Paradisul dintre zapezi</b><b>- La Sirnea, un sat pierdut intre Piatra Craiului si Bucegi, destinul oamenilor este legat pentru totdeauna de munci si de animale -
Ianuarie cetos. Drumul de la Rasnov trece prin Bran, pentru ca in cele din urma sa urce la Fundata. E zapada putina si murdara, mocirloasa, ca si cum iarna ar fi imbatranit brusc, ca si cum o boala misterioasa ar fi atacat frumusetea alba a zapezii