pentru ei de-a dreptul extenuant. Acolo, daca doi oameni stau de vorba, iar tu vrei sa-i spui ceva unuia dintre ei, nu ai voie sa deschizi gura pana cand dialogul lor nu ia sfarsit. Nu ai voie sa te duci peste el, sa dai buzna. Cand a sfarsit de vorbit, te asculta cu multa amabilitate, dar chestia asta cu "sa vorbim impreuna" acolo pur si simplu e de neconceput. Timpul are, in Suedia, o valoare incomensurabila. Nu-ti poti permite sa intarzii nici o secunda. Trebuie sa fii intotdeauna cu 5 minute inainte de ora fixata. Acolo nu exista coruptie. Un functionar nu poate sa primeasca mai mult de trei flori, pentru ca daca esti vazut primind ceva mai mult, esti etichetat ca un om fara caracter.
"Ia stai draga, ca eu pot sa joc!" - Sa le spunem cititorilor nostri ca dvs. nu ati stat totusi departe de scena in anii "suedezi", ci ati jucat si acolo, ba chiar ati avut un succes fulminant...
- In urma turneelor pe care le facusem in Scandinavia cu Teatrul de Comedie in "73 si "75, cunoscusem multi oameni de teatru suedezi. Unul dintre acestia a fost un batran regizor lituanian, care emigrase in Suedia inca din tinerete si care era un profesionist extrem de respectat in bransa. La un moment dat, el a primit o piesa care se chema "Doctorul-Croitor", in care exista un rol mic, dar foarte dulce, pe care, afland ca locuiesc in Suedia, mi l-a oferit mie. Si asta, tocmai pentru ca eu eram inca la inceput si nu stiam bine limba. Insa personajul acela era al unei rusoaice, sotie de general din Rusia alba, care traia la Paris si care, frate draga, era frantuzita! (rade) Asa ca vorbea o franceza foarte stalcita, ceea ce-mi scuza mie suedeza imperfecta. Am avut foarte mult succes, ceea ce mi-a dat incredere in mine si mi-am spus: "Ia stai draga, ca eu pot sa joc!". Am primit inca un contract, in care eram mama a doua fetite, apoi a urmat un rol foarte frumos, intr-o piesa in premiera in Scandinavia, scrisa de Richard Harris si intitulata "Stepping Out", despre niste femei care se cam plictiseau, asa ca se decid sa invete sa danseze step. A fost o partitura foarte dificila, cu mult text, la care am muncit extrem de mult, dar care mi-a iesit foarte bine. Suedeza e o limba foarte ciudata, dar foarte muzicala, si daca nu-i prinzi ritmul, atunci imediat te dai de gol ca esti strain. La inceput, eu eram atat de zapacita, incat spuneam "Buna seara" la pranz, iar seara dadeam "Buna dimineata". Si toata lumea radea, dar nimeni nu se supara. Suedezii sunt niste persoane foarte ingaduitoare si cu un bun-simt care la noi ar putea fi numit de moda veche. Uite, am sa-ti dau un exemplu: la un moment dat, cel mai mare actor de la ei, un om foarte interesant, s-a indragostit de mine. Aici, un barbat iti face curte trei zile si in a patra iti spune: nu vrei sa te faci comoda? Adica: nu vrei sa te dezbraci? Eu nu aveam nici un gand cu omul acesta. Il socoteam doar un minunat actor si coleg de scena. Stiam lectia din Romania, de la doamna Bulandra: "Cu teatrul in care joci nu ai relatii. Mai bine cu teatrul de vizavi". Asa ca eu nu-i dadeam nici un fel de importanta, si totusi el persevera, dar cat de delicat! Venea in fata ferestrei ca un Romeo, cu cate un buchet imens de flori, pe care apoi mi-l trimitea insotit de o carte de vizita, pe care nu scria decat atat: "Ma gandesc la tine" sau "Mi-e dor de tine". Spune-mi, mai gasesti asa ceva in Romania?!
O caldurica la inima - Dar v-ati intors totusi. Dupa douazeci de ani de absenta, iata-va din nou in tara. Romanii v-au asteptat cu multa afectiune, pastrand in minte chipul dvs. de zana buna si rasul zglobiu cu care i-ati fermecat ani de-a randul. Ce v-a determinat sa reveniti pe meleagurile natale?
