"Vechea Europa" cearta "noua Europa" Recentul val de francofobie din tara noastra este la fel de periculos precum era francofilia exagerata. De cand Romania are libertatea alegerii pana si in politica ei internationala, orice incercare de limitare a acesteia irita la maximum sensibilitatile nationale. Vreme de decenii, nimeni nu indraznea sa miste in front pentru a critica politica externa sovietica sau ceausista. Daca o facea, era aspru pedepsit. Acum, orice incercare de a influenta politica noastra pe plan international provoaca indignare. Nu mai spune nimeni ca libertatea noastra de miscare pe plan international este limitata. Dupa cum au constatat cohortele de pacifisti care se impotriveau in 1999 interventiei Nato impotriva dictaturii lui Milosevici din Iugoslavia, acea tactica a fost decisiva in subminarea unei puteri ilegitime. Fortele politice care au sustinut atunci Sua au pierdut serios din sustinerea electoratului, dar ulterior s-a vazut ca de fapt si Pdsr juca tot pe cartea americana. Romania se afla pe vremea aceea sub impresia refuzului politicos de la Madrid. Or, in momentul de fata, prioritatile politicii interne si externe ale Romaniei coincid. Nevoia de securitate a tarii noastre va fi satisfacuta printr-o integrare voluntara si acceptata in Alianta Atlanticului de Nord.
Pe vremea lui Ceausescu, colectivele de oameni ai muncii primeau sarcina de la partidul unic sa scrie telegrame catre presedintii Urss, Sua, catre Onu si alte organisme, in sprijinul pacii internationale si a dezarmarii nucleare. Romania sprijinea propaganda sovietica pacifista, desfasurata simultan cu o inarmare nucleara si o politica tot mai agresiva ale conducerii de la Kremlin. Iata de ce in tara noastra nu mai functioneaza reflexele conditionate ale grupurilor hipnotizate de stimuli pacifisti. Ceea ce nu inseamna ca ar trebui sa functioneze stimulii agresivitatii razboinice. Pacea cu orice pret - pe care o cer acum multi - este la fel de imorala precum razboiul cu orice pret. O organizatie precum Natiunile Unite a fost creata nu doar in ideea de a obtine pacea prin consensul liber al statelor membre, ci si de a interveni colectiv impotriva celor care incalca drepturile universale ale omului si pun in pericol pacea. O supraputere precum Sua traieste simultan fericirea si nefericirea de a fi afectata de orice se petrece la nivel global, fiind singura capabila sa intervina oriunde se produc defectiuni. Inevitabil, o putere globala intra in conflict cu puteri regionale sau nationale. Or, cu toate ca Irakul este o amenintare pe termen lung la adresa securitatii Orientului Mijlociu si a lumii, mari puteri, precum Germania, Franta, Rusia sau China, dar si tari mai mici, au incheiat contracte avantajoase in domeniul armamentului, petrolului, infrastructurii etc. O interventie americana acolo ar anula toate afacerile si contractele. Pacifismul franco-germano-rusesc nu are motivatii identice cu acelea ale grupurilor pacifiste nonguvernamentale.
Franta cearta statele mici ale Europei pentru nerespectarea unor cutume ale politicii internationale comune, care au fost insa incalcate in primul rand de catre Franta si Germania. Chiar daca au fost considerate a fi cuplul indispensabil al constructiei europene, guvernele de la Paris si Berlin nu s-au deranjat a se consulta cu partenerii lor europeni cand s-au pronuntat impotriva strategiei americano-britanice de a pune capat dictaturii din Irak. In aroganta lor de puteri europene, Franta si Germania nici nu si-au pus problema ca exista o serie de mici natiuni aspirante la Ue pentru care sprijinirea prioritatilor Nato, iar in particular ale Sua, poate fi la fel de importanta. Diplomatia americana a avut macar talentul de a crea romanilor (si celorlalte state din grupul de la Vilnius) impresia ca au facut optiuni libere, cand se putea alege doar intre sprijinirea Sua si cea a terorismului international. Acum diplomatia franceza incearca sa dreaga busuiocul prin interviuri in care se transmite ideea ca apostrofarile lui Chirac au fost facute "in familie", de dragul prieteniei comune. Vom vedea in urmatorii ani cata prietenie va ramane dupa ce administratia de la Bucuresti si-a aratat preferinta pentru optiunile strategice americane.
Cand Donald Rumsfeld a facut distinctia dintre "vechea Europa" si "noua Europa", multi au zambit stramb. Fostele state comuniste din Europa sunt certate ca nu respecta principiile unitatii europene doar atunci cand isi afirma propriile prioritati de politica internationala. In rest, cand vine vorba de negocierea capitolelor de integrare in Ue, nu isi mai aduce nimeni aminte de unitatea europeana. Nimeni nu este dispus in vechea Europa sa acorde sprijin suplimentar sau circumstante atenuante tarilor postcomuniste care au fost aproape distruse de experienta totalitara, precum si de instaurarea la putere a unor forte politice nepotrivite pentru a administra trecerea la democratia liberala si capitalism. Americanii si-au dat seama abia dupa 11 septembrie 2001 cat de utila le este in lupta cu fortele antidemocratice pe plan mondial experienta "noii Europe". De aceea s-au aratat flexibili in negocierea integrarii in Nato. Iar tari precum Romania au o nevoie enorma de incurajari. Dupa ce au ratat de cateva ori sansele istorice pe care le-au avut din 22 decembrie 1989 incoace, fortele politice aflate in fruntea acestei tari au inceput sa realizeze ca orice sansa fructificata in relatiile cu lumea internationala aduce beneficii incomparabile in raport cu propria capacitate de a guverna.
In ciuda delirului antiglobalist al multora, ordinea mondiala este doar o ipoteza. Spre deosebire de toate supraputerile din trecut (de la Imperiul asirian la Urss), Sua se preocupa de obtinerea consensului si binecuvantarii tuturor partenerilor semnificativi de pe plan international. In loc sa-si atace pur si simplu inamicii, americanii le cer parerea prietenilor, cunostintelor, ba chiar si altor inamici. La Washington Dc inca mai exista preocuparea de a demonstra ceea ce se stie de mult in legatura cu regimul de la Bagdad, ca acesta este unul criminal, ca pune in pericol pacea Orientului Mijlociu si a lumii si ca numai interventia in forta poate sa indeparteze aceasta amenintare de securitate. Dar Franta si Germania se prefac ca nu inteleg despre ce este vorba si cer din partea comunitatii internationale sa acorde unui regim criminal prezumtia de nevinovatie. Confundarea unui camp de batalie cu o sala de tribunal este eroarea strategica pe care "vechea Europa" a mai comis-o, chiar in raporturile cu "noua Europa", pe vremea cand aceasta din urma traia sub totalitarismul comunist. A fost ca un gest de bunavointa fata de dictatorii comunisti, care au obtinut astfel prelungirea duratei propriilor regimuri cu cel putin un sfert de secol. De suferit au avut natiunile subjugate. Recentele dispute intraeuropene nu trebuie sa conduca la adancirea prapastiei dintre cele doua jumatati ale Europei. Solutia nu este caderea in francofobie sau germanofobie, ci indepartarea cauzelor actualelor blocaje de comunicare.Dan Pavel