Muzicantii din Eden</b><b>- Corul bisericesc de la Manastirea Sfantul Ioan cel Nou din Suceava a implinit o suta de ani. Un veac de cantari neintrerupte, inchinate lui Dumnezeu -</b><b>Cea mai simpla cale spre Dumnezeu: muzica
Acest cor bisericesc are o suta de ani. De un veac el canta acolo, in fata altarului Manastirii Sfantul Ioan cel Nou din Suceava. Orasul il iubeste. De fapt, s-a obisnuit cu el atat de mult, incat azi aproape nu-si mai da seama ce tare-l iubeste. Voi vorbi cu multi batrani suceveni, enoriasi de-o viata ai stravechii si monumentalei manastiri. Unii imi vor spune ca n-au fost niciodata prea credinciosi, dar vin de zeci de ani la Sfanta Liturghie doar pentru a asculta cantarile. Ca muzica i-a apropiat de Dumnezeu. De pilda, Holca Teodor, un barbat plin de viata in varsta de 74 de ani, imi va marturisi ca anumite armonii din duminici nu-i ies din cap pana noaptea tarziu, ba chiar intreaga saptamana. Cantecele corului il insotesc peste tot, la masa, in conversatiile tihnite cu ai sai, le fredoneaza la munca in gradina, dar mai ales la matinalele si obisnuitele sale plimbari prin parcul Sipote, sub ruinele cetatii lui Stefan. Le stie pe dinafara, le-ar putea canta de la un capat la altul pe toate cele patru voci, i-au patruns in suflet, unele atat de adanc, incat i-au devenit, inconstient, calauza de viata. A ajuns sa prefere anumiti compozitori si nu altii, cum ar fi varianta "Laudat fie Domnul" a lui Ciprian Porumbescu sau inegalabilul "Heruvic" de Stefanescu. E acolo un vers, un vers naucitor de firesc, altminteri destul de obisnuit in randuiala unei slujbe ortodoxe. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam..." Rostit de preot, in altar, ar putea trece neobservat. Dar cand il aude cantat de corul sau, pe voci inalte, versul acesta capata puteri colosale: atunci, intr-adevar, Holca Teodor se simte despovarat de toata grija cea lumeasca, netulburat si fericit. Abia prin muzica, prin armonii precum acestea si-a insusit toate poruncile apostolice, toate invataturile bisericii. Crede, de altfel, ca nici nu-l poti preamari pe marele stapan al lumii fara cantec. Ca omul poate fi adus la Dumnezeu nicidecum prin dogme abstracte, ci prin placerea simpla si fireasca a cantatului la unison. Iese imediat din bisericile in care preotii sau diaconii falseaza sau in care enoriasii nu canta cu totii. Acestea i se par reci, neprimitoare, asemeni unor case frumoase, dar fara gazde bune. Credinciosi ca el sunt multi in Suceava. Foarte multi. Acum cativa ani, dirijorul s-a imbolnavit si corul de la "Sfantul Ioan" nu a putut sa mai cante. In acea dimineata oamenii s-au rarit incetisor, au iesit pe rand, fara a sti prea bine de ce, indreptandu-se spre alte biserici. La fel, asta vara biserica manastirii a fost in reparatii, iar corul n-a mai putut sa incapa din pricina schelelor. Au fost luni de zile de pauza, o vreme s-a zvonit ca nu va mai canta nicicand. Multi batrani s-au rugat atunci Sfantului Ioan cel Nou sa-l mai auda macar o data, inainte de moarte. Iar cand s-a intors, corul a fost primit de o biserica intreaga cu imbratisari si zambete fericite.
