Enigme Medievale
Manastirea Colt - Pe apa Rausorului, la intrarea in Retezat, isi traieste a doua viata una din cele mai vechi manastiri ortodoxe, inaltata la umbra "Castelului din Carpati" -
Dupa trei veacuri Asa ii spune si manastirii si satului: Colt. Colt, precum coltul urias de stanca pe care a fost cocotat un castel batran de sapte veacuri, imagine ce te duce cu gandul la stampele vechi ale basmelor din copilarie, cu innegurate fortificatii de capcauni. Acesta e castelul Candestilor, "Castelul din Carpati", gasit in paragina si descris cu mare mister de francezul Jules Verne. Din pricina acestei stanci si acestei ruine, in manastirea de la poalele "coltului" soarele rasare mai tarziu. Primele raze se invrednicesc sa treaca piscul abia la ceasurile noua si se infig, asemeni unor precise reflectoare, direct in Sfanta Masa a bisericutei de piatra. Iar asta se intampla mereu in clipa cand un tanar monah - intotdeauna acelasi - paseste sfios in altar spre a savarsi Liturghia. Preotul canta. Si, o data cu primele cantari, peste intreaga biserica se revarsa incet, incet, o noua zi.
"Sa slujesti atunci cand prima raza zvacneste-n fereastra altarului nu stiu zici ca esti de unul singur, in Rai. Ca cerul coboara pe pamant si se strange aici, in odaita asta binecuvantata ", imi va zice preasincerul parinte Dimitrie Ivasco, la sfarsitul slujbei de dimineata, o slujba la care n-am participat decat eu. Eu si parintele care canta ca ingerul. Parintele Dimitrie este, de fapt, un copil. Unul din cei mai inocenti cu putinta. In afara bisericii, a fratilor sai de aici, in afara lui Dumnezeu, nu stie prea multe despre ce se intampla-n lumea asta. Si cum putea sti, daca de pe la unsprezece ani n-a trait decat prin manastiri? Coborand panta muntelui, parca nici n-atinge pamantul cu picioarele, parca nu-l atinge nici macar cu gandul. Vantul l-ar putea lua pe sus. Isi tot aduna rasa in jurul trupului firav - i-e frig. Tare frig. Glasul ii e stins, subtire, sovaitor, ca si cum mereu si-ar cere iertare inainte de-a vorbi; ochi-i sunt negri, tremuratori si plecati de rusine, tuleiele zbarlite din obraji cladesc cu greu o barbuta cat de cat monahiceasca. Aproape nu-ti vine sa crezi ca baietandrul acesta este preot, preot hirotonit, ieromonah trecut de toate treptele calugariei, ca-i spovedeste si sfatuieste pe batranii hatri si intelepti din sihastritele sate ale Retezatului, pe toti taranii patimasi, de ale caror pacate a fugit. Asa sunt toti cei sase vietuitori ai Coltului. Tineri. Si strasnic de inflacarati, fiindca zi dupa zi, renasc de unii singuri o manastire de la 1310, fiindca traiesc in locul mustind de har de unde a pornit monahismul ortodox in Tara Hategului, fiindca biserica - casa lor - e aproape gata, biserica aceea ciudata, cu turla inalta si horn, refacuta cu grija, intocmai ca-n vremea primilor cneji ai Ardealului. Sunt sase, in frunte cu Calinic Teslevici, staretul manastirii, nascut din parinti ucraineni, primul monah al Coltului, dupa aproape trei veacuri de parasire si de paragina, sosit din Bodrogul Aradului prin "94, cand n-a gasit aici decat turnul de deasupra altarului, pe sub care se-nvarteau la adapost de vanturi caprele tiganilor, si-n loc de naos - o-mputita groapa de gunoi. Si inc-un rest de zid, la apus, manjit cu franturi sangerii dintr-o infricosatoare Judecata de Apoi. Era chiar ea, pictura autentica, veche de aproape sapte veacuri, zamislita prin posturi indelungate de pictorul Stefan, acelasi care a zugravit si Densusul, pe la 1350 Stravechi si tainice retete de fresca murala, facuta din pasta de coaja de molid, de muguri de brad, din paie de grau si flori de camp, din tainice mirodenii, din samburii merilor salbatici si ai ciresilor de padure. Din tot ce s-a putut culege de pe stancile