Neagu Djuvara</b><b>"Atasamentul nostru fata de americani e un fenomen interesant..."
"Azi, Statele Unite ale Americii sunt hegemonice in toata lumea" - Declansarea razboiului din Irak a intrat in faza finala, iar Romania - printr-un urias paradox al istoriei - se afla de partea Sua. Cu o intarziere de cincizeci de ani, mult-asteptatii americani - nu doar ca au "debarcat" in Carpati, dar ne trag dupa ei intr-o conflagratie mondiala. Cum apreciati aceasta conjunctura naucitoare? De rau sau de bun augur?
- Conjunctura actuala, vadit, este de bun augur pentru Romania. Nu numai romanii, ci toate popoarele din "lagarul socialist" - care chiar si-a meritat numele de lagar - au asteptat "debarcarea americanilor" zeci de ani. Acea mare nerabdare se datora unei neintelegeri a functionarii democratiei de tip occidental: acolo nu ia hotarari un guvern sau un dictator, acolo exista un control parlamentar si o puternica influenta a mass-media si a opiniei publice asupra executivului. Ca guvernele american si britanic, la scurta vreme dupa incheierea unui razboi de sase ani, care pricinuise moartea a zeci de milioane de oameni si pierderea unei avutii incalculabile, sa poata declansa un razboi impotriva fostului aliat sovietic, doar fiindca acesta nu-si respectase cuvantul dat la Conferinta de la Yalta de a ingadui alegeri libere in Polonia si in Romania, era de neconceput. Americanii au putut avea iluzia ca-i vor sili pe sovietici sa se retraga in granitele lor in patru sau cinci ani. Iata ca le-au trebuit 45 de ani. A fost o tragedie pentru sute de milioane de est-europeni, dar la scara istoriei, o generatie si jumatate pare un termen scurt. In ochii mei, prabusirea Uniunii Sovietice in 1991 este sfarsitul Marelui Razboi inceput in 1914, care a avut trei faze: asa-numitul Prim Razboi Mondial, apoi Al Doilea Razboi Mondial, in sfarsit "Razboiul Rece". La "pauza" de dupa al Doilea Razboi Mondial nu ramasesera decat doua mari puteri: Sua si Urss. Am urmarit cu infrigurare "meciul" dintre acesti doi uriasi, care din cauza terorii reprezentate de posibilitatea folosirii armamentului nuclear, nu a degenerat totusi intr-un al treilea razboi mondial. Azi, Statele Unite ale Americii sunt hegemonice in toata lumea - proces firesc, de relativa unitate, la incheierea unui mare ciclu de civilizatie. Acest aspect, oarecum ineluctabil, scapa politicienilor de azi, in special celor din foarte mari puteri, ca Franta si Germania, care in subconstientul lor inca nu se impaca cu aceasta noua situatie pe esichierul mondial.
- Presa americana exulta de multumiri adresate romanilor, pentru pozitia lor partizana. Oare simpatia creata ne va aduce si oarece propasire economica in viitor?
- Nu cred ca proaspata si conjuncturala simpatie a mass-media americane pentru Romania sa aiba vreo influenta asupra cercurilor financiare si industriale susceptibile de a investi in Romania. Acolo primeaza alte criterii, ca de pilda, increderea in cinstea partenerului, in impartiabilitatea justitiei, in lipsa de coruptie a administratiei etc. Or, acesti parametrii nu se vor schimba la noi peste noapte, doar fiindca am fi niste aliati fideli!
</b><b>"Sa nu ne mire reputatia urata, de oportunisti, pe care o avem" - Cum va explicati acest atasament al romanilor fata de americani? Cei cincizeci de ani de asteptare americana au fost inlocuiti de ororile Gulagului comunist. Si totusi, i-am asteptat si suntem de partea lor...
