</b><b>Vesti bune din padurea Baneasa</b><b>- La Gradina Zoologica din padurea Baneasa primavara vine cu soare, dar si cu o speranta de bine pentru bietele animale din custi. In sfarsit, leuta Misa si ursul Felix se simt "acasa" - In padurea Baneasa, primavara a trecut peste barierele frigului. Ce mai fac oare animalele proscrise ale Gradinii Zoologice acum, la iesirea dintr-o iarna lunga si grea? N-am fost de mult, si ultimele imagini pe care le am despre locul acesta sunt deprimante: custi ruginite si stramte, animale prapadite si triste, miscandu-se ritmic, innebunite de tacere si izolare. O mai fi avut cineva timp si bani sa se ocupe de sufletele nefericite ale acestor fapturi condamnate la recluziune pe viata?
Trec de marile porti de fier ale parcului, asteptandu-ma la ce e mai rau. Prima surpriza este aceea ca, in ciuda frigului si a cerului innorat, sunt oameni care viziteaza Gradina, pusti fericiti ca pot vedea aievea tigri si elefanti. Unii dintre ei au venit pregatiti cu pungi de mancare si asteapta momentul sa le poata strecura printre gratii. Ingrijitori imbracati in albastru forfotesc discret pe aleile maturate. Observ panouri mari, pe care scrie Animal Planet, observ ca vechile custi ale tigrilor au fost refacute, ca au aparut bazine cu apa si ca gratiile au fost mascate cu lemn de brad. Fac o tura completa, privind dincolo de plasele impletite din sarma, stau minute in sir in fata marelui tarc al unei tigrute siberiene pe care aveam sa aflu ca o cheama Misa. Tigruta e superba, calma, miscandu-se cu gesturi de pisica uriasa, adulmecand vantul si primavara. Fara indoiala ca ceva s-a schimbat. Atmosfera deprimanta pe care o stiam a disparut, cladirile care adapostesc maimutele si reptilele sunt incalzite, un zumzet interior, o forfoteala discreta si permanenta imi da senzatia ca asist la viata interioara a unei familii. E ca si cum as privi pe gaura cheii, ca si cum m-as impartasi din intimitatea marilor animale pe care le-am nimerit la ora pranzului. Tigrii, leii si pumele ma ignora, ocupate cu halcile lor de carne, drept care am timp sa le privesc in toata splendoarea lor. La capatul celalalt al culoarului, un ingrijitor trece prin dreptul custilor, inspectandu-le. Le spune leilor si tigrilor pe nume. Intr-un fel, sunt acasa.
Un vis implinit Cladirea birourilor este noua, inca neterminata, din lemn, in culori calde si vesele. Pe veranda, pe holuri, in secretariat, peste tot sunt caini si pisici adoptati de personal, curati, frumosi, mangaiati. Biroul directorului este mare si lambrisat cu lemn. Masa de lucru este retrasa in coltul cel mai indepartat, la fereala, ceea ce spune ceva despre locatarul acestui loc. Directorul este o doamna si ma asteptam sa fie in varsta, blazata, acrita de animale si oameni. Surpriza! E tanara, entuziasta, optimista, emanand energie fosforescenta. Se numeste Anca Oprea si este medic veterinar. "Ce i-ati facut Gradinii Zoologice?", intreb, "pare ca e pe cale sa invie." Ea spune surazatoare ca nimic, ca e suficient sa te ocupi de ea ca de o fiinta vie, s-o hranesti, s-o ingrijesti, sa tii la ea, s-o mangai uneori ca sa-i mearga bine, sa-ti pese de animale si de oamenii care lucreaza ca de ai tai, si atunci Gradina Zoologica, la fel ca orice fiinta din univers, se trezeste la viata, infloreste, iar animalele au blana mai lucioasa, copacii sunt mai verzi, aleile mai curate si maimutele mai jucause. "Iubiti deci animalele", zic, numai ca sa o provoc, pentru ca lucrul acesta se simte din felul in care vorbeste de ele. "Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu medic veterinar, dintotdeauna am iubit animalele, inca de pe timpul cand eram copil si aduceam acasa toti cateii si pisoii din cartier. De cand ma stiu, am avut animale si visul cel mare al meu a fost sa lucrez intr-o Gradina Zoologica. Asa s-a intamplat ca toata practica pe care am facut-o in studentie, toate lucrarile, toate tezele pe care le-am dat au avut ca subiect animalele de-aici, pe care le cunosc de ani de zile. Pe fiecare."
