Ultimul marangoz - Intr-o ograda cu soare din Tulcea traieste ultimul marangoz. Ivan Ivanov zis Vanea e ultimul vrajitor care stie secretul prin care lemnul se transforma in barca vie -
Trupurile uriase ale barcilor par niste superbe fiinte odihnindu-se inainte de viata. Unele sunt cu coastele in sus, altele sunt culcate pe-o rana, altele sunt acoperite deja cu lemn auriu, iar altele sunt vopsite cu catran, plutind intr-un straniu miros intepator. Stiu ca acesta este locul nasterii lor, ca fiintele acestea pe cale sa prinda viata se afla in diverse stadii ale venirii pe lume, ca un proces complicat, o intreaga magie a transformarii lemnului se petrece aici si ca deasupra tuturor se afla el, ultimul marangoz, vrajitorul. Cativa oameni lucreaza, aplecati peste barcile pe care par sa le mangaie, altii fac un fel de balet ciudat, purtand in maini unelte bizare, cum n-am mai vazut. Nici unul dintre ei nu este omul pe care-l caut, stiu asta fara sa intreb nimic, ma preumblu fara nici o vorba, minunandu-ma de felul in care lemnul asculta de mainile acestor lucratori priceputi. Adevaratul miracol se petrece, insa, intr-o incapere alaturata, un spatiu cald, in care lumina se filtreaza aurie prin ferestre acoperite cu rumegus. Aici se nasc lotcile. Il recunosc imediat pe omul pe care il caut. Are o barba agresiva, orientata catre inainte, cautatura aspra si verde, maini bolovanoase si siguranta de sine a unui stapan. Vorbeste ca pentru sine, invartindu-se printre crevace (asa numeste el coastele barcii), mangaind pe neobservate scheletul din lemn de stejar, ca o coloana vertebrala a unui animal dinaintea potopului, precizand ca nu crede ca voi intelege "cu adevarat" ceea ce se petrece in atelierul sau misterios, ca sunt unele lucruri care "oamenilor obisnuiti" le scapa. De fapt, spune ca pe el nici nu-l intereseaza daca eu inteleg sau nu, el imi va spune unele lucruri si e treaba mea daca pot patrunde intelesul lor, el n-are timp, dar imi poate vorbi asa, mesterind la scheletul de lemn aici de fata, la aceasta fiinta nenascuta inca, dar care vibreaza deja sub mainile sale. Batem palma. Se numeste Ivan Ivanov, zis Vanea, si are 49 de ani, din care ultimii 34 si i-a petrecut facand lotci. Este singurul, ultimul marangoz din Tulcea si din tara romaneasca, singurul detinator al secretului prin care lemnul se transforma in lotca vie. "Pai, daca lemnul e viu, daca trebuie ingrijit, mangaiat, invatat cum sa stea si cum sa se comporte, daca lotca are nevoile sale si sufletul sau, atunci cum se cheama toate acestea? Se cheama ca are viata sau nu?"
Sufletul lotcilor Marangozul Ivan Ivanov, zis Vanea, vorbeste mai intai posac, mai mult pentru sine, despre stejar si despre brad, asa cum ii cunoaste "restul lumii", ca si cum el ar fi in posesia unor secrete nedeslusite, apoi, vorbind, prinde aripi, gesticuleaza larg, ochii incep sa-i sclipeasca, fulgerand prin penumbra atelierului, acolo unde carnea lemnului sta suspendata in aer, la uscat. "Eu, cu mainile mele, aleg fiecare trunchi de cherestea, il pipai uite-asa, cu degetele, ii cercetez nodurile care nu trebuie sa fie prea mari, nici prea inchise la culoare, apoi il ciocanesc ici si colo si ascult sunetul pe care mi-l spune lemnul si stiu atunci daca e bun sau ba pentru lotca sau pentru vreo mahuna, stiu daca stejarul e bun pentru crevace sau pentru chila, care sunt opera vie a lotcii." Ma minunez: auzi, "opera vie"! Ivan imi explica: opera vie este partea care sta in apa, e un termen marinaresc, dar foarte adevarat, pentru ca partea aceea, coloana vertebrala a ambarcatiunii si coastele sale, ei bine, ele se misca intr-un fel imperceptibil, se aseaza, se aranjeaza intr-un fel anume, intr-o simetrie perfecta care imita simetria unui animal marin si forma lui perfecta, alunecoasa in apa, si de aceea lemnul trebuie ales cu cea mai mare grija. Pune urechea pe el ca sa-l asculte si atunci cand lemnul e bun pentru "opera vie", suna intr-un anumit fel, pe care nu mi-l poate descrie. "Nimeni nu poate descrie sunetul lemnului ciocanit, asta nu se poate explica, se poate numai face, da, poate numai vreun profesor de muzica ar putea sa invete si sa explice sunetul acela. Lemnul e viu si-ti raspunde, trebuie sa stii sa-l asculti, pentru ca viata lemnului, a stejarului sau a bradului, trece in lotca, din sufletul lui va prinde suflet lotca. Sunetul spune daca sufletul lemnului e suflet care va pluti pe ape sau nu, daca e calator sau nu, si treaba asta nici bunicul meu, Chersan Graciov, fie iertat, nu putea sau nu voia sa mi-o spuna."