dimprejur. O coca sfanta, framantata cu rugaciune. Muscau caprele tiganilor din ochii sfintilor. Muscau si rumegau cu dintii lor lungi si galbeni, caci fresca de la Colt e inmiresmata. E buna la gust. Monahul Calinic a stat cativa ani langa ruina bisericii, intr-o masina neagra si veche, ce nu pleca niciodata. A vegheat ruinele acestea, le-a curatat de spini si de oameni potrivnici. Apoi, cand vremurile s-au mai domolit, a ridicat un altaras de vara, in care a slujit mai intai pentru nimeni, a slujit muntilor si codrilor dimprejur de unul singur, apoi a slujit unui om milostiv si inca unuia si inca A fost primul monah de dupa aproape trei veacuri. "Va dati seama? Dupa aproape trei veacuri de parasire, noi suntem primii in acest loc sfant!", de ideea asta se inflacareaza si aproape se mandresc necontenit, cu totii. Deocamdata, staretul nu se afla in manastire - va veni spre seara. Imi va spune, fara a-si plange de mila, ca le e greu. Ca sunt zile intregi cand n-au ce pune pe masa. Mai este rasoforul Vlasie Ianchis, mana dreapta a staretului, poate cel mai infierbantat si mai vorbitor dintre toti calugarii Coltului, cel care are in paza cantarile baritonale, treburile de alergatura si contabilicesti. Si mai sunt inca trei frati tineri. Atat.
</b>
<b>Sihastrul ascuns Ceea ce nu-mi spune nimeni de la inceput e faptul ca la Colt mai exista un calugar. Al saptelea. Unul batran, dar "care nu se vede". Sihastru ascuns pelerinilor curiosi si intrebatori, care traieste undeva prin muntii din jur. Toti cei sase calugari stiu unde este, dar nu ti-ar spune nici daca i-ai ameninta cu moartea. Pana mai an, se adapostea intr-o vizuina de urs, dintr-o spinare aproape verticala de cremene, mancand radacini de copaci, rugandu-se neincetat. De acolo, putea privi manastirea. Calugarii mai pastreaza inca obisnuinta de a se uita la randu-le in sus, in timpul trebilor de zi cu zi, ca si cum ar fi vegheati mereu de-un ochi nevazut si aspru. Uneori, staretul urca la el si cerea sfat. Insa din pricina gurilor prea slobode, oamenii au descoperit vizuina si atunci parintele Daniel a trebuit sa plece mai departe, mult mai departe, la cateva zeci de kilometri in munti, dupa cum imi spune Gruita Batraneantu, taran din Suseni, un mester iscusit de case, care i-a ajutat mereu pe monahi, muncind cot la cot cu ei, inca de la reinceputurile manastirii. "Tipam ca pasarile. Cand ma apropii de chilia lui sa-i duc ceva de mancare, ii dau semn. Si el imi raspunde ca pasarile, daca vrea sa iasa din rugaciune, si abia atuncea urc. Stiu unde-i e sihastria. Au venit oamenii cu banii, uite-asa, in mana: . Uite-asa mi-o dat cu banu" pe la nas: . Eu am zis asa: . Pentru ca-i un legamant. Am promis " Nu stiu de ce, dar tot vorbind despre batranul schimnic nevazut si necunoscut, am impresia ca el e, de fapt, adevaratul duhovnic al asezamantului calugaresc. Tarziu voi afla ca si el a locuit multa vreme in masina cea neagra, alaturi de parintele Calinic. Ca a venit tot de la Bodrogul Aradului, o manastire de-aceeasi varsta cu Coltul, luand dupa el pe viitorul staret si pe tanarul Dimitrie. Ca mai intemeiase cateva manastiri prin anii "70, prin partile Banatului, si ca de fiecare data, dupa ce le punea pe picioare, pleca. Fugea in pustie. A facut multe acest monah, doar ca el "nu se vede". Oricat au cotrobait prin odai, cei sase vietuitori n-au reusit sa-mi gaseasca decat o singura fotografie cu parintele Daniel, descult prin padure, dar si aceea neclara, facuta de departe. De mult prea departe. Gruita Batraneantu si alti cativa localnici cu care am vorbit considera c-ar fi "un pic cam sfant". Tot ei imi spun ca sunt vreo douazeci de familii care traiesc astazi in imprejurimi si care si-au facut fundatiile caselor cu piatra luata din biserica de la Colt.
