8 Martie intr-un sertar Cum ai putea sa faci un reportaj dintr-un sertar? Un sertar mereu zavorat, dintr-o mobila veche, care niciodata nu mi-a fost ingaduit sa-l deschid. Si iata-ma acum, venit pentru doar cateva ore, intre doua trenuri, in casa parintilor mei dintr-un orasel de munte, intamplator gasindu-l deschis, incercand numai asa, in treacat, sa vad ce-ar putea exista inauntru. La inceput n-am observat decat hartii. Acte ingalbenite, carnete de inscriere in sindicat, o ancestrala masina de ras, cateva flori de colt fara miros, strivite intre file de carte, suruburi, benzi prafuite de magnetofon, ilustrate sepia cu litoralul de prin anii "70. Fleacuri. Apoi privirea mea a descoperit, si tot din greseala, un cartonas galben, impaturit in doua, pe care erau desenate o glastra cu trei bulbi de flori si un ghiocel caruia i se intrezareau radacinile printr-un fel de pamant. Deasupra, cu o caligrafie stangace si un creion bont, statea scris asa: "Mana mea 8 martie 1979". Si deodata mi-am dat seama ca era..., da, era scrisul meu! O emotie violenta, asemeni unei descarcari electrice, mi-a trecut prin sira spinarii. Cu o iuteala uluitoare mi-am amintit de anii frumosi cand nu puteam deosebi "m"-ul de "n", nici cerul de pamant, fiindca tuturor florilor li se vedeau radacinile prin sectiunea gliei, de anii cand eram carliontat si stirb si de toate nepasator. Inauntrul cartonasului galben, cu aceleasi buchii fortat-rotunjite, era scrijelita o urare: "Cu ocazia zilei de 8 martie, ziua internationala a femeii, eu am vrut sa-ti aduc un dar si un 10. Dar nu ti-am adus ca n-am avut bani, iar 10 tot nu ti-am adus ca tovarasa nu mi-a dat dictare. Asa ca ti-am adus aceasta scrisoare". Semnat: "Bogdam". Si fara stirea mea si habar n-am de ce, din ochi au inceput sa-mi curga lacrimi. In sertarul acela se aflau toate scrisorile de 8 martie pe care le-am scris in vreo 25 de ani de zile, toate felicitarile pentru ziua mamei mele, toate vederile trimise de pe litoral, toate martisoarele, toate biletele disperate pe care le incropisem prin caminele studentesti, in care marturiseam ca n-am mancare, bani si ca mi-e dor de acasa. Intre ele, pe monede de aur, lipite cu ceara, erau "moturile". Apoi, suvitele "de la primul tuns", ale surorii mele, ale mele, ale copiilor mei. Prinse in agrafe, petice de hartie marturiseau despre maruntele si efemerele mele fapte din viata: "Cheia este sub pres", "Azi a fost o minune: am tinut-o de mana pe colega mea, Otilia", "Cheia este la doamna Iliescu", "Ajutat de tovarasul profesor, am invatat putin sa inot, ceea ce a fost cam greu", "Azi m-am indragostit de Ruxandra", "Cheia este la...". Mai in spate erau diplomele. Toate diplomele mele scolare, sportive si universitare, prima dintre ele, chiar deasupra, ma rasplatea cu premiul doi la concursul orasenesc de triciclete. In sertarul acela era inghesuita, de fapt, toata viata mea.
Mi-a atras atentia o felicitare adresata mamei mele, din vremea lui 8 martie, cand aveam noua ani. Am privit-o aproape jumatate de ceas, necontenind sa ma-ntreb cum am putut eu migali un asemenea lucru bizar si, totodata, daca intr-adevar eu am fost faptasul. Felicitarea era ca o casa. Din ea se deschideau o multime de ferestre de hartie, prin care puteai citi mereu acelasi lucru: "La multi ani!". Prin usa de carton aparea un copac rotat si inmugurit, avand in varf o pasare rosie, decupata dintr-o felicitare ceha. Deschizand acoperisul, gaseai scris cu litere aurite si bombate nepotrivita urare: "Frohen Weihnachten", alaturi era fotografia a doi pisoi portocalii cu ochii mari: pesemne eu si sora mea. Casa se putea despica. Si abia in mijlocul ei gaseai, in carioca, textul propriu-zis: "De ziua ta iti doresc fericirea".
M-am indreptat aproape grabit spre dormitorul mamei. Voiam sa o intreb cum a putut pastra atatia ani toate aceste fleacuri de care nici eu insumi n-aveam habar, de ce nu mi-a spus, de ce a tinut sertarul mereu inchis, de ce nu mi-a aratat aceste hartii niciodata. N-am avut noroc: intre timp, mama adormise. Invelita pana la gat, tinand capul pe o parte, alaturi palpaia in noapte vechiul ceas desteptator cu radio, pe care il stiam de copil. Si pentru prima oara de multi, foarte multi ani, mi-a venit sa ma aplec spre ea si sa o sarut pe obraz. Am iesit din camera lasand usa putin intredeschisa. Peste o ora, aveam un tren spre Bucuresti.Bogdan Lupescu