</b>
<b>Cele 3000 de duminici ale doamnei Lucia
Eroii acestui reportaj sunt, asadar, in jur de 35 de oameni obisnuiti, femei si barbati, oameni fara ifose de artisti, care-I canta de-o viata lui Dumnezeu. Venisem la Suceava cu doua zile inainte de sfanta duminica, ragaz de a-i putea cunoaste pe cativa dintre ei. In prima seara avusesem privilegiul de a o intalni pe doamna Lucia Ionescu, cea mai veche dintre coristi. Femeia aceasta canta la "Sfantul Ioan" inca de cand era eleva, iar ca angajata, de la varsta de 20 de ani. Peste jumatate de veac, 52 de ani de zile batuti pe muchie, duminica de duminica si-n toate sarbatorile ea a fost acolo si a cantat. Un simplu calcul ar arata asa: aproape trei mii de duminici. A cantat sub cinci dirijori, cinci arhiepiscopi sau mitropoliti ai Bucovinei, a cantat sub cincizeci de ani de comunism, iar zilele in care a lipsit de pe scaunul ei de soprana le poate numara pe degete. Doar daca s-a intamplat sa fie internata in spital, doar daca a trebuit sa se marite cu bunul ei sot, preotul Petre Ionescu, omul ei de-o viata, care s-a prapadit in urma cu trei ani, sau daca a trebuit sa si-i nasca pe cei doi copii. Doar atunci a lipsit. In nici un sfarsit de saptamana n-a parasit Suceava. Caci are ea o vorba: "Ce frumoase sunt duminicile, cand dimineata ai obligatie ca trebuie sa mergi la biserica!...". Doamna Lucia e nemtoaica. Doamna Lucia isi merita pe deplin apelativul de "doamna". Cantecul a lasat urme pe chipul ei: la 74 de ani, pielea fetei sale e alba, delicata, trasaturile ascutite si agere, ochii mari si nefiresc de luminosi, de parca o stranie flacara launtrica i-ar insufleti fiecare gest, fiece spusa. O flacara mereu vie dar, totodata, mereu domolita de cate o usoara strangere a buzelor inaintea oricarei exaltari sau de acea ridicare aristocratica a sprancenelor atunci cand aude o cat de mica necuviinta sau vorba-n van. In casa ei, nici o cuta a vreunei cuverturi nu e in neoranduiala, nici un obiect nu e intors un centimetru altfel decat a trebuit sa fie. Totul pare incremenit intr-o ordine deplina, statornicita de cine stie cand. Pe masa ce ne desparte sunt prajituri proaspete, din acelea care ti se topesc in gura, un clondir cu palinca de dude si ciocolata fina, nemteasca, primita de la rubedenii demult plecate. Mama Luciei se numea Roza, catolica practicanta din neamul Schlei, una dintre cele mai de vaza familii ale Sucevei la inceput de veac Xx. Vazand insa cat de puternica poate fi credinta in Dumnezeu a sotului ei roman, Petru, gustand ea insasi din bucuria tainica a Liturghiilor ortodoxe, a consimtit sa-si boteze copiii in religia pamantului, desi prima limba pe care acestia au invatat-o a fost germana. Casa lor era atat de respectata, incat devenise ultima adresa la care se opreau preotii in seara de Ajun a Craciunului, ca sa ajuneze. Doamna Lucia i-a pastrat strasnicele randuieli pana azi. Imi spune c-ar fi trebuit sa vin acum cateva saptamani, sa "fotografiez" masa lor de Ajun. Cu tot neamul pe scaune, in jurul ei, cu douasprezece feluri de mancare de post - intre care traditionalele "Scutece ale Maicii Domnului" -, mancaruri pe care le pregateste singura an dupa an, dintotdeauna. Sa vin sa fotografiez fericirea...
Lucia a prins de la tatal sau dragostea de biserica si de-a canta, dar, marturiseste cu mandrie, "spiritul casei" l-a pastrat pana astazi german. "Totul cu limita, cu bun-simt si cuvantul de onoare respectat, acestea au ramas pana azi valorile noastre. Am promis ca voi canta in cor orice s-ar intampla si asa am facut. Toata viata. Acum, daca nu cant intr-o saptamana, simt un gol in cosul pieptului, ca ma sufoc. Parca imi lipseste ceva insemnat. Ceilalti coristi simt la fel ca mine, mai ales batranii, cei cu care am cantat de zeci si zeci de ani, neintrerupt. N-am parasit niciodata orasul, manastirea, biserica asta. Oriunde am fi mers, nu suna atat de bine. De aceea spun: probabil ca noi aici suntem croiti a canta pe vecie." Pentru glasul ei ingeresc, dar mai ales fiindca si-a facut datoria, orasul o pretuieste enorm. Aveam sa vorbesc cu multi suceveni si nimeni, nici cel mai inversunat barfitor, n-a putut rosti despre ea vreun cuvant de ocara. "O adevarata doamna", asta spun toti.
