Rochia albastra</b><b>- Povesti din campia Aradului -</b><b>Doamna cu parul cret
Maria s-a nascut in satul Covasinti de langa Ghiorocul Aradului, din mama Iosana si tata Petru. Face saptezeci si cinci de ani anul asta si tine minte toate cate i s-au intamplat in viata. Cu toate astea, ma cerceteaza prin sticla ochelarilor grosi, nepricepand de ce-o tot intreb de trecut. Cine mai are azi rabdare sa asculte povesti despre oameni care au disparut? Isi face de lucru cu matura, atunci cand ii pun intrebari, se uita ingandurata catre norii care se apropie, isi strange mai bine basmaua, pare ca ar vrea si n-ar vrea sa-mi spuna, e nehotarata si nu stiu cum s-o ajut. Tac. De la o vreme, vorbele se dezleaga. Imi spune ca a fost fata de oameni saraci, ca ea a facut un pic de scoala, nu atata cata i-ar fi placut, si ca pe la zece ani a inceput sa se duca la lucru cu mama ei. Ani de-a randul a lucrat la via lui Sida Lazar, domn mare, cu macelarie in Arad, cu casa frumoasa, cu "solocaturi" (jaluzele) de lemn, cu slugi si cu servitori. Avea domnul Lazar conac si la Ghioroc, unde vara venea cu toata familia, cu alti domni si doamne incarcati in trasuri, si petreceau pana noaptea tarziu. Isi aduce aminte de o doamna cu parul galben si incretit in inele, care umbla tot timpul cu o rochie albastruie, tivita cu "cipca" (dantela) pe dedesubt si cu un sal inflorat pe umeri. A visat-o pe doamna asta de multe ori. Ii placea cum isi tinea cu mana poalele rochiei cand iesea sa se plimbe printre salcami si cum isi apleca usor capul, atunci cand o descoperea printre tufele din gradina, unde se ascundea ca s-o poata pandi mai bine. Se gandea la doamna aceea si in diminetile friguroase, cand trebuia sa se duca in via lui Sida Lazar, si mainile ii inghetau in manecile ude de roua, pana ce soarele rasarea. Rupea carceii si "boii", crengile fara rod, si astepta cu nerabdare ziua de plata, ca sa mai puna deoparte cativa "craitari" cu care sa-i poata lua maicuta o rochie de la targ, de la Lipova. O rochie pe care a visat-o mereu albastra, dar care a fost intotdeauna altfel. "Erau oameni mai simpli pe vremuri, aveau mai putina imbracatura, ca nu erau bani. Numai doi din sat aveau salariu, unul care lucra la gara, la Lipova, si unul care era jandarm la Ghioroc. Copiii lor mergeau la scoala cu ghiozdane, restul cu straita facuta acasa." Nana Maria se opreste din povestit, isi lasa matura rezemata de gard si ma cheama in casa, la adapost de ploaia care a venit pe neasteptate, secerand aerul cu stropii ei mari. Inainte sa intru, vad asa, ca-ntr-o strafulgerare, cipca albastra, lata de-o palma, a unui jupon iesit de sub fusta ei groasa, incretita in talie.
Joia "palastilor" "Apoi a venit razboiul", zice Maria, "si s-a sfarsit cu lumea de pana atunci. Din turnul bisericii de la Minis se vedea hat, departe, cum se duceau luptele. Mai intai am fugit in padure si ne-am ascuns, pana a trecut lupta de satul nostru, apoi am iesit. Intr-o dimineata, o iesit pe uliti dubasul de la Primarie si o batut cu duba si ne-o anuntat sa fugim, ca vin rusii dinspre Siria. Ne-o trimis in localitatea Cuvin, pentru cinci zile, dar or trecut cinci saptamani pana am putut sa ne intoarcem acasa, ca s-o instalat comandamentul rusesc tocmai la noi in sat. Doamne, fierbea campul de puscaturi. Multi au mai murit atunci la Ghioroc si la Paulis. Dupa razboi, ne-am mutat la Minis, la o matusa. Tata a luat-o in grija, ca n-avea pe nime", si ne-au ramas noua casa si averea ei. Aveam un pic de pamant, aveam poarta si fantana, am facut gard pe langa casa, eram in rand cu lumea. Si-apoi a venit si , adica nunta mea."
Nana Maria imi spune ca l-a luat de drag pe barbatul ei si ca el o alinta, zicandu-i: "Dragu-mi pui". Imi povesteste apoi cum s-au adunat in joia nuntii "palascarii", feciorii care aveau plosca faina de lut sau de lemn, pe care o umpleau cu grapa (rachiu) de struguri, de-i chemau pe oameni la nunta. Imi spune cum si-au impodobit fiecare plosca cu "maslute" (funde colorate) si cu ruji rosii din gradina si cum au jucat apoi pe muzica adusa de mire, tocmai de la Otvos, aproape de dealul cetatii Soimos. Ce mai tine minte de la nunta? Tot. Tot ce-a fost, tot ce s-a intamplat atunci, si cum s-a dus el, mirele, la nanasi, si cum era imbracata si cum au intrat oamenii in mai multe randuri la masa, ca nu era loc, si cum a jucat pana i s-a umezit parul pe la urechi.