Inteleg ca asistam la fericitul caz al unui vis implinit si incep sa inteleg de unde vine efervescenta discreta care se simte in interiorul parcului zoologic de la marginea Bucurestilor, incep sa inteleg prezenta cateilor si pisicilor pretutindeni, energia care a pus in miscare batranul mecanism incremenit al acestui loc. "Bine", spun, "dar pasiunea pentru animale nu tine loc de hrana si entuziasmul nu tine loc de bani." "Poate ca nu, insa ajuta la folosirea eficienta a banilor care sunt. Tot ceea ce s-a facut aici s-a facut cu bani de la bugetul Primariei Bucurestiului." Apoi imi spune despre exotariu, adica despre expozitia de pasari exotice inaugurata recent cu sprijinul celor de la Animal Planet, despre expozitia de reptile si despre planul unui urias acvariu pe care il vor face in curand, despre planurile de extindere a Gradinii Zoologice in padurea de la Baneasa si care o va aduce in randul marilor parcuri zoologice europene. "Principala problema a animalelor este spatiul, nu au suficient si atunci m-am gandit sa extindem totul, sa facem tarcuri mari in padure, pentru ca animalele sa traiasca in semilibertate, numai ca pentru acest lucru trebuie sa cadem de acord nu numai cu Primaria, dar si cu Regia padurilor, careia ii apartin locurile dimprejurul Gradinii. Hrana nu a fost niciodata o problema la Gradina Zoologica, chiar si in timpul comunismului era acolo sus cineva care tinea la animale, numai ca parcul a fost gandit in anii 50, cand nu se tinea prea mult seama de necesitatile de spatiu, custile au fost proiectate prea mici, iar noi acum le modificam cat se poate." "Care sunt animalele la care tineti cel mai mult?", intreb, "pe care le vizitati cel mai des, in fata caror custi intarziati cel mai mult?" Anca Oprea tace o clipa, ca si cum ar fi rusinos sa prefere anumite animale in dauna altora, apoi spune incet ca... "felinele mari". Ii plac cel mai mult tigrii, leii si pumele, care au atras-o inca din studentie, au sedus-o sentimental. Acum e altfel, in mod paradoxal, desi visul i s-a implinit si e permanent la Gradina, are mai putin timp pentru animalele ei. Mai merge uneori sa le priveasca si sa le vorbeasca, apoi se intoarce in birou. Isi repeta mereu ca lucreaza totusi pentru ele, pentru animalele carora s-a obisnuit sa le spuna "ale mele".