Il privesc pe mesterul Vanea trecand cu degetele peste fibra de culoarea mierii a lemnului pus la uscat, il ascult fara sa scot o vorba, pentru ca el nu are nevoie de intrebari atunci cand spune despre constructia de lotci, trecand cu o surprinzatoare usurinta de la una la alta, de la bunica-sau la sufletul barcilor. "Am invatat eu cate ceva de la el si de la unchii mei din partea mamei, care erau marangozi, Anisim si Grigore, dar in meseria asta nu-i vorba numai sa inveti cum sa asamblezi niste bucati de lemn. Ei nu ma invatau nimic cu adevarat, spuneau ca daca voi fi marangoz inseamna ca am fost deja dinainte. Nu toti pot sa faca lotci, pentru ca nu toti inteleg lemnul. Nu exista doua lotci la fel, cum nu exista doi oameni la fel sau doi copaci la fel. Fiecare lotca e diferita de alta, pentru ca lemnul din ea e diferit si pentru ca marangozul e mereu diferit. Odata e suparat, odata e fericit, odata i s-a nascut un copil, altadata i-a murit un cane, si mereu lotca e altfel. Pescarii stiu cine e marangoz adevarat si cine nu si nu iau niciodata o lotca de la cine nu intelege lemnul, pentru ca aduce ghinion. De-aia exista asa de putini marangozi, pentru ca nu e vorba numai de scule si de tehnica, dar mai e si sufletul lotcii. Stiai ca o lotca nu se arunca niciodata?", intreaba el, tintuindu-ma cu privirea. "Nu se arunca, nu i se da foc, nu se scufunda, ea pur si simplu, atunci cand nu mai este buna si cand nu se mai poate repara, se trage la cimitirul lotcilor, intr-un loc pe care-l stie toata lumea, pe mal, si se lasa acolo sa se odihneasca in pace, netulburata, sa putrezeasca asa cum vrea Domnul. Lotcile mor la fel ca oamenii, atunci cand le vine sorocul. E pacat mare sa dai foc unei lotci, e ca si cum ai omori-o cu mana ta, si nu aduce noroc."
O meserie eterna Ivan Ivanov este rus lipovean, dar nu bea, nu fumeaza si, e drept, nici nu se prea duce la biserica. Are cu Dumnezeu o relatie speciala, "asa cum unii dintre popi nu au". Este bogat, pentru ca ceea ce face el este unic. Nimeni nu mai face astazi barci din lemn, in afara de el. Odata l-au chemat la Registrul Naval sa vada inginerii cum lucreaza el barcile, sa vada daca ii dau autorizatie sau nu. S-a dus cu un proiect de i-a lasat cu gura cascata pe aia si povesteste despre aceasta cu o mandrie clara, cu capul dat pe spate. El este singurul, unicul, si a fost in stare sa faca proiectul, numai ca ei nu inteleg faptul ca in ziua de azi, tocmai asta e problema. Barcile se fac din fibra de sticla, din otel, din orice altceva, se fac industrial, cu masini fara suflet. Din aceasta cauza nu se pot face barci din lemn la scara industriala, pentru ca masina e moarta, iar lemnul este viu. E nevoie de mana de om sa faca o barca din lemn. "Intelegi", zice el serios, "inginerii m-au autorizat, pentru ca eu sunt un bun tehnician, dar aici e vorba despre sufletul barcii, nu despre trupul ei. Tehnica se invata in ani si cu experienta, dar duhul meseriei il ai sau nu de la inceput, el nu poate fi invatat. E ca la zugravii de biserici. O icoana nu-i ca alta, unii au har si altii nu. Odata, m-au chemat la Reghin, la fabrica, sa-i invat pe oameni cum se fac lotcile si m-am spetit cu ei sa-i invat tot ce stiu, luni de zile, si totusi, nici unuia dintre ei nu ii ieseau barcile asa cum trebuie, fiindca ei credeau ca e o chestie de matematica si de tehnica. E mai mult o chestiune de arta decat de altceva. Eu am facut chiar si mahune - astea sunt niste barci foarte adanci si foarte mari, pentru iesit pe mare, care iau 20 de oameni pe ele - si as putea sa fac corabii, pentru ca numai la asta ma gandesc. Si noaptea, tot lotca visez, si intotdeauna visez lotca pe apa, nu pe uscat. Daca vad o lotca, ma opresc intotdeauna si ma uit la ea si stiu mereu daca-i facuta de mine sau de altul. Ma trezesc uneori la trei dimineata gandindu-ma la barca ce-i in lucru, simtind ca-i trebuie ceva, si atunci stiu ce am de facut a doua zi in zori."