- Atasamentul nostru fata de americani e un fenomen interesant, fiindca intr-adevar, ceea ce ne dezvaluie presa si ceea ce fiecare dintre noi constata in relatiile private este ca la noi, nu numai Guvernul a luat, din apreciere politica, o atitudine proamericana, ci si opinia publica in general - cu exceptia catorva intelectuali influentati de "stangismul" francez sau de cei care sunt numiti "the liberals" in Statele Unite. In public, cred ca este o reactiune sanatoasa, de recunoastere a meritului ce revine aproape exclusiv Statelor Unite in prabusirea Uniunii Sovietice, acel "monstru" economic si moral. La guvernantii nostri insa, este mai curand contaminarea unui stravechi reflex de oportunism politic, care din Evul Mediu a devenit un fel de a doua natura in clasa noastra politica; mai intai, la marii nostri boieri care au monopolizat puterea politica timp de cinci sute de ani; apoi, la burghezia care s-a incropit in veacul al Xix-lea; si, mai recent - se vede - si in "nomenklatura" iesita din "dictatura proletariatului". Acest oportunism politic a fost dictat in Evul Mediu de situatia geopolitica a micilor noastre principate. Aparute tardiv, in preajma unor puteri mai mari - regatul ungar, regatul polon, apoi imparatia otomana - domnii si boierii nostri au invatat sa "jongleze" intre unii si altii, pentru a izbuti sa-i pastreze tarii un minimum de autonomie. Pe un vajnic cavaler feudal ca Vlad Dracul, cu toate ca regele Sigismund al Ungariei l-a facut membru al Ordinului Dragonului, deci unul care sa stea alaturi de el pana la moarte, il vedem osciland de doua ori intre alianta cu crestinii si supunerea catre turci, pana a fost ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara. In epoca moderna, inainte de inceperea Primului Razboi Mondial, suntem aliatii Puterilor Centrale, dar in 1916 intram in razboi alaturi de Aliati, iar in 1918, cand suntem incoltiti in Moldova intre austro-germani si rusii bolsevici, facem pace separata. In 1940, cedam in fata ultimatumului sovietic si predam fara lupta doua provincii romanesti, in loc de a risca sa fim ocupati si de sovietici si de germani tot timpul razboiului, dar sa ramanem cu fata curata. Rezultatul: ne stricam relatiile cu vecinii sarbi si greci pe care i-am tradat, cu puterile occidentale, fiindca facem razboi alaturi de nemti, si cu nemtii, fiindca in cele din urma ii tradam in august 44! Sa nu ne mire deci reputatia urata, de oportunisti, pe care o avem la toti vecinii nostri. Deci si acum, din oportunism - de data aceasta justificat - suntem alaturi de americani. Sa luam totusi seama a nu sari peste cal. O colaborare prin autorizarea folosirii spatiului nostru pentru aviatie si marina mi se pare normala. Trimiterea unor trupe - in orice caz, o contributie nesemnificativa fata de uriasa armata americana - mi se pare de prisos si o noua dovada de lipsa de "economie" fata de sangele ostasilor nostri, cum a fost in 1916-1919 si in 1941-1945.
"Jacques Chirac este un om impulsiv" - Simpatia americana, cu toata nuanta ei de "moment", ne rasplateste international pentru jignitoarea urecheala pe care ne-a aplicat-o presedintele Frantei, Jacques Chirac...
- Jacques Chirac este un om impulsiv. Recenta "iesire" nu este singulara, chiar daca de cele mai multe ori se retine in spatele unei politeti insusite intr-o lunga cariera politica (a fost prima data ministru la 32 de ani). Si in politica interna a avut cateva iesiri, dintre care unele au ramas celebre, bunaoara impotriva lui Giscard dEstaing, caruia nu i-a iertat niciodata ca a facut (cand era ministrul Finantelor, iar Chirac, subsecretar de Stat) o reforma monetara subita, fara sa-l previna, ca si cand n-ar fi avut incredere in discretia lui. De unde, i-a purtat mereu o dusmanie neimpacata, chiar si atunci cand erau aliati politici. Gurile rele spun ca el a fost vinovat de nerealegerea lui Giscard Destaing ca presedinte al republicii in 1981, cand Mitterand a castigat cu un avans minim. Ajuns, in sfarsit, presedinte al republicii in 1995, Chirac e invinuit de multi ca ar fi facut o greseala politica dizolvand in 97 Parlamentul, in care avea majoritatea, in speranta unei majoritati si mai confortabile. Rezultatul a fost victoria coalitiei de stanga si o lunga "coabitare" cu Jospin ca prim-ministru. Reales presedinte in 2002, el da impresia acum ca se comporta in stil oarecum dictatorial, fapt ce se rasfrange si asupra politicii externe. Acum cateva luni a avut o altercatie, destul de neobisnuita in lumea diplomatica, si cu Tony Blair. Daca in "tafna" lui actuala impotriva tarilor din fostul lagar sovietic s-a legat in special de Romania si Bulgaria, aceasta tine de faptul ca cele doua tari sunt si ultimele doua "vagoane" din garnitura care vrea sa ia "trenul Europei", fara a se ridica la nivelul minim cerut membrilor Uniunii. Sa nu uitam ca suntem inca foarte departe de acest nivel minim cerut, in toate domeniile: economic, politic, juridic... si chiar moral, daca ne gandim la locul fruntas ocupat de tara noastra, in statistici, pe scara mondiala a coruptiei. In mintea multor occidentali, invitatia care s-a facut asadar Bulgariei si Romaniei de a incepe negocieri de aderare la Uniunea Europeana a aparut ca un gest de indulgenta, de favoare, si deci ar fi fost intelept din partea lor sa adopte, deocamdata, un "profil jos". De fapt, Chirac a spus pe fata ceea ce probabil multi occidentali gandesc.