</b><b>Doctorul Strabat din nou aleile, pentru a intra in cele din urma in blocul veterinar, in care, din nou, schimbarile sunt substantiale. Gresie, faianta, aparatura ultramoderna, caldura. Peste tot, ca si in cladirea birourilor, sunt catei si pisici, asa cum ii sade bine unui loc populat de iubitori de animale. Inauntru, doctorul Mircea Marin, omul care da noroc in fiecare dimineata cu cimpanzeul Felix, care o saluta pe Gaia, elefantica in varsta de 49 de ani, si care, avand convingerile sale naturiste, trateaza iguanele cu alifie pe baza de galbenele. Doctorul ma conduce de brat la animale, mi le prezinta, mi le lauda, ca si cum ar fi copiii lui: "Uite ce istet e, uite ce privire aurie are Mosul, ursul cel tanar, uite la Felix cum intinde degetele prin gard ca sa dea noroc cu mine, ei, ce ziceti, nu-i asa ca sunt inteligenti?". "De ce ati dat iguanele cu... alifie de galbenele? De ce boli sufera animalele?" "Ei", zice, "cu iguanele s-a intamplat ca le-am gasit stand pe calorifer si li s-a iritat pielea, dar problema principala intr-o Gradina Zoologica sunt bolile psihice, cauzate de teama, de stres si de batranete. Stresul le da boli cardiace, iar sursele de stres sunt multe. Pe de-o parte, este stresul de captivitate, de spatiu restrans pentru animale, care in mod normal traiesc pe arii largi, de zeci, daca nu sute de hectare. Mai e stresul cauzat de vizitatori si stresul cauzat de vecinatate. De pilda, o caprioara vecina cu un tigru nu prea se simte in apele ei, si asa mai departe. Apoi, animalele din captivitate traiesc mai mult decat in mediul lor natural, sunt longevive, in cele din urma - atinse de senilitate. Ar fi extraordinar daca am reusi sa extindem Gradina Zoologica in perimetrul padurii, in primul rand pentru animale. Bolile psihice ar fi mai putine, stresul mai mic. Am intra in randul lumii civilizate, in care parcurile zoologice nu au multe specii, dar au suprafete de zeci de hectare." In timp ce vorbeste, doctorul o mangaie prin plasa de sarma pe Misa, siberiana, tigruta lui preferata, cea care a fost respinsa de mama ei si a fost crescuta de o catelusa, hranita de doctor cu biberonul si plimbata in lesa pe aleile parcului. Doctorul o iubeste pe Misa, iar ea vine atunci cand el o cheama, maraie de placere la scarpinat, uriasa, lucioasa, primejdios de prietenoasa. Trecem, pe rand, pe la fiecare dintre tigri, dintre lei, pe la Gaia cea desteapta, elefantica iscusita care stie dinainte daca o paste vreo injectie sau vreun tratament neplacut, pe la maimutele care stau la caldura, desi ar putea sa iasa in orice clipa, care rontaie portocale si... paine cu gem. Am sentimentul ca animalele acestea presimt cumva primavara, desi afara tocmai a inceput sa fulguiasca. "Carnasierele papa cam 12 kg de carne pe zi, elefantica firoscoasa papa cam 120 kg de fructe,legume, zahar si tarate de grau pe zi si le vedem in fiecare dimineata la vizita medicala." "Domnule doctor", intreb, "animalele presimt primavara?" Doctorul se uita la mine pe sub sprancene si crede ca nu. Crede, in schimb, ca animalele, toate, simt primavara sentimentelor omenesti. Crede ca atmosfera aceasta, zumzetul acesta discret pe care eu il aud pretutindeni, efervescenta de dincolo de gratii si de peretii de sticla este emisa de niste animale bine hranite, bine ingrijite si, mai presus de toate, iubite. Animalele simt imediat daca sunt iubite sau nu, se vede pe ele, se vede in ochii lor, pe blana lor, in comportament. In absenta libertatii, tot ceea ce le ramane este contactul cu oamenii care au grija de ele. Aceasta este forma lor de libertate, libertatea de a li se vorbi si, uneori, de a fi mangaiate. Unele dintre ele sunt nascute aici si n-au cunoscut niciodata alta libertate decat aceea de a fi iubite de cineva. Si ingrijitorii? "Domnu reporter, meseria de veterinar, ca si aceea de ingrijitor de animale, nu e nici foarte curata, nici foarte usoara si nici bine platita, si de aceea, din fericire, cei care nu iubesc animalele se exclud singuri, nu rezista nici macar cateva saptamani. Cei care lucreaza aici sunt iubitori de animale prin natura lucrurilor. Priviti animalele si o sa stiti daca sunt iubite sau nu. Spatiul acesta, al Gradinii Zoologice, e prea mic ca sa nu stim totul unii despre altii, oameni si animale la un loc."
Plec de la Baneasa cu suflet usor. S-a facut dupa-amiaza si dincolo de gratii, animalele lenevesc intr-o imperiala indolenta, mijindu-si ochii. Poate viseaza locuri vechi, poate deapana amintiri pe care nu le-au avut niciodata sau pur si simplu se bucura, la fel ca si mine, de coaja de soare care razbate printre copacii tunsi.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)