Saracie mare Zilele trecute, sindicalistii luau cu asalt Bucurestiul. Erau revoltati de intentia Guvernului de a concedia douazeci de mii de oameni din intreprinderile de stat.Intreprinderi care, de altfel, nu produc nimic in afara de datorii. Inainte de a incepe, ca la orice manifestare de protest, organizatorii au (supra)evaluat numarul probabil al participantilor. Ei spuneau ca vor veni zeci de mii de oameni. Acest tip de matematica da mereu gres. La miting nu au fost mai mult de zece mii de oameni. Unul dintre lideri spunea cu naduf ca oamenii sunt prea saraci sa mai aiba chef sau energie sa protesteze. Aceeasi scuza au invocat-o si organizatorii lantului uman din jurul Parlamentului. Oamenii ar fi mai preocupati de viitorul imediat decat de trecutul indepartat. Tot saracia ii opreste sa protesteze impotriva crizei spitalicesti si de medicamente, impotriva aberatiilor din invatamant sau notei la intretinere. Noii saraci par sa-si fi pierdut pofta de a protesta. Orizontul lor de protest se ingusteaza pe zi ce trece.
E drept, protestele nu au rezolvat nicicand prea multe in Romania de dupa 1989. Desi multe, nu au reusit sa opreasca alunecarea catre o forma de supravietuire careia nu-i mai sunt necesare decat aerul si apa. Exista cu toate acestea o categorie sociala ale carei proteste au mereu sorti de izbanda. In timpul fiecarei sesiuni parlamentare, o parte insemnata din timpul alesilor se pierde cu aprobarea maririlor de salariu. Parlamentarii vor salarii mai mari si au argumente. Ei sunt saracii politicii europene. Sunt saraci si cu duhul, dar asta nu se pune. Chiar si bulgarii au lefuri si diurne mai mari. Se fac de ras daca se duc anul acesta la Bruxelles cu costumul de anul trecut. Daca intrevad si cel mai mic pericol de a nu li se majora salariile, ei ameninta cu greva parlamentara si, uneori, chiar parasesc salile de dezbateri. Se duc in birourile lor, unde asteapta sa li se dea satisfactie. Fac lant uman la bufetul Camerei, pichete de protest in jurul meselor de cafea, miting la televizor sa vada meciul. Aceasta lupta pentru supravietuire este singurul exercitiu protestatar reusit in societatea romaneasca. E drept, saracii care-l experimenteaza sunt bine imbracati, au masini la poarta, se tem sa nu piarda pranzul si nici indemnizatia de sedinta. Aceasta foame de capital materializata in diferite privilegii care transforma functia de ales in cea de intretinut al poporului, tinde sa intunece adevarata saracie care sta de ani de zile la baza graficelor si statisticilor, sub limita inferioara a existentei.
Saracia cronica in care a ramas fixata o parte consistenta a populatiei face inutila orice forma de protest. E greu sa mai vorbesti in asemenea conditii despre libertate. Iarna e o capcana pentru cei mai multi dintre romani. Notele la intretinere sau curent ii arunca in groapa definitiva a saraciei. Celelalte anotimpuri si le petrec facand datorii pentru a acoperi datoriile mai vechi. Se adauga, la toate acestea, subtilele ajustari de preturi la energie, benzina sau transport, cate o noua taxa adaugata celor peste doua sute deja existente. Buzunarele sunt tot mai grele de maruntis. Oamenii se caznesc sa-si gospodareasca cu atentie gaurile din buget. Uneori, lucreaza la negru. Alteori, isi parasesc meseria, altminteri bratara de aur, si pleaca sa mai construiasca un castel in Spania, pe tapsanul crescatorilor de capsuni. Aceste lucruri se petrec in subteranele societatii. Pana acolo, vederea Vip-urilor noastre politice nu bate. Din cand in cand, se aude cate un strigat de protest, insa este neinteligibil. Iar daca devine suparator, se inchide fereastra. Care e de termopan. Apara de frig, de zgomot si, fireste, de saracie. Oameni delicati. Nu suporta sa auda rumoarea surda a saraciei.N.C. Munteanu