Miracolul unor nopti de Sanziene
Isi aminteste precis noaptea aceea: avea sase ani. Isi aminteste ca apuca strans in palma doua degete lungi si albe ale tatalui, pe care in rastimpuri le lipea de obraz ca sa se incalzeasca sau sa-si stearga lacrimile, cine stie. Tine minte un covor lung, lung si rosu ca purpura, de la intrare si pana la altar, pe care paseau cu fala diaconi galbeni, stralucitori, imensi, tine minte sicriul cu trupul neputrezit al unui mare sfant facator de minuni. Si zorii Invierii curgand anevoios si molcom prin vitraliile alburii, ca o sfortare de trecere spre o noua viata. Atunci a ramas pana dimineata, atunci a cantat pentru prima oara la "Sfantul Ioan". Se vede apoi, in alte dimineti de duminica, purtand doua cozi groase si blonde, in coloana de fete a Liceului "Doamna Maria", numita pe atunci "exorta", indreptandu-se voioasa catre manastire, pasind in biserica lunga, gigantica, fetele in stanga, baietii in dreapta, mereu cu ochii la sfintii din boltile innegrite de veacuri, cantandu-I din toata inima bunului Dumnezeu. Doamna Lucia i-a prins pe toti marii dirijori ai corului, incepand, la 1938, cu vestitii compozitori Grigorie Macovei, Constantin Teodosiu - autorul celebrului "Imn al sadirii pomilor" -, continuand cu Alexandru Zavolovici, Arcadie Belei si Dumitru Florea, spune ca a avut "onoarea" de a canta cu toti acesti oameni, iar spusele ei sunt de acum istorie. Poimaine, duminica, 19 ianuarie, ea singura a pus la cale un mare parastas. Un parastas al tuturor coristilor care au cantat impreuna cu dansa si care azi nu mai sunt: treizeci de oameni nobili, plecati la Rai.
In ce-o priveste, ea a cantat pentru prima data "oficial" in cor la 20 de ani, imediat dupa ce s-a casatorit cu iubitul ei sot. Era 24 iunie 1951, de Sanziene, ziua de cinstire a slavitului mucenic Ioan cel Nou. Pentru ea, seara aceasta a ramas pana azi cu adevarat magica, singura seara cand are cu adevarat emotii inainte de a se aseza in jiltul sopranelor. In noaptea de Sanziene a cantat in fata miilor de pelerini din toata lumea, in fata soborului cel mare si falnic, in fata marilor patriarhi ai Greciei si ai lumii intregi. Atunci a vazut nenumarati bolnavi tamaduiti dupa o simpla atingere a sfintelor moaste. De Sanziene i-a cantat lui Hristos Insusi, fata in fata, prin portile deschise ale cerului. Si tot intr-o asemenea noapte, Dumitru Oscobiniuc, un batran de aproape 90 de ani, i-a marturisit ca el canta in strana basilor, neintrerupt, de copil. Doamna Lucia era tanara, patruzeci. Atunci si-a dat seama de covarsitoarea traditie pe care o poarta in spate. Iar pentru ea traditia inseamna raspundere, datorie sfanta.
A trecut senina peste comunism. Desi lucra la Consiliul Judetean, nimeni n-a putut s-o impiedice sa cante. Cand se schimbau doi prim-secretari, isi spuneau unul altuia, la plecare: "Uitam sa-ti spun: cu tovarasa Ionescu nu-ti bate capul, ca n-o s-o scoti la capat. Mai bine las-o-n pace de tarcovnica...". Senina a trecut si de asa-zisul capitalism. De sarbatori, cand era eleva, tatal sau era invitat la manastire si primea patru metri de lemne si douazeci si cinci de litri de vin, drept plata pentru vocea copilei. Astazi, coristii primesc cate trei sute de mii lunar, in unele luni mai putin, in altele deloc. Dar ea, doamna Lucia, la fel ca multi dintre coristii in varsta, da inapoi acesti bani manastirii. Ii daruiesc, infasurati in pomelnice.
</b><b>Cantecul panaceu
Doamna Lucia are convingerea nestramutata ca nu poti canta in biserica, dar mai ales in acest cor, fara credinta. "Neinsufletit de credinta, glasul tau poate fi la fel de frumos, dar e sterp, e blegit, e arid. E asa ca o mancare in care n-ai pus tot ce trebuie, condimentele care sa-i dea gustul. In biserica nu canti numai cu vocea, canti si cu altceva. Daca vii la biserica avand inima manioasa, daca nu esti impacat cu tine insuti, cu toata lumea si cu Dumnezeu, mai bine nu canti! Ca nu se poate. Pe de alta parte, am avut parte si de niste momente cu adevarat inaltatoare. E o clipa sublima, unica, din Liturghie, atunci cand se fac Sfintele Taine si noi cantam <<Pre Tine te laudam!...>>. Parca Insusi Creatorul a plasmuit cantecul acesta. Din tonalitati grave, joase, alungite, vocile se ridica deodata, impreuna, fara nici o logica pamanteasca, atunci simti ca lumea, viata ta ar putea fi altfel, ca te-ai putea schimba chiar din acel moment si ai putea s-o apuci pe calea sfinteniei. Este oare aceasta o emotie artistica? Nu stiu. Eu cred ca e mai mult. O emotie divina..."