- Din 89 incoace, cu mici si neimportante exceptii, Franta gaseste o voluptate in a ne trata drept ruda saraca si paduchioasa, pe care chiar si atunci cand ii dai de pomana trebuie sa o umilesti. In mare masura, imaginea neagra a Romaniei, tara exclusiv a hotilor, handicapatilor si aurolacilor, le-o "datoram" jurnalistilor de pe Sena. Cum apreciati aceasta aroganta oficiala, lipsita de respect si diplomatie?
- Atitudinea observata la mass-media din Franta, vadit ostila sau jignitoare fata de tara noastra, cred ca are radacini mai vechi. Mai intai, aspectul oarecum ridicol al personajului Ceausescu si al sleahtei pe care o cara dupa el s-a rasfrant si asupra intregii tari. Cand a izbucnit Revolutia din decembrie 89, evenimentele de la Timisoara si Bucuresti au fost urmarite la televizor cu pasiune si cu mare simpatie in toata Franta (am fost martor). Dar cand s-a difuzat oribilul proces facut perechii Ceausescu, in cel mai pur stil stalinist, cand s-a aflat de cacealmaua cadavrelor de la morga din Timisoara si au iesit la iveala toate dedesubturile si obscuritatile nelamurite ale acelei "revolutii", senzatia de a fi fost inselati atat de grosolan a avut un efect moral dezastruos. De atunci, anchetele presei franceze s-au indreptat exclusiv asupra aspectelor celor mai triste, celor mai murdare din societatea noastra. Aceasta imagine negativa nu se va sterge peste noapte si, in orice caz, nu cu raspandirea de albume cu imagini din "minunata noastra tara". Si, si mai putin, cu deschiderea vreunui Dracula Park.
- Conform unor articole publicate in presa internationala, opozitia Frantei fata de un razboi in Irak se explica prin interesele pe care companiile petroliere franceze le au in patria lui Saddam Hussein. Detineti informatii in acest sens?
- Versiunea ca opozitia Frantei la razboiul impotriva Irakului s-ar datora unor interese petroliere nu-mi pare foarte solida, fiindca unele companii franceze au deja importante contracte cu Irakul si incetarea restrictiilor la export impuse de Onu le-ar fi favorabile, indiferent daca va fi sau nu razboi. Eu cred mai degraba ca indarjirea lui Chirac - ca de altfel si cea a lui Schroeder - are mai intai motive de politica interna: razboiul e foarte nepopular in Franta, in toate mediile, si nu trebuie uitat nici faptul ca acum in Franta traiesc cinci milioane de musulmani. In al doilea rand, ca fosta mare putere, Franta nutreste o invidie si o antipatie nemarturisite fata de Sua, noua super-mare putere care e pe cale sa impuna o hegemonie mondiala. Iar celelalte puteri, mari sau mici, se simt cu totul neputincioase a se impotrivi Americii, altfel decat cu discursuri, motiuni si manifestatii de strada.
- Cu experienta dvs. de fost diplomat, de istoric si om de cultura, puteti imagina un scenariu al lumii de dupa conflictul irakian? Va fi Iadul sau Paradisul?
- Dupa un conflict in Irak, cred ca nu va interveni nici o schimbare majora, in afara de confirmarea hegemoniei americane, careia nu-i mai pasa nici de parerea unor mari aliati (ca Franta si Germania), nici de majoritatea membrilor din Natiunile Unite, organizatie care, din nefericire, si-a dovedit de la inceput neputinta si va trebui, probabil, sa se reformeze. In schimb, speranta pe care o nutreste presedintele Bush, ca rezolvarea cazului irakian va aduce si posibilitatea unei rezolvari generale in Orientul Apropiat mi se pare iluzorie. Extremistii musulmani din imensul teritoriu care merge de la Atlantic la Pacific vor intensifica actiunile teroriste si poate si rasturnarea unor regimuri prea prooccidentale. Cat despre chestiunea Palestinei, generalul De Gaulle i-a spus prin anii 1960 presedintelui Republicii Niger, Diori Hamani, al carui consilier eram pe-atunci: "E o problema insolubila!".Sanda Anghelescu