- Ei, povestea e ceva mai lunga, insa, din suflet, sincer si adevarat, trebuie sa va spun ca, in primul rand am venit in Romania pentru ca am aici un copil, pe Calin. Care nu mai e un copil, ci un barbat de aproape 40 de ani, care are o sotie superba si o fetita de vis. De venit in tara, eu am inceput sa tot vin, in iesiri scurte, de o luna-doua, inca din "93, cand am avut voie sa intru in Romania, pentru ca zece ani am fost "interzisa". Insa trebuie sa recunosc ca, in general, mergeam numai pana la Oradea, acolo unde locuieste fiul meu, iar prin Bucuresti nici nu calcam. Doar in ultimii trei-patru ani, la insistentele bunei mele prietene, Stela Popescu, care m-a tot batut la cap sa vin sa stau la ea, s-o mai punem si noi de o sueta, sa mai depanam amintiri, am inceput sa-mi fac aparitia si prin Capitala. Dar, crede-ma, nici o secunda nu mi-a trecut prin cap faptul ca vreunul dintre fostii colegi din televiziune sau teatru ar avea nevoie de mine, sa ma vada, sa ma auda, sa vorbim. Dar uite ca acum vreo trei ani, cred, am fost invitata la Gala Premiilor Uniter. Am mers acolo cu Stela si am reintalnit actori din teatru si-am observat ca toata lumea e dulce si ma priveste cu drag. Asta mi-a dat asa, o caldurica la inima. Mi-a facut foarte bine. Apoi, Dan Mihaescu m-a rugat sa spun un monolog pentru Revelionul anului 2000. Eu n-am fost multumita de mine, nu mi-a placut deloc cum aratam la televizor. Era firesc: trecusera 20 de ani. In orice caz, am luat decizia de a nu mai aparea niciodata pe micul ecran. Oricum, televiziunea a fost pentru mine un hobby pe care l-am platit foarte scump, pentru ca eu n-am fost solicitata in televiziune decat ca sa joc comedioare. Roluri de teatru adevarat, ceva ce eu puteam sa fac foarte bine, nu cred ca am avut mai mult de doua. Candva, la un moment dat, mi s-a pus eticheta de "excelenta actrita de varietati" si nimeni nu s-a mai obosit sa mai vada in mine si altceva, nimeni nu mi-a cerut sa fac si ceva serios. Adevaratul meu destin artistic l-am implinit in teatru, unde am jucat mult si dupa sufletul meu, adica roluri grele, de compozitie, iar munca nu mi-a ramas nerecunoscuta. Slava Domnului!, am facut turnee prin intreaga Europa si am primit o gramada de premii. Deci, in fond, nu am de ce ma plange. Si revenind: in ciuda deciziei mele, acum catava vreme, regizorul Constantin Dicu, pe care eu il respect si il admir teribil, mi-a propus sa joc intr-un serial, "Amantul Marii Doamne Dracula", dupa Fanus Neagu. Sigur ca eu nu m-am repezit, ca asa e zodia mea, Balanta. Nu e niciodata hotarata, se balanseaza mult pana ia o decizie si niciodata nu spune da sau nu direct. Asa ca m-am dus in Suedia, dupa care am revenit la Oradea... Intre timp, am primit scenariul si am vazut ca rolul meu e unul care face aluzie la Elena Ceausescu, la viata ei intima, marcata de complexe si ingrozitoare sadisme. Pana la urma, mi-am spus ca ar fi interesant sa construiesc un astfel de personaj, asa ca am acceptat. Iar pentru ca revenirea mea sa se petreaca realmente in forta, George Mihaita, actualul director al Teatrului de Comedie, a mai adaugat si el o propunere. Si aici simt nevoia sa fac o paranteza, care sa explice si acest ultim angajament al meu. Teatrul de Comedie este teatrul in care eu am muncit o viata, peste 20 si ceva de ani. Am fost acolo inca de cand l-a infiintat domnul Beligan si mereu l-am considerat ca un fel de a doua casa a mea. Si totusi, cand m-am intors in "93 si l-am revazut, am avut un soc: mi s-a parut atat de darapanat, de patat, de murdar... Contrastul cu ceea ce inseamna teatru in Suedia era izbitor, si nu ca ma dadeam eu mare, ca nici eu nu m-am nascut la Buckingham Palace, ci intr-un cartier nevoias al Brailei, dar trebuia sa fii orb ca sa nu sesizezi diferente izbitoare. Actorii, la randul lor, erau imbracati prost, erau obositi si ponositi si alergau dupa o bere si un mic. Imi pare rau ca trebuie sa spun asta, insa o fac din dorinta de a atrage atentia, de a suna alarma. In Suedia, teatrele sunt curate, ingrijite, iar actorii sunt tratati ca niste zei - sunt eleganti si vin la spectacole in masini de lux. La noi, respectul pentru actor e o notiune inexistenta. Desigur, publicul te iubeste si, in fond, el e stapanul nostru, dar ma refer la cei care trebuie sa aiba grija de actor, sa-i ofere posibilitatea unui trai decent, sa-i creeze climatul propice actului artistic. Pe de alta parte, ceea ce m-a pus pe mine pe ganduri a fost felul in care evoluase teatrul romanesc intre timp. In ultimii ani, din fericire, am reusit sa ne mai debarasam de vulgaritati, dar prin "93-"94 situatia era dezastruoasa. Toata lumea imbratisase ideea asta: noi suntem liberi si avem teatrul liber si transformasera scena in loc de despuiere, confundau libertatea cu posibilitatea de a-si balangani toate cele pe scena, cu unicul scop de a soca. Am vazut cateva spectacole deplorabile, care evidentiau faptul ca actorii nostri nu mai aveau nici un fel de respect pentru text si pentru partener. Tehnica preferata era aceea a "umblatului la dulap", adica atunci cand tu ai de spus o replica foarte importanta, in spatele tau, un coleg face gesturi nelegate de piesa, pentru a distrage atentia spectatorilor.