Cat timp biserica a fost in renovare, corul a pribegit prin tara, invitat sa cante in alte sfinte lacasuri. Odata au fost nevoiti sa urce pe jos opt kilometri, pana la indepartata Manastire Sihastria-Rarau. "Nu stiam ce ne asteapta. Noi, cei mai batrani, abia daca mai puteam face cate un pas. Si pe mine ma durea groaznic un picior, o alta <<veterana>> a corului, doamna Elena Lungu, care tocmai iesise din spital cu o zi inainte, ne-a implorat s-o lasam acolo, la marginea drumului, ca nu mai poate merge mai departe. Ne-am oprit cu totii in jurul ei, eram disperati, nu stiam ce sa facem. Atunci, cuiva i-a venit ideea: <<Hai sa cantam ceva, domnilor...>>. Si am cantat. Si am mers mai departe. Mergeam si ne minunam singuri cum puteam merge asa usor, doamna Lungu mergea si ea langa noi, greutatile se ispravisera ca prin minune, parca o putere divina ne impingea pe toti, tot mai sus, impreuna... Calugarii, care amanasera slujba cu aproape un ceas, nu stiau cum sa ne multumeasca pentru c-am ajuns. Iar la sfarsit ne-au prins in brate si ne-au spus asa: <<Sunteti binecuvantati, oameni buni...>>". Doamna Lucia isi trage sufletul si ma priveste drept in fata, cu ochii ei mari, luminosi. Vazand ca incuviintez din cap, ca pricep, se hotaraste sa-mi faca o marturisire, ceva ce n-a mai spus multor oameni: cantecul o ajuta si practic, in viata de zi cu zi. Ii da putere, o scapa de boli, ii aduce pe ingeri intr-ajutor. E asemeni unui straniu medicament. De multe ori a venit cu taxiul la biserica, ii era rau, nu putea merge. La ora douasprezece, cand s-a terminat Liturghia, s-a intors acasa pe jos, vesela si insetata de-a trai. "Ce om e acela a carui viata nu canta? Daca nu canti, parca n-ai nici un rost. Parca te apasa prea greu batranetea. Va spun, noi, cei 35 de oameni ai corului, suntem o familie. Sunt acolo oameni la fel de vechi ca mine, ne stim de atata vreme, si niciodata, absolut niciodata, nu ne-am spus unul altuia o cat de mica vorba urata. Cred, de altfel, ca nici n-am gandit vreodata ceva rau unul despre altul. Cantand, iti iubesti aproapele. Cantand, viata e mai usoara, mai frumoasa. Da, poate mai frumoasa..." Noaptea cade incet, cu prajituri si serenade. Cine stie, cine poate canta mai dulce ca Doamna Lucia Ionescu vechea serenada a Sucevei, "Printre ramuri de arin"?...
</b><b>De ce nu dormi, Stefanica?...
