</b><b>Iarna, cand e soare...</b><b>Baietii de aur ai gimnasticii romanesti
Aurul Olimpic adus de Marius Urzica de la Sydney a insemnat debutul unei perioade de gratie pentru gimnastica masculina romaneasca. Dupa ce ani de zile gloria gimnasticii a fost semnata de Nadia, Lavinia, Andreea, in ultimii doi ani, baietii, condusi de un fost mare sportiv, Dan Grecu, au devenit o echipa de aur, cucerind numeroase medalii la Campionatele Europene si Mondiale.
Marius Urzica
"Am o noua tinta: Olimpiada de la Atena"
In 1994, la exact 20 de ani dupa ce Dan Grecu adusese prima medalie de aur pentru gimnastica romaneasca, Marius Urzica a castigat la randul sau titlul de campion mondial, devenind varful de lance al unei generatii de aur. Nascut la Gheorghieni, in judetul Harghita, un loc in care hocheiul este foarte iubit, Marius a ajuns la gimnastica mai mult luat "pe sus" de parinti. La inceput a tanjit dupa sportul cu crosa, insa curand avea sa prinda drag de gimnastica si sa se dezlipeasca din ce in ce mai greu de sala de antrenamente. "La gimnastica talentul reprezinta numai 5%, restul inseamna munca. Tot parintilor le datorez faptul ca am ramas in gimnastica atunci cand am dat de greu, pentru ca un copil de 6 ani poate sa dea inapoi cand apar primele obstacole."
Marius era un copil neastamparat, iar pedeapsa pe care antrenorul sau i-o dadea atunci cand venea la sala cu genunchii juliti de la joaca era sa lucreze singur la calul cu manere. Peste ani, acesta avea sa devina specialitatea lui Marius, aparatul care i-a adus faima mondiala. Dupa performanta din 94, Marius a avut de trecut printr-un moment dificil in 1998, cand a suferit la Cupa Americii o accidentare serioasa in timpul exercitiului la inele, aparatul ce pusese capat carierei sportive a actualului sau antrenor. Incurajat de aceasta data de sotia sa, Marius a revenit si a riscat mult participand in 2000 la Olimpiada de la Sydney. Avea de luat o revansa dupa ce, cu patru ani in urma, o ezitare il plasase pe treapta a doua a podiumului. De data aceasta, el a reusit sa aduca primul aur olimpic gimnasticii masculine din Romania, iar titlurile europene si mondiale din 2001 si 2002 au venit unul dupa celalalt.
- La precedentul interviu acordat revistei noastre, in urma cu doi ani si jumatate, marturiseai ca iti doresti foarte mult ca titlul tau olimpic sa insemne un imbold pentru colegii mai tineri...
- Bineinteles ca m-am simtit implinit atunci cand Romania a devenit campioana europeana. La concursul pe echipe, fiecare nota conteaza, fiecare trebuie sa fie la inaltime, competitia este si mai frumoasa, iar satisfactia de a fi pe primul loc impreuna cu intreaga echipa este deosebita. Cred ca, intr-adevar, ceea ce am realizat eu a contat si i-a incurajat pe cei mai tineri. Au venit de curand la lot sase noi juniori care de anul acesta vor concura in competitiile celor mari si sper ca ei sa ia ce-i mai bun din performantele mele si sa aduca noi medalii. 2002 a fost un an foarte bun pentru noi, acum avem in august Campionatele Mondiale din Sua, care sunt foarte importante si in vederea calificarii la Olimpiada.
- Esti campion mondial, european si olimpic. Ce te face sa mergi mai departe, ce iti mai doresti de la sport?
- Ma motiveaza faptul ca eu simt ca pot sa fiu in continuare in varf, pot sa fac treaba buna si, daca problemele mele de sanatate nu se vor agrava, sper sa aduc si de acum inainte rezultate la fel de bune. Stiu ca vin din urma noi talente, stiu ca poate si arbitrii simt nevoia de schimbare, vor sa vada fete noi, stiu ca este mult mai greu sa te pastrezi in frunte decat sa ajungi acolo, insa eu am un nou tel: Olimpiada de la Atena.
- Iti doreai sa petreci mai mult timp langa familie, insa tot la sala de gimnastica te gasesc, facand cate doua antrenamente pe zi...
- Sportul profesionist, gimnastica, este de fapt o meserie care iti cere sa te antrenezi cate sase ore pe zi. Acum, dupa scurta vacanta de Sarbatori, imi dau seama cat de greu este sa revin, sa recuperez. Eu stau in Bucuresti, ai mei sunt la Bistrita; Andrei, fiul meu, tocmai a implinit doi ani si trei luni, e voinic, e sanatos, asta conteaza in primul rand. Sigur ca mi-e dor de ei, insa altfel nu cred ca se poate, nu vad cum, daca nu tragi din greu.
Dan Grecu
"Am incercat sa transmit spiritul de echipa pe care l-am simtit in anii in care eram sportiv"
- Domnule Grecu, puteti face o paralela intre echipa actuala a Romaniei si cea in care ati activat ca sportiv? Cum s-a format acest spirit de echipa, de invingator, care a adus in doi ani atatea medalii?