Si ca sa-mi arate ca inca mai stie si ca nu degeaba imi spune povestea nuntii, nana Maria se duce intr-o camera alaturata si se-ntoarce, dupa o vreme, cu un pachet invartit in ziar. Il desface si scoate de acolo o rochie de matase cumparata din targ, de la Pancota, costumul ei de mireasa, catrinta cu fodorita si zabunelul de fir, incheiat cu copci de arama. Le insira pe toate, una langa alta, pe pat, le aranjeaza cutele adancite de vreme, uita de mine, apoi se priveste in oglinda patata, asezata deasupra mesei, si vorbeste doar pentru ea: "Cata mi-s si cata am fost...". Pe geamul ingust al bucatariei se scurge o lumina blanda, ploaia s-a oprit, pe pat au ramas imprastiate matasuri grele si haine ciudate, mult prea mici pentru stapana lor.
Cresterea si descresterea lumii Minisul se intinde de-a lungul unui drum care taie lunca Muresului. Biserica, scoala, pravalia, crasma lui Gheza, casele oamenilor se-nsira una dupa alta, pana-n Ghioroc. Pe vremuri, drumul de azi era insotit de o cale ferata ingusta, pe care trecea un tramvai electric cu vagoane verzi. In vagoanele acelea erau sobe cu carbuni si controlorul avea grija sa nu se stinga focul intre statii. Asta se intampla in anii in care viile de pe dealurile Minisului erau incarcate de rod si pivnitele conacelor, pline de butoaie. Acum, vechile case de vara se ascund in spatele pomilor necuratati cu anii. Serpii de iedera au napadit canaturile ferestrelor in care altadata rasarea soarele. Artezienele sunt goale, iar muschiul gros, verzui, s-a intarit pe peretii de piatra: "Conacul francezului", care a adus primii butuci de vita nobila frantuzeasca, pentru a-i cultiva aici, la Minis, conacul baronesei Ella, care dadea petreceri pana noaptea tarziu si canta la pian, sau poate cel al evreului Jungher, care strangea pielicele de salbaticiuni si piei de vitel si de miei ca sa faca blanuri pentru cucoane, si multe altele inca, insirate de-a lungul drumului, toate sunt inecate de trecerea timpului si de vegetatia care a crescut nepasatoare, luxurianta, ca-ntr-o victorie a viului asupra pietrei si-a zidurilor reci. In curtile lor s-au nascut istorii, iubiri, povesti despre care putini mai pot sa-si aduca aminte. Cresterea si descresterea lumii sunt inscrise deopotriva pe peretii scorojiti de ploi. In anii aceia, diminetile erau spulberate de grohaitul turmelor de porci care mergeau la pasune, ca sa se intoarca apoi seara, in sat. "Zeci de porci, sute de porci umpleau drumul catre padure si ridicau in urma lor praful greu, alburiu", imi spune nana Maria, asteptand parca un semn, o miscare, ceva care sa-i arate ca vremea aceea s-ar mai putea intoarce. "Mai intai plecau porcii si scroafele de prasila, apoi caprele, oile si vacile. Erau flacai care le pazeau. Nu se amestecau la pasune si seara se alegeau din turma si stia fiecare sa se duca la casa lui. Si vacile, si oile, si porcii, se-ntorceau unde le era stapanul, nu se incurcau. Asta m-a mirat pe mine de multe ori, si de atunci am ajuns sa cred ca animalele-s mai destepte ca oamenii. Acuma, daca nu mai sunt turmele, satul parca e gol. A ramas numai pusta asta fara sfarsit. Oriincotro te uiti, numai loc drept si intins ca-n palma. Ce sa faci aici? Te uiti incoace si-ncolo, intr-o parte si alta, te uiti in sus si te rogi la Dumnezeu si te-apleci apoi peste pamant si te-apuci de lucrat. Ce sa faci altceva? Io am fost toata viata asa, mai retrasa, mai linistita, nu stiu cum sa-ti spun dumitale, n-am fost mandra, buiaca ori intrecuta. Nu m-am bucurat de petreciuri si n-am trait in galcevi ori sudalmuri. Mi-a placut sa lucru in gradina, sa vorbesc cu mieii si cu puii iesiti din ou, sa ma aplec cu drag peste flori. De la lucru nu m-am tras niciodata si de aceea mi-a placut primavara. Am vazut cum cresc toate in urma mea si-am adunat cu drag ce-am lucrat. Nu mi-i draga iarna, ca n-am la ce iesi in gradina si n-am cum sa marg la camp. Nu mai am rabdare pana o-nflori primul pom."Otilia Teposu