In seara a doua aveam sa-l cunosc pe dirijor. Locuieste in partea cealalta de oras, aproape de stravechea Strada Armeneasca, intr-o casa cu multe odai, din care - spun vecinii - adesea razbat acorduri de vioara. Ma pomenesc intr-o veranda cotropita de flori. Sunt multe, din cele mai bizare si mai exotice soiuri, agatate pana in tavanul vestibulului, abia daca mai dibuiesti usile prin incalcita perdea vegetala. O problema foarte importanta a dirijorului este astazi un ficus in varsta de 35 de ani, care nu-i mai incapea in casa. Ii urmareste cu privirea tulpina roscata, viguroasa, invartita prin toate cotloanele holului cel lung, se minuneaza cum poate sa porneasca asa un urias dintr-un ghiveci atat de mic, i-e teama ca nu cumva intr-o zi, asemeni magicului vrej de fasole al prichindelului Jack, planta sa strabata acoperisul casei si sa se ridice hai-hui catre cer. O alta problema importanta a lui Stefan Iuriciuc este muzica. Tot ceea ce vede in jurul lui, zi de zi, sunt doar note muzicale. Nu-i dau pace, il obsedeaza, il tin viu. "Va marturisesc ca adesea ma trezesc noaptea din somn, aud o piesa si parca vad toti coristii in fata mea si le dau intrarea. Si cant asa, in gand, tot ce canta ei, stiu dinainte toate vocile." Ochii sai mici i se inrosesc de lacrimi. "Vine sotia mea si ma intreaba: <<De ce nu dormi, mai Stefanica?...>> Iar eu ii raspund: <<Draga mea, nu stiu ce am. Simt ca am in mine un fel de melodie si trebuie s-o pun la punct. Iarta-ma, te rog, du-te si te culca...>>." "Stefanica" are 72 de ani. Acum, la batranete, a compus cateva versiuni ale unor cantece religioase, care au devenit binecunoscute in Suceava. Un "Tatal Nostru", un "Pre Tine te laudam" sau acel "Iubi-Te-voi Doamne", singura varianta cu solo tenor din cate sunt, a scris partiturile tuturor vocilor, tuturor coristilor, are in minte simfonii intregi. De 40 de ani dascal de muzica la Colegiul National "Mihai Eminescu" (fostul liceu pedagogic), a intrat in cor in urma cu patru ani si-l dirijeaza de unul singur, o data cu retragerea lui Dumitru Florea, de acum prea batran si suferind. Stefan Iuriciuc e altfel decat doamna Lucia. Mai sentimental, mai predispus emotiilor artistice. Pare a fi zamislit numai din emotii, din trairi, nu din carne si oase. Adesea Vergina, "dulcea lui sotioara", il surprinde trecand prin casa, dintr-o odaie in alta, tinand in maini cartea lui albastra si plina de cantece, il mustra uneori, atunci cand canta prea tare-n toiul noptii, apoi il iarta si tot asa, viata lor e cu adevarat frumoasa. Stefan Iuriciuc i-a spus si fiului sau, Virgil, concertmaistru al Filarmonicii din Iasi, considerat astazi unul dintre cei mai mari violonisti ai Romaniei: "Baiete, daca n-as avea corul asta, cred ca as fi un om de nesuportat". Simte ca e mai mult decat conducatorul unui ansamblu coral: el da tonul unei intregi "suflari" crestinesti. "Uneori simt ca am aici, in palmele astea (imi arata palmele), o intreaga biserica. Si nu orice biserica - e biserica in care a dirijat odinioara marele Ciprian Porumbescu!... <<Sfantul Ioan>> e singura manastire din cate-am vazut in care se intampla sa cante toata lumea. Toti! La <<Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare...>>, cand intra Inalt Preasfintitul Pimen, la <<Tatal Nostru>>, oamenii canta cu voce puternica, vers cu vers, biserica devine un cor gigantic. Ma intorc cu fata spre dansii, le dau intrarea, toata lumea e ochi si urechi la mine, se uita la mainile mele, la fata mea. Aud si corul cantand in spate, zau va zic, nu stiu... oh, nu stiu ce poate fi mai inaltator." Si dirijorul plange. Abia cu cateva minute inainte de sosirea mea, s-a hotarat ce va canta maine. "Heruvicul" va fi de Muzicescu, "Mila Pacii" intr-o varianta foarte grea, de Cucu, "Tatal Nostru" si "Ca pe Imparatul" de Macovei, "Pre Tine Te laudam" de el insusi. Pe toate mi le canta, nici nu poate pronunta titlul vreunei piese fara ca macar s-o fredoneze. Are emotii. Maine este mereu ziua cea mare...
Tacerea dinaintea sublimului
Duminica, ora 8.30. Din nou impreuna cu doamna Lucia Ionescu. Calugarii tocmai savarsisera Utrenia si, pentru putina vreme, manastirea ramane aproape pustie. Lunga si zvelta, biserica ii asteapta pe crestini, asemeni unei elegante corabii de piatra alba, gata sa ridice ancora, sa-i ia pe toti si sa pluteasca incet spre azur. Ctitorie a lui Bogdan al Iii-lea si Stefanita Voda, inceputa la 1514 si ispravita dupa opt ani de munca neintrerupta, ea adaposteste inca de la 1589 una dintre cele mai mari comori ale ortodoxiei romanesti: preacinstitele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou, "ocrotitor a toata Tara Moldovei".