Monahul Dimitrie ", asta tot nu pricepeam eu, cam de cand ma stiu. E adevarat ca-n anul ala, in satul nostru murisera oameni mai multi ca oricand. Barbati mai ales. Nu era luna sa nu vad vreo patru-cinci cosciuge mergand incet spre capatul de sus al strazii si femei plangand in urma lor. Asta se intampla in Dragomirestiul Maramuresului, satul in care m-am nascut. Aveam sase ani. . . . . E adevarat ca-n satul nostru nu cunosteam prea multi oameni care sa fi meritat sa-i ia ingerul. Faceau lucruri urate, betii mai ales. . , mi-a spus mama, oameni cu barbi si vesminte negre care merg totdeauna in Rai. Si ca oamenii aceia se cheama calugari. , am zis convins, si de atunci ideea asta nu m-a mai parasit niciodata. Nu pot sa explic, dar nu m-am mai indoit o secunda ca asta vreau. Povestea mamei, ca , numai asta m-a facut sa vreau sa intru in monahism. Nu stiu de ce. Probabil ca sunt niste taine.
Apoi, ne-am mutat in cealalta parte a tarii, intr-un sat de pe langa Arad. Acasa nu faceam altceva decat sa plang ca vreau la manastire. Atunci mama m-a dus la Bodrog si acolo am vazut pentru prima data cum arata calugarii si mi-a placut asa de mult viata lor, incat am zis ca eu nu mai plec de acolo. Dar staretul Nestor nu m-a primit: . Aveam unspe ani. Dupa o luna, m-am dus din nou la Bodrog. Parintele staret m-a refuzat: . Atunci mama l-a implorat: . Atunci parintele a zis sa vin in vacante si poate, cine stie, ma primeste. . Am venit mereu, nu numai in vacante. La doisprezece ani, eram frate de manastire. Si recunosc: am terminat clasa a opta doar ca sa fiu acceptat. M-a primit! Acum am terminat Seminarul, sunt si-n anul unu la Teologie. La nouasprezece ani am fost facut monah, la douazeci - preot. Intr-o zi, parintele staret m-a trimis la Colt. Mi-a zis: . Acum am douazeci si unu de ani. Nu ma mai cheama Gavriluta. Numele meu e Dimitrie."
</b><b>Candestii Aceasta este, de fapt, bucuria monahilor de la Colt - sunt primii oficianti, dupa aproape trei veacuri, in prima biserica a Candestilor. "Cande", acest nume ce le provoaca o vizibila placere la rostire, acest nume care a strabatut veacuri intregi din trecutul Tarii Hategului, atat de misterios, de controversat si totusi de care se leaga atatea si atatea castele, manastiri, biserici La ce a slujit, de fapt, "Castelul din Carpati"? Gigantica fortificatie in forma de stea, cocotata pe clontul de stanca, construita cu o maiestrie incredibila pentru acel an - 1280 -, avand un donjon incalzit de o centrala cu aburi, ce folosea balegar, legata printr-un maiestuos tunel subteran de biserica, aceasta zidire, asadar, a fost gandita mai intai pentru lupta. Cateodata, lupta pacatoasa, intre frati. Voievozii Nicolae - cel de aici - si Stefan Cande - cel de la Unciuc - doi frati care s-au urat si s-au batut intre ei toata viata. Cande! Nicolae Cande, ziditorul castelului pe care-l va vizita Jules Verne, acelasi om al carui fiu se calugareste treizeci si unu de ani mai tarziu, preschimbandu-si numele in Nicodim, preschimband capela castelului fortificat in manastire ortodoxa. Primul calugar ortodox din Hateg! Dupa vreo cinci secole, cand Hategul n-a mai depins de Austria, ci de