Il privesc pe omul acesta si inteleg dintr-o data ca este unul dintre fericitii a caror viata are un sens clar, inteleg ca este un pasionat care trage dupa el totul, ca cei din preajma lui traiesc cumva in siajul, in urma involburata a pasiunii sale devastatoare pentru ambarcatiunile din lemn. A lucrat pentru milionari din afara tarii si pentru simpli pescari, si pretul sau a fost acelasi, pentru ca inainte de toate se afla pasiunea si abia dupa asta afacerea in sine. Ar putea sa nu mai faca nimic, pentru ca are totul, numai ca nu poate sta, nu poate privi de pe margine. Departajarea aceasta intre "ambarcatiunile moarte", din tabla, si cele "vii", aici este punctul esential, aici este arta, aici este creatia pe care n-o poate face nimeni, numai el. Nici macar de fiul sau, Cornel, fostul student la Drept care acum ii este ucenic, nici macar de el nu este absolut sigur ca mosteneste cumva magia aceasta prin care se nasc lotcile. "Asta o vom vedea noi", zice zambind - pentru prima data cald - "vom vedea daca Dumnezeu i-a dat harul sau daca nu, daca atingerea mainilor sale va naste barci vii sau nu. Deocamdata invata, munceste din greu, uneori il mai cert, pentru ca vad dintr-o privire daca totul este bine sau daca O barca buna se mosteneste din tata in fiu la pescari, ea traieste zeci de ani, uneori ea n-are moarte, daca te porti cu ea cum se cuvine. O barca buna de fapt n-are pret, cum viata n-are pret. Pescarii care ies pe mare stiu lucrul acesta, ei inteleg de la prima bataie de rame daca barca se lipeste bine de apa, daca pot avea incredere in ea sau nu, si din cauza aceasta, uneori barcile folosite si stiute ca bune sunt mai scumpe decat cele noi. Sunt barcile despre care toata lumea stie ca sunt vii."
Ivan Ivanov, marangozul, sta printre lotcile sale cu mandria unui rege, cu siguranta indestructibila pe care i-o da arta sa. Pretutindeni in lume mesterii ca el sunt platiti imparateste, ei sunt cei care fac iahturile bogatilor lumii. El n-are nevoie de bani, n-are nevoie de nimic, decat poate de recunoastere. Il privesc asa cum sta, cu barba valvoi, cu mainile noduroase sprijinite de chila unei noi lotci, cu capul dat pe spate, cu lumina poleindu-i jumatate din fata, ca si cum ar poza involuntar pentru un portret. Pare fericit. Care-i cel mai important lucru, intreb, atunci cand esti marangoz, singurul marangoz? El nici macar nu clipeste, nu ezita nici o clipa, raspunzand: "respectul". Cum adica respectul? "Respectul pentru om, respectul pentru lemn, respectul pentru lotca", zice el ca un profesor la catedra, ca si cum ar emite o fundamentala axioma. "Omul este viu ca si lemnul, iar lotca este un fel de impreunare intre om si lemn. Ca lotca sa se lupte cu marea, trebuie respectata, pentru ca e vie, iar pescarii stiu asta si o respecta. Cei care nu o respecta mor." Punct.
Inainte de a pleca, mi-am tinut mana, indelung, pe chila de stejar a barcii in lucru.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)