Sfantul care alunga lacustele</b><b>- Patron al insectelor, viermilor si lacustelor, Sfantul Trifon Zarezanul ocroteste viile bulgarilor din Izvoarele. O traditie pagano-crestina stropita din belsug cu vin ghiurghiuliu -</b><b>Peste Dunarea inghetata Dimineata cetoasa de iarna. In masina e cald si drumul e drept, drum de campie. Ochiul se opreste din cand in cand pe cate un copac uitat la marginea vreunei tarini si se-ntoarce apoi la fasia alba, inghetata, pe care o strabatem cu grija. Coboram catre Campia Burnasului, aproape de malul Dunarii, intr-un sat locuit de bulgari. Omul de langa mine, Tudor Aranghel, presedintele Asociatiei Culturale a Bulgarilor din Romania, vorbeste de cand am pornit din Bucuresti. Imi spune despre sarbatori, despre neamul lui de bulgari asezati in Broscaria de la Magurele, despre venirea lor dincoace de Dunare, imi povesteste tot ce stie de la ai sai si ce a aflat din carti. In vocea lui monotona nu se inalta nici mirari si nici nu traiesc sunete stinghere, e o voce asezata, calma si domoala. Aflu multe de la el, intamplari si istorii petrecute acum doua sute de ani, cand deseori carutele incarcate cu tot avutul unei familii treceau peste Dunarea inghetata de vanturile aspre, in cautarea unui loc mai prielnic. Aflu despre fugari pe care turcii i-au scapat dincoace de apa cea mare, despre seri si dimineti inghetate ca cea de acum, in care noii veniti nu vedeau inaintea ochilor decat pamant acoperit de omat spulberat. Imi mai spune insotitorul meu ca satul in care vrem sa ajungem e vechi si ca nu se numea pe vremuri Izvoarele, ca astazi, ci Gauriciu. Nume ciudat, ce vine de la adaposturile, gaurile sapate in dealuri, pe care primii bulgari care au ajuns aici si le-au facut. Sau poate vine de la faptul ca satul e asezat asa, ca intr-o caldare, ca-ntr-o gaura. Si-ntr-adevar, drumul mai face doar cateva ocoluri si apoi coboara, lasand in urma intinderea batuta de vant a Campiei Burnasului. Mai apuc sa vad cativa pomi razleti si departe, departe, fasia subtire a unei ape cu sclipiri de argint.
"Cine are pamant are aur" Izvoarele de Teleorman. Zi de 1 februarie in campie. Nici rece, nici calda, adica "vara se bate cu iarna", cum zic satenii adunati in fata bisericii de pe deal. "Nu e departe ziua in care iese ursul sa-si vada umbra", mai spun ei, adica - pana cand va fi primavara ca lumea mai e putin. Un soare anemic arunca o lumina stranie, albicioasa. Ca-ntr-un desen sters pe jumatate, se vad cele doua carari ce pornesc de la poarta si se despart, inconjurand biserica spre care acum, la ceasul diminetii, se-ndreapta femei cu "corzine", cosuri, incarcate de pomeni. Peste cateva ceasuri, din cosurile acestea aveau sa se verse pe mesele insirate in piata din mijlocul satului painisoare mirosind a foc de cuptor, turte mari, aurii, vin rosu, greu precum catifeaua, castraveti si ardei iuti, branza si felii groase de paine proaspata. Dar pana atunci mai este, mesele sunt deocamdata goale si din biserica se aude vocea molcoma a preotului. Un grup de copii repeta in piata satului niste cantece si cativa pasi de dans, apoi se fotografiaza cate doi, cate trei, singuri, ca sa aiba amintire in costum popular.
Tot satul e in fierbere. Cine n-a incaput in biserica asteapta afara. E sarbatoare mare. E ziua Sfantului Trifon, patronul gazelor, viermilor si lacustelor, sfant la care se roaga toti cei care vor sa-si apere semanaturile, adica zarzavagii si gradinarii. Dar este si Sfantul Trifon Zarezanul, taietorul si protectorul viilor. Nu e greu sa aflu pe cineva care sa povesteasca. Intr-o asemenea zi parca vorbele se dezleaga mai usor, sarbatoarea ii face mai binevoitori pe oamenii adunati pe ulite.