Primele coriste, ceva mai in varsta, trec pe langa doamna Lucia, remarcandu-i prezenta doar printr-o abia sesizabila plecaciune a capului. Apoi apar, pe rand, cativa dintre barbati. Baritoni si basi corpolenti, imbracati elegant, cu cravata si camasa scrobita, pe unii se simte bunastarea si chiar bogatia, pe altii deloc umilitoarea saracie. Caci, atunci cand ridica acelasi glas spre Dumnezeu, toate necazurile, toate deosebirile sociale devin fleacuri, devin desertaciune. In fata lui Dumnezeu toti, bogati si saraci, sunt aceiasi. Barbatii isi pleaca genunchii pentru cateva minute in fata iconostasului, saruta icoanele, fac sfanta cruce si se aseaza fiecare pe scaunul lui prestabilit, asteptand in tacere. Vin si tinerii - cateva fete de-o frumusete de-a dreptul angelica, cu faldurile broboadelor revarsate unduios peste pletele lungi -, mai indelung staruitori in rugaciune decat varstnicii. Par incruntati, nu se uita in stanga si-n dreapta. Nimeni nu vorbeste cu nimeni. In cele din urma, doamna Lucia avea sa ma lamureasca: face parte dintr-o superstitie, mai bine zis o credinta a coristilor sa nu vorbeasca intre ei inainte de-a canta. Credinta ca e mai bine sa incepi sa canti "pe tacute". Dupa ce vor fi terminat de cantat, dupa ce parintele isi va fi rostit predica si enoriasii se vor fi incolonat spre miruit, oamenii corului vor incepe asa, dintr-o data, sa discute unii cu altii, asemeni hipnotizatilor coborati brusc din taramul viselor. Franturi de intrebari sincere, nu doar de politete - "Cu ce te pot ajuta?", "Ai nevoie de bani?", "Ce faci?", "Cum te simti?"... - vor strabate sirurile de cantareti, dintr-o parte in cealalta, coristii isi vor strange mana, isi vor multumi unii altora pentru placerea de-a fi cantat impreuna. Dirijorul va cobori de pe postamentul sau, se va aseza zambind pe un scaun, intre ceilalti coristi, va privi pentru prima data sutele de credinciosi cu un fel de disperare in ochii sai inrositi de lacrimi, de parca ar vrea sa-i intrebe pe toti deodata:"Ei, cum a fost?...".
Deocamdata, batrana soprana isi cuprinde toti muzicienii in privirea ei luminoasa, abia daca-si poate preschimba in cuvinte adanca pretuire pe care le-o poarta. "Nu stiu daca va puteti inchipui cu ce pregatire merg oamenii acestia la biserica... Acum, coristii pe care ii vedeti sunt impacati, sunt senini. Nu poti sa mergi suparat sa canti la biserica. N-ai voie. Cand vii aici trebuie deja sa fi iertat totul, trebuie sa ai inima pregatita pentru a da buna ziua lumii intregi. Sau, daca esti suparat, trebuie de dimineata sa-I ceri lui Dumnezeu sa-ti dea un gand bun sa poti ierta. Caci si iertarea nu e deloc usoara. Trebuie sa poti, dar mai ales sa vrei. Noi mai avem inca o credinta: nu mancam de dimineata. Domnul Florea, fostul dirijor, nu-si lua nici macar medicamentele vitale in zorii duminicilor. Era absolut convins ca daca nu posteste deplin, nici cantecul nu va iesi bine. Atunci cand mergi la biserica - zicea el - trebuie sa ai respiratia lina. Sa ai sufletul usor..."
Ce bucurie sa-i vezi, in sfarsit, laolalta... Adunati in nava curbata din stanga altarului, pusi pe trei randuri, barbatii in spate, femeile la mijloc, frumoasele copile in fata, chiar sub pupitrul dirijorului, asteapta infrigurati prima deschidere a usilor imparatesti, prima rostire preoteasca. Tacerea devine incordare, tremur. Azi in altar va sluji parintele Vartolomeu Chira, unul dintre cei mai vestiti duhovnici ai manastirii. Iata-l iesind cu smerenie, inaintea poporului, inconjurat de lumina, iata-l ridicand marea cruce de aur, batuta-n nestemate, deasupra capetelor tuturor, miscand-o incet in cele patru zari. "Apara-ne, mantuieste-ne, miluieste-ne, pazeste-ne pe noi Dumnezeuleee, cu Harul Taaau..."Si dirijorul, dand pentru intaia data intrarea. Ceea ce a urmat e sublimul.Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)