- Pe vremea dvs. nu dorea nimeni sa moara capra vecinului?
- Eu am avut norocul sa cunosc toata marea pleiada de actori a Romaniei si pot sa va spun ca nu asta inseamna teatru. Pai, prima piesa in care am jucat eu la radio era "Caleasca de Aur". Tinerii indragostiti eram eu si Octavian Cotescu, iar restul distributiei era formata numai din colosi: Ion Manolescu, Maximilian, d-l Storin, Maria Filotti, Nineta Gusti, Birlic, Marcel Anghelescu... Mie imi tremura inima si nici nu mai puteam sa vorbesc de emotie, ca asa am fost noi crescuti: cu respect mare pentru inaintasi. E adevarat, tehnica interpretativa se mai schimba, dar rezultatul trebuie sa fie acelasi: fiorul acela indescriptibil care iti trece prin tot trupul si pe care tu, spectatorul, nu-l uiti zile si saptamani de-a randul. Asa ca, in momentul in care George Mihaita mi-a propus sa revin pe scena Comediei, muncita de toate aceste sentimente, mi-a fost foarte greu sa dau un raspuns. Initial, el mi-a spus sa-mi caut o piesa, orice-mi place mie, si el ii da Ok-ul: "Ce vrei aia joci!". Eu i-am zis ca nu pot sa fac asta, ca nu e genul meu: eu sunt o persoana timida si, oricum, intotdeauna am luat ce mi-a oferit viata. Niciodata n-am facut nimic pentru mine, nu m-am zbatut pentru binele propriu. Pana la urma, George, care e un perseverent, mi-a trimis o piesa a lui Alexandr Galin. Eu am citit-o, iar rolul mi s-a parut interesant. E vorba despre o femeie necajita, fost geolog, care a avut doua fete si un barbat, rapus de alcool. A baut si ea, dar si-a dat seama ca nu putea s-o mai duca mult, asa ca acum, ajunsa un pachet de zdrente, isi duce zilele intr-un fost depou, pe langa niste tevi calde, si vinde tuica cu paharelul. Dar in spatele acestui exterior prozaic se ascunde un mare suflet. Asta mi-a si placut, altminteri o betiva putea fi interpretata de multe alte actrite. Eu am vrut ceva sensibil. Si totusi, am stat bine si m-am gandit: oare mai am eu putere sa joc in atmosfera asta romaneasca, avand alaturi actori pe care nu-i cunosc si de care nu ma leaga nimic? Pana la urma, stii ce m-a hotarat? Faptul ca mi-am adus aminte ce am auzit candva de la niste mari actori de-ai nostri: un artist nu se exprima cu-adevarat bine, nu are autenticitate si putere de a transmite decat in limba lui materna. Acestea au fost, pe scurt (rade!), motivele care m-au determinat sa revin in viata publica romaneasca.
Dor de dor - In toti acesti 20 de ani, v-a fost dor de ceva?