"Satul nostru e tare vechi", imi spune profesorul pensionar Marin Tanase, care stie mai bine decat oricine povestea acestor locuri. "E de pe vremea lui Mihai Viteazul. S-au pastrat de atunci acte si o intelegere facuta intre Domnitor si postelnicul Turturea, care a primit satul ca recunoastere a vitejiei sale. Au fost legat Mihai Voda cu Turturea postelnicul juramant tare si mare, cum sa se caute unul pe altul, pana la moartea lor", asa incepe intelegerea dintre ei, imi mai spune profesorul, bucuros ca are cui povesti. Si juramantul continua cu obligatia celor doi de a se ajuta la caz de nevoie si de a aduce unul altuia oasele in tara, in cazul in care ar fi murit prin locuri straine. Se mai spune chiar ca postelnicul Turturea a fost acela care ar fi adus trupul Domnitorului, de langa Turda, unde l-a ucis Basta, si l-ar fi ingropat, respectandu-si astfel intelegerea cu Domnitorul.
"Pe la 1806, dupa razboiul ruso-turc, in sat au venit primii bulgari, apoi pe la 1828-1829 au mai venit si altii, familii intregi care au primit aici pamant de lucru. La inceput au fost doar douazeci si cinci, acum sunt peste patru mii."
Valea Gauriciului pe care se intinde satul aduna ape din zecile de izvoare ce ies din umbra dealurilor. Pe valea aceasta au gasit ei pamant bun pentru gradinarit. Ciuminevra, Dealul Ciumatilor, a fost locul in care s-au asezat primii bulgari. Si-au sapat adaposturi in coasta dealului. Apoi, dupa ce multi au murit de ciuma, au parasit dealul si s-au retras mai in vale, unde erau mai multe fantani cu apa buna. Si-au gasit adapost pe langa Cismeaua din lemn a lui Ivan Mitu, pe langa Apeductul de piatra al lui Tudorache Florea. Ori au ales alte locuri din Vaile Cervencili, pe langa Fantana lui Fitu Manafu, "Fituva gheran", cum ii zic si azi batranii. Fantana asta nu era departe de gorunul urias, singurul ce a mai ramas din vechea padure care umbrea demult tare, pe vremea lui Mihai Viteazul, valea. Multi au ales sa se aseze aproape de "crancata", cariera de piatra, si luau apa rece de la "Tomuvata ciusmea", adica de la Fantana lui Tomi. Dar oriunde si-au asezat gospodaria, bulgarii din Izvoarele au fost mai intai de toate gradinari. "Diotvas?" "Unde te duci?", se intrebau dimineata barbatii abia iesiti din aburul bucatariilor. "Utvan daraja na lozi". "Ma duc sa tai la vie", raspundeau ei, strangand si mai tare "nojiti", foarfeca, in mainile butucanoase. "Diotvas?" Se intrebau una pe alta si femeile marunte, legate cu tulpane albe pe cap. "Utvan daraja na arpagic." "Ma duc sa sap ceapa", ziceau ele, tinand cu o mana "mutica", sapa pe umar, si cosul cu merinde in cealalta.
"Zimlea" si "voda", pamant si apa, "buruk, cladinet si cula", stropitoare, put si caruta. De la aceste vorbe incepe si povestea neamului asezat aici. In jurul acestor vorbe s-au tesut zilele si anotimpurile lor, care s-au facut intre timp istorie. Cu ele si-au crescut copiii.