Ungaria, urmasii voievozilor Cande si-au maghiarizat numele, pentru a-si pastra proprietatile. Asa au disparut din istorie cnejii Cande, pentru a deveni grofii Kendeffy. Bisericile nu le-au putut insa maghiariza. Nici credinta ortodoxa. Tanarul preot Dimitrie are convingerea ca istoria asta a Ardealului ne-a ajuns la urechi cam prea simplist, cam dintr-o bucata. "De ce nu se-ntreaba nimeni cati martiri a lasat in urma aceasta schimbare a numelor, aceasta radacina de neam taiata? Eu sunt preot si stiu! Eu simt. Din toate bisericile Hategului rasuna o mare, o infinita suferinta. De aceea biserica asta are un har atat de mare. Ganditi-va ca de la 1310 pana la 1780, aici a fost viata monahala continua. Prin 1984, cand s-au facut primele sapaturi arheologice, s-au gasit aici oseminte de oameni. In biserica, intr-o cripta, s-au gasit ramasitele unui copil legat la frunte c-o panglica de argint si inca paisprezece morminte afara. Acuma, cand s-a sapat fundatia, s-au mai gasit si altele. Cine sunt acesti oameni? De ce simti uneori ca te frig talpile cand pasesti pe pamant? " Tanarul preot Dimitrie se inflacareaza. Imi spune ca, fie ce-o fi, o sa-mi arate secretul lui, numai al lui, si se ridica de la masa trapezei, lasand blidul de cartofi neatins, si-mi face semn sa-l urmez, urcand aproape in fuga scarile spre chilia sa. "Nu spun la nimeni, dar cred ca Dumnezeu va dezvalui adevarul. Orice moaste sfinte se descopera intr-un fel, nu pot sti daca eu voi fi alesul." Parintele Dimitrie deschide larg usile chiliei. Se-mbraca in hainele stralucitoare, cele cu care slujeste in biserica la sarbatorile mari. Afara, pe tarnat, intr-un fel de racla din lemn sculptat, e un craniu. Un craniu portocaliu, raspandind mireasma de mir, pe care-l ridica in lumina asfintitului. "Uitati-va, e craniul unui calugar inmormantat in biserica, in dreapta altarului, un calugar de acum vreo trei veacuri. A fost gasit acum, nu demult. Uitati-va, are urme de cuie in cap, sunt urme limpezi de martiraj! Uitati-va la sinusuri, la gavane, la falci, nimic n-a putrezit, nu-ti provoaca nici cel mai mic sentiment de sila cand il atingi, si e asa de usor Ca moastele. Nu stiu cum il cheama. Si nu stiu daca Dumnezeu ma va pedepsi pentru ce va marturisesc acuma, dar va zic din inima: adesea-mi vine, pur si simplu, sa Da, sa ma inchin!"
</b><b>Sfantul din stanga altarului Calugarul cel tanar stie. Simte. Ca astea sunt lucruri ce nu se pot spune. Ar trebui aratate, apasate cu degetul, dar cum? Unde? Aproape ca ma ia de mana, coboram scarile subrede ale amaratei case cu chilii si ne avantam spre culmea bisericii, el inaintea mea, cu vesmantul de aur fluturandu-i peste umerii firavi, eu cativa pasi inapoi. Vantul ne tot sta-mpotriva si e frig, e frig tare, dar nu intram in biserica. Monahul se agata de scara de otel, incolacita pe langa turnul din piatra si-mi face semn sa urc dupa dansul. Deasupra altarului sunt trei incaperi suprapuse. Intram. La capatul primeia se afla un dulap negru, din lemn sculptat. Pe rafturile lui sunt oseminte. Le iau in palma si nu le simt greutatea. Sunt atat de usoare, incat parca nici nu le ating. Parintele Dimitrie mi le ia, le pune inapoi, infasurandu-le cu o panza tesuta din fir lucitor, le aseaza pe raft si-si face-n fata lor sfanta cruce. Apoi arunca o privire fugara prin ferestruica ingusta, sapata in zid, de parca si-ar cere voie muntilor sa mai vorbeasca, de parca ar cauta cu ochii incuviintarea altcuiva, poate a sihastrului Daniel. Si-mi spune secretul manastirii, ceva de putini stiut, dar lui nu i se pare ca o manastire ar trebui sa aiba secrete. Asa ca, fie ce-o fi: "Tocmai atunci cand s-a descoperit craniul si celelalte oseminte, s-a gasit in biserica, acolo unde e azi strana din stanga altarului, s-a gasit un trup neputrezit. Stiu asta de la un parinte, Andrei, care a fost de fata la sapaturi. Spunea ca l-au gasit intreg, cu carne pe oase, uscat si frumos mirositor, l-a vazut cu ochii si s-a minunat. Erau atunci insa probleme mari cu refacerea manastirii, multe piedici de la Culte, multe dusmanii, si, ca sa nu se mai faca zarva cu descoperirea unor moaste, monahii au hotarat sa ascunda totul. Au astupat trupul neputrezit, l-au inchis in pamant in acelasi loc, acolo unde este strana din stanga altarului, si-au spus ca, dac-o fi sa fie, moastele vor iesi din nou la iveala, daca va vrea Dumnezeu. Si mai spunea parintele ca sihastrul Daniel a vrut sa ia atunci o particica din trupul acela. A luat o bucatica din trup si a ascuns-o sub rasa, langa inima. Iar cand a dat sa plece, deodata au inceput sa-l doara picioarele, de la genunchi, sa-l doara tot mai tare, mai tare, si cand a ajuns in locul unde avea sa fie usa, a cazut la pamant, ca paralizat. Brusc! A ramas acolo mult timp, intre ruine, nu putea sa se miste si a inceput sa planga. Abia-ntr-un tarziu s-a gandit - numai s-a gandit! - sa duca particica de trup de unde-a luat-o, si imediat ce s-a gandit a-nceput sa se inzdraveneasca. S-a tarat pana la groapa, a pus particica inapoi si deodata s-a facut bine "
</b><b>*** Scarile turnului devin tot mai verticale, mai anevoioase. In ultimele doua incaperi, cele mai de sus, locuiau odinioara calugarii. Nu aveau nevoie de chilii, nici de acareturi, coborau direct din turla pentru slujbe. Biserica isi era suficienta siesi, asemeni unei corabii ce-si imbarca pasagerii, spre a-i duce undeva, la capatul marii. O corabie din piatra de rau. O corabie ce merge la Domnul "Si n-ati vorbit niciodata cu parintele Daniel despre asta?", nu ma pot abtine sa-ntreb. "Ba da, am vorbit asa: . Si el mi-a spus ca-i adevarat, ca sunt aici. Si el mi-a zis ca a tinut post lung si s-a rugat la Dumnezeu pentru ca El sa-i descopere cum il cheama. . Si el mi-a zis ca, tot rugandu-se neincetat, deodata asa, din senin, a auzit in gand, puternic, ca un strigat, a auzit limpede numele lui. . Si atunci, deodata, mi-a venit si mie in gand, asa ca un trasnet, numele de Cande. Ioan Cande. Voievodul Tata, parintele celor doi fii care s-au luptat toata viata. Cei doi fii se stie unde sunt ingropati, tatal insa nu. Or, de obicei, voievozii, ctitorii, se-nmormanteaza in biserica, la stanga altarului. S-ar putea sa fi fost un om credincios, nu trebuie sa fii neaparat calugar pentru ca trupul tau sa se preschimbe in moaste. Ci doar arati, prin trupul tau, ca tu te-ai mantuit ".
Ajungem sus, acolo de unde se vede totul. De-o parte se vad castelul si muntii, muntii de dupa apa sovaitoare a Rausorului, si muntii sunt rosii, rosii de-adevaratelea, rosu aprins. Rapile Rosii, asa li se zice din batrani. De parca rapile-ar fi fost udate cu sange De cealalta parte, se vede casa chiliilor, stradania incapatanata a celor sase monahi de la Colt. Acum au necazuri, au nevoi mari. Au inceput o noua casa, in care sa stea ei - nu de alta, dar tare-ar vrea sa poata gazdui pelerini. Banii s-au terminat insa, odata cu temelia. Vor sa faca si acoperisul naosului la fel cum a fost, din piatra de rau, dar mai ales vor sa picteze biserica pentru a putea fi, in sfarsit, tarnosita. Multe vor. Dar sunt zile intregi in care n-au nici macar ce pune pe masa
Peretii bisericii sunt albi si goi, cu hasuri haotice brazdate in cimentul rece. Stranele sunt insirate la perete, sunt pustii. Lespedea sub care-a fost zidit trupul calugarului e acoperita cu un covor visiniu, ponosit, prafuit. Tanarul preot imi zice ca, dac-ar intra o suta de oameni in biserica si i-ai lasa sa-si aleaga singuri locul unde vor sa se roage, toti o suta ar ingenunchea numai in locul acesta, pe lespedea de deasupra mormantului. Foarte multi credinciosi i-au marturisit ca-n locul acela simt ceva, ca o energie, ca o putere. Rar poti vedea insa o suta de oameni laolalta in biserica de la Colt. E departe, in inima Tarii Hategului, iar in satele din jur sunt mai mult tigani. Doar in miezonopticile de vineri credinciosii vin, cateodata, cu miile. Miezonopticile cand se savarseste Taina Sfantului Maslu, cand se citesc dezlegarile Sfantului Vasile, cand se-mblanzesc demonizati si se tamaduiesc cancere. Doar vineri intra in altar. Acolo sunt singurele bucati de culoare, cateva halci de fresca inmiresmata ale pictorului Stefan, refacute, atat cat s-au putut reface. Parintele Dimitrie se aseaza in fata Sfintei Mese, de parc-ar vrea sa-nceapa iarasi a sluji. "Un parinte mi-a spus odata c-asa vrea Dumnezeu, sa n-avem noi sfinte moaste, pe care sa le punem sub Sfantul Antimis, dupa cum se obisnuieste la tarnosirea unei noi biserici. Intr-adevar, parca mereu am fost ocoliti de noroc: de cativa ani, preotii care se intorceau din Athos sau de la Ierusalim ne spuneau fie ca n-au gasit, fie ca pur si simplu au uitat. Am cazut pe ganduri, de la un timp. Apoi, i-am spus parintelui staret: "Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Cei care vor sa sprijine Manastirea Colt pot folosi contul nr. 1712022000003, deschis la Cooperativa de Credit "Zimbrul" Hateg, loc. Hateg, agentia Creditcoop Deva (cu specificatia "pentru Manastirea Colt"). Relatii suplimentare la tel. 0254/77.61.80 (Manastirea Cetatii Colt, sat Sufeni, com. Rau de Mori, jud. Hunedoara, cod 2658).
Scurt istoric 1280 - cneazul de Hateg Nicolae Cande ridica un castel in Muntii Retezat, ramas in istorie sub numele de "Cetatea de Colt".
1310 - acelasi cneaz construieste la poalele castelului o biserica din piatra. Biserica are o arhitectura romanica tip nava, compusa din doua incaperi rectangulare, iar deasupra altarului - un turn identic donjonului cetatii, cu acoperis piramidal. Acest tip de turn cu acoperis se impusese in zona Tarii Hategului inca de la 1290.
1311 - fiul cneazului Cande se calugareste, schimbandu-si numele in Nicodim, si transforma Biserica de Colt in manastire. In ciuda arhitecturii, manastirea a fost de la bun inceput ortodoxa. Intr-un vechi document se aminteste de episcopul ortodox Ghenadie, care a trait la Colt in jurul anului 1450. Placa lui de mormant a fost gasita in biserica.
1350 - pictorul localnic Stefan realizeaza pictura.
1780 - atat Cetatea, cat si Biserica de la Colt sunt parasite definitiv, in urma prigoanei manastirilor ortodoxe, prigoana inceputa inca din vremea generalului Bukow.
1820 - Jules Verne scrie romanul "Castelul din Carpati", tradus in romana la Sibiu, in anul 1865. Intr-adevar, un document de la Amiens certifica faptul ca scriitorul francez a cunoscut la Paris o tanara studenta din Homorodul de Brasov, care i-a povestit despre aceste locuri. Jules Verne ia legatura prin corespondenta cu o verisoara de-a sa din Timisoara si soseste in Transilvania, special pentru a vizita misteriosul castel de la poalele Retezatului.
1863-1864 - Tara Hategului se desprinde de Austria, urmasii cneazului Cande maghiarizandu-si numele in Kendeffy.
1994 - parintele Calinic Teslevici reface Manastirea Colt, cu arhitectura ei originala, restabilind viata monahala din trecut.
2001 - se restaureaza pictura de la 1350 de catre profesorul Viorel Tigu, doctor in istoria artelor, avand o experienta de peste 40 de ani in acest domeniu. Viorel Tigu a restaurat numeroase manastiri si catedrale din Iugoslavia si din Muntele Athos.