- Mi-a fost dor de tot ce era aici, in tara, si mi-a fost tare frica de dorul acesta. Prima oara cand am trecut pe langa fosta mea casa, m-au podidit lacrimile. Mi-a fost foarte greu cand am venit prima data in Romania. M-am si speriat foarte tare. A doua zi, dupa acea prima revenire, m-am imbracat elegant si-am zis sa fac si eu o plimbare asa, pe jos, insa numai ce iesisem, c-a si venit o pala de vant care m-a umplut de praf din cap pana-n picioare. Si asa m-am speriat, ca o saptamana n-am mai iesit din casa. Atunci am vazut ca gunoaiele zaceau cu saptamanile, ca Bucurestiul era murdar, uratit, si m-am ingrozit. Ma durea sufletul ca asta era tara mea. Asa ca toate aceste orori au facut mai lesnicioasa reintoarcerea mea in Suedia. Stii, in fond, nu e deloc rau sa ai doua tari! (Rade) Prima data mi-am dat seama ca Suedia devenise si ea "acasa" cand ma intorceam dintr-un voiaj in Maroc si m-am surprins oftand si spunand: "Abia astept sa ajung acasa". Uite, de cand sunt aici, am zile cand ma trezesc dimineata, ma uit pe geam si as vrea sa vad Marea Nordului, sa respir aerul acela curat si sa fiu in apartamentul meu de acolo, care e micut, dar ca o bomboana.
- In viata, fiecare om are momente de adanca fericire, dar si momente de cadere. Cand v-a fost greu, ce v-a sustinut pe dvs., ce v-a facut sa mergeti inainte?
- Faptul ca am realizat ca ma confruntam cu un destin implacabil, ca practic nu aveam cale de intoarcere. Trebuia sa merg inainte, in orice conditii. M-am trezit printre straini, nu aveam alaturi decat copilul si ma uitam la el si nu-mi doream altceva decat ca lui sa-i fie bine. Asta m-a tinut: dorinta de a-i oferi baiatului meu, care e un mare sensibil, posibilitatea de a trai intr-o alta lume, o lume libera. Sa fie liber sa calatoreasca, sa vada tari straine, pentru ca asta iti da o bucurie fara margini, te destupa, te inalta ca spirit! Deci, asta a fost seva din care m-am hranit: copilul, care a evoluat foarte frumos si, secundar, calatoriile si faptul ca am mai gustat putin din teatru. La varsta mea, pot sa-ti spun cu certitudine: pe lume nu exista decat o singura dragoste, o singura iubire adevarata - aceea dintre parinte si copil. Dupa si peste asta nu mai e nimic! Sau e doar viata: cunosti un barbat, ti-e drag, te mariti cu el, e sotul tau, dar in clipa in care a venit copilul, toti ceilalti trec pe planul doi. Si asta ii supara teribil pe barbati, dar n-au dreptate, sunt prosti, pentru ca ei nu au cum sa inteleaga sentimentul pe care-l ai atunci cand tii un copil in burtica ta, legatura aceea de argint dintre tine si acel copil. Tot sufletul tau e cu puiul de om.
- In final, as vrea sa va rog sa-mi spuneti cu ce sentimente priviti catre trecut si catre viitor?
- In ceea ce priveste trecutul... imi pare rau ca s-a dus. Si mi-ar placea sa mai traiesc inca o data tot ce am trait: tineretea, teatrul, succesele, sa mai fiu inca o data mamica, sa mai trec inca o data prin sentimentele care m-au incercat cand a aparut copilul meu pe lume. De toate astea mi-e foarte dor si regret ca s-a terminat si ca nu mai am cum sa ajung la ele. Pentru viitor, eu nu mai am asa de mult timp. Am deja 70 de ani. Imi doresc sa ma duc decent, acolo unde sunt mama, tata si toti ai mei. Dar, stii, cand te apropii de o varsta care inseamna un picior in groapa, cand esti pe punctul sa intri in vacanta mare, ai tot vrea sa mai traiesti! (Rade!) Cine spune ca nu-l mai intereseaza trebuie sa fie foarte blazat si sa n-aiba nici o bucurie. Dar eu am foarte multe bucurii si as vrea sa mai am timp. Ma tot uit la nepotica mea, Alisa, care are 8 luni, si incep sa ma gandesc la bunicu" meu, care spunea: "Sa traiesc sa le vad la scoala!". Si bunica mea zicea: "Vai, Stefane, da" tu nu esti intreg la minte! Da" cat vrei sa traiesti, draga?!". Si mai trecea putin si bunicu" iar zicea: "Uite, daca as putea sa mai traiesc putin, sa le vad maritate! Dupa aia, pot sa mor!". "Vai, Stefane", intervenea bunica, "esti ingrozitor! Da termina odata, cat vrei sa traiesti?! Da" se poate asa ceva?! Tu nu te gandesti cat esti de batran?!" Ei, acum, ma gandesc si eu: vai, nepotica mea are doar 8 luni. Eu nu cred ca mai traiesc s-o vad la scoala! E un sentiment groaznic, te doare teribil cand te gandesti ca gata, se termina, ca esti in afara vietii. Insa cei tineri au si ei dreptul sa traiasca. Trebuie sa le facem si lor loc.Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu (2)