"Ii mai bun pamantul decat strungaria", avea sa-mi spuna mai tarziu Anghel Petru, gospodar acum, cu sapte hectare de pamant, de pe care scoate mari recolte de ceapa si de pepeni vargati de soi olandez. "Cine are pamant are aur", mi-a mai spus el cu voce asezata si calma. "Cu pamantul asta am facut tot ce am acuma, gospodaria, uneltele, tractorul, camioneta cu care duc la piata. Pe toate le-am scos muncind de dimineata pana noaptea tarziu. Sunt multi ca mine in Izvoarele, inversunati sa smulga roade din orice bucata de pamant. <<Bulgaru-i ca un bivol, rabdator, muncitor si incapatanat in munca lui. Nu e multumit pana nu vede lucrul sfarsit>>, asa spunea un invatat despre neamul meu", imi mai zice gospodarul. "Si acesta-i adevarul. Cine n-are rabdare n-are ce cauta sa lucreze la pamant. Astepti zile si saptamani ca sa vezi semintele incoltind si-apoi alte zile si saptamani ca sa le vezi crescand. De aceea noi intre noi ne salutam atunci cand bem un pahar cu <<Nazdrave!>>, adica <<Sanatate!>>, s-avem sanatate sa vedem holda plina, s-o putem culege, sa umplem camara. Nu ne salutam cu <<Noroc!>>. Nu stam sa vina norocul la noi, ni-l facem noi, lucrand."
</b><b>Trifon Zarezanul In fata bisericii asteptam sa se incheie slujba. Nu mai poate tine mult, e deja aproape de miezul zilei. Oamenii ies intr-un tarziu si se impart in doua grupuri. Femeile pornesc catre centrul satului, ducand in maini cosurile cu pomeni. Barbatii se insira pe ulita din stanga bisericii, trec peste o punte si incep sa urce dealul Ciuminevra. In fruntea lor sunt preotii, unul roman si altul bulgar. Calca toti hotarat si vorbesc intre ei repezit, iar veselia se lateste pe fetele lor, odata cu soarele care iese stingher peste dealuri. Cativa dintre ei au in maini cate o plosca plina de vin, vin bun, din cel mai bun, de anul trecut. Nu gusta nimeni insa vinul cel dorit, asteapta cu totii dezlegarea de la preoti, care, de cum au ajuns sus, pe varful dealului, si-au deschis cartile sfinte si au inceput rugaciunea de binecuvantare a vitei-de-vie, a campurilor, a livezilor, holdelor si gradinilor, dand apoi citire blestemului Sfantului Trifon, patronul insectelor, omizilor, viermilor si lacustelor de tot felul: "Va blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gandacii, lacustele, soarecii, cartitele si puricii si tot felul de muste, molimi, furnici, viespi si urechelnite si tot felul de jiganii ce se tarasc pe pamant si pasari ce coboara, care aduc stricaciuni si pagube holdelor, viilor, pomilor si gradinilor. Va blestem cu Dumnezeu Tatal cel fara de inceput si cu Fiul Lui cel impreuna far" de inceput si de-o fiinta si cu Duhul Lui cel preasfant care este de-o fiinta cu Tatal si cu Fiul si de viata facator. Va blestem pe voi cu sfintii ingeri si cu toata puterea, cu miile de mii si cu milioanele de milioane care cu multa frica stau inaintea Slavei Domnului, ca sa nu stricati via, nici holda, nici gradina si nici legumele robului Iorgu, sau Nicolae, sau Petre, sau Sava, sau Anghel, sau..., ci duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori in care v-a daruit voua Dumnezeu hrana de toate zilele. Va blestem pe voi cu scumpul trup si sange al lui Hristos, Adevaratul Dumnezeu si Mantuitorul nostru. Sa nu stricati nici holda, nici gradina, nici orice pom roditor si neroditor, nici frunza legumelor, sa nu stricati din cuprinsul si locul robului lui Dumnezeu... Iar de nu ma veti asculta si veti calca blestemul cu care v-am blestemat, va voi pedepsi eu, smeritul si nevrednicul Trifon, cu voia lui Dumnezeu Atoatestapanitorul..."
Cuvintele preotilor se scurg printre oamenii adunati in mijlocul viei. E tacere, nu mai vorbeste nimeni, s-a oprit si vantul si nu se aud decat vorbele teribilului blestem. Amandoi preotii citesc rugaciunea. Unul spune o fraza in romaneste, celalalt, cu o voce mai domoala, continua in bulgareste. E ca o tesatura de vorbe, o impletitura ce se naste aici, in fata noastra, si din care gaze, lacuste, ganganii si alte "gujulii" n-au cum sa mai iasa. Barbatii, cu caciuli mari de oaie si cu cojoace groase, stau cu capetele plecate si asculta. Pe dealul din fata, casele par niste jucarii imprastiate de un copil neastamparat. Lumina sura le invaluie, cernuta de niste nori ce s-au lasat pana aproape de pamant. Dar nimeni nu se uita intr-acolo. Nimeni nu baga de seama ca vremea se schimba de la o clipa la alta, parca dupa vorbele tari ale preotului, si nimeni nu vede cum coboara de pe dealuri peste sat o lumina alburie, laptoasa. Toti sunt atenti la vorbele preotilor care spun mai departe teribilul blestem pentru insecte, gaze si alte "jiganii" ce se tarasc pe pamant sau zboara prin aer. Si pentru o clipa te bucuri, tu, orasean venit curios sa vezi toata aceasta intamplare, te bucuri ca nu esti vreo gaza sau furnica sau alta vietate marunta, ca sa-ti sfarsesti zilele "in muntii cei pustii si-n copacii cei neroditori", ascultand vorbele atat de inspaimantatoare ale blestemului rostit sub soarele rece de februarie.
Dojivei Tarea! (Traiasca Tarul!) Un tanar imbracat in camasa alba, cusuta cu modele inflorate rosii, asteapta in mijlocul barbatilor. Intre el si cei care-l inconjoara sunt cativa pasi, si el parca se simte prea singur acolo, intre butucii de vie, in cercul acela gol, pe care barbatii din jurul lui l-au lasat inadins asa. Tanarul, Petrisor Schlafli, a fost ales Imparatul viilor in primavara aceasta. Tarul podgorenilor din Izvoarele. Pentru ca este gospodar, pentru ca via lui este mai ingrijita si pentru ca vinul lui este mai bun decat al altora. Pentru ca a respectat mai bine decat altii pamantul pe care l-a primit de la parinti. Deocamdata, se vede insa ca nu-i este usor sa joace acest rol, parca nici n-ar sti ce trebuie sa faca si ar astepta de la altii sa-i spuna. Batranii il opresc, grabiti, atunci cand e gata sa taie, inainte de vreme, cateva corzi de vita, si atunci el ramane cu foarfeca in mana, asteptand un semn. Si acesta nu intarzie, caci preotul termina de citit blestemul Sfantului Trifon, se roaga pentru recolta buna si face semnul sfintei cruci in cele patru zari, peste tarinile, gradinile si viile adormite inca sub un strat moale de zapada. "Tarul" se apropie atunci de primul butuc de vie, taie cateva corzi si apoi toarna vin peste butucii taiati, ca sa primeasca vita semn de vin bun, de la gospodar ales si sa aiba si in toamna care va veni roade la fel de bune. Mai taie si al doilea, si al treilea butuc, ii stropeste cu vin din "batlita", plosca de lemn, legata cu flori rosii si crengi de brad, pe care a purtat-o pana aici, in deal, isi face semnul crucii si asteapta ca batranii din jurul lui sa impleteasca din corzile taiate o cununa pe care i-o aseaza pe cap, ca unui adevarat imparat. "Dojivei Tarea!", "Traiasca Tarul!", se aude din toate partile, "Dojivei Tarea!". Dealul se umple de strigatele barbatilor, bucurosi ca au acum dezlegare la vinul cel rosu, mult asteptat. Paharele de vin incep sa umble de la unul la altul, cand pline, cand goale, cand iarasi pline, si veselia pune stapanire pe toti. De-o parte si alta a alaiului, tineri calare asteapta un semn ca sa-l ridice in sa pe "Tar". "Incoronat" cu corzile de vita innodate pe frunte, el porneste in fruntea alaiului, impreuna cu preotii. Adunati pe la porti, oamenii ii saluta veseli si bucurosi. In urma cailor, drumul a inceput sa se inmoaie. Cu trosnete seci se dezgheata si crengile pomilor, lasand sa cada pe pamant bucati mari de chiciura. Sus, pe deal, raman doar ceturile albastre ale dupa-amiezii de iarna si, ascuns printre ele, atotputernicul Sfant Trifon, manand din spate spre alte hotare, turmele de gaze, de lacuste si viermi.
Otilia Teposu
Fotografii de Petre Cojocariu