- Echipa s-a format in jurul lui Marius, al lui Marian Draganescu, Suciu si Dan Potra; fiecare, prin personalitatea sa, pune umarul. Marius stie sa-si adune, sa-si mobilizeze foarte bine colegii in timpul concursurilor, Draganescu si Suciu au o mentalitate de invingator la care nu renunta in nici o competitie, in vreme ce Potra, prin calmul sau, ii mai tempereaza pe cei doi in momentele mai exuberante. Rezultatele sunt date de valoarea si de forma fiecarui sportiv in momentul exercitiului si de aici apare spiritul de echipa, ajutorul dat de la toti catre unul, catre cel care lucreaza in acel moment. N-as spune ca noi, ca sportivi, munceam mai mult decat cei de acum, poate ca acum se lucreaza mai bine. Nu conteaza daca stai in sala sase sau patru ore, important este ce faci in timpul asta; acum antrenamentele sunt mai gandite, mai bine asezate. Tehnica nu se schimba, depinde de cum o spui sportivului, de cum te faci inteles. Acelasi spirit de echipa pe care l-am avut la vremea mea incerc sa-l transmit si sportivilor de acum, acelasi ajutor pe care l-am primit de la antrenori, atat in sala, cat si in afara ei.
- Legatura dintre elev si antrenor depaseste latura strict profesionala?
- Sunt momente in care ai ceva pe suflet, te deranjeaza ceva si daca nu esti deschis la antrenament, nu iese treaba. Sunt lucruri pe care le-am invatat de la antrenorul meu, cel care m-a descoperit si cu care am lucrat multi ani, Mircea Badulescu. Ma intreba mereu ce ai, ce-i cu tine, ce te supara, incerca sa-mi deschida sufletul si de fiecare data cand aveam probleme, incerca sa ma ajute. A fost o colaborare extraordinara!
- Practic, cum v-a descoperit, cum v-ati inceput drumul in sportul de performanta?
- La gimnastica am ajuns printr-o joaca, impreuna cu fratele meu mai mare, pe cand eram in clasa a doua. Aveam opt ani. Tata era ofiter de granita si dupa ce ne-am mutat de la Iasi la Bucuresti, am avut sansa sa am, la noua scoala generala, o profesoara care iubea gimnastica. M-a dus la un concurs si asa am intrat in joc. M-am antrenat intr-o salita pana in 63, cand s-a construit sala asta in care ne aflam acum, si am trecut prin toate categoriile, junior I, junior Ii, si de acolo a inceput munca adevarata. La 30 de ani, in timpul Campionatelor Mondiale, m-am accidentat si nu am mai putut continua, asa ca am devenit antrenorul secund al lotului. Imi doream foarte mult aurul olimpic, erau toate premisele pentru a-l obtine, asa ca am ramas cu acest gust amar al neimplinirii.
- In anii care au trecut de la performantele dvs., gimnastica romaneasca s-a acoperit de glorie prin reusitele fetelor. Visati la acest moment in care gimnastica masculina sa fie din nou in frunte?
- In 1984, Federatia a construit un centru pentru juniori la Resita si acolo mi-am inceput cu adevarat treaba. Au aparut si rezultatele, aur european pentru juniori, apoi bronz si argint la seniori, insa marile performante au venit in ultimii ani, dupa ascensiunea lui Marius. Bineinteles ca ne doream sa ajungem in varf, dar n-a existat o competitie intre noi si fete. Facem parte din aceeasi familie, ne impartim si bucuriile si necazurile. Sper sa continuam cu rezultatele bune, cat despre fete, sunt sigur ca dupa aceasta perioada mai putin fasta, cauzata in primul rand de varsta, vor reveni acolo unde le este locul.
Marian Draganescu
Pe 23 decembrie a implinit 21 de ani, iar in sala de gimnastica a ajuns pe cand avea 7 ani. "Mai intai, tata m-a dus la karate, insa la varsta aia e mai greu sa fii disciplinat, asa ca l-am rugat sa ma ia de acolo si sa ma duca la gimnastica. La inceput era joaca, distractie, dar atunci cand a inceput sa fie o treaba mai serioasa, am dat din colt in colt si am plecat la inot. Nu le-am spus alor mei si am continuat sa merg la inot de doua ori pe saptamana. Ei bine, in trei luni nu invatasem sa inot - am invatat mai tarziu, la mare, alaturi de colegi - si cum imi era rusine de parinti sa le spun, m-am intors la gimnastica. A fost singura mea <<ratacire>> de atunci si pana astazi. Nu-mi pare rau ca am ales gimnastica, insa uneori ma deranjeaza cand vad ca pentru un titlu mondial primesti la fel sau poate mai putin decat un fotbalist care sta pe bara. Oricum, e mult mai bine decat la judo, box sau lupte."
Marian face echipa de la inceputul anilor 90 cu Marius Urzica, iar palmaresul sau este deja impresionant: campion european si dublu campion mondial.
Dan Potra
Dan a devenit anul trecut, la Europenele din Grecia, primul gimnast roman medaliat cu aur la individual compus, iar anul acesta va reprezenta Romania la Cupa Americii. "La concursul asta sunt invitati de obicei cei mai buni sportivi ai fiecarei tari, iar la ora actuala Dan este in mare forma", il lauda Marius. "E un sportiv complex, nu are un aparat care este specialitatea lui, in schimb e bun la toate."
Pentru Dan, drumul in sport a inceput printr-o preselectie la... gradinita, pe cand avea cinci ani. Dan este nascut in Timisoara si poarta cu el seriozitatea si rigoarea specifice banatenilor. "Nu imi place prea mult Bucurestiul, in afara celor doua antrenamente pe zi nu prea ies, stau in camera de la hotel si ma odihnesc. La discoteca nu merg mai deloc, insa imi place sa vad un film la cinema sau sa merg la bowling. In Timisoara, la parinti, ajung rar, anul trecut am fost de doua ori, dupa Europene si de Craciun, insa de fiecare data cand am putin timp plec la Sibiu, la prietena mea." Dan nu si-a dorit sa faca altceva decat gimnastica si, dupa un an foarte bun, isi doreste sa repete performantele in august la Mondiale, dupa care toate gandurile sale se vor indrepta spre Olimpiada de la Atena.Iulian Ignat
Fotografii: Rompress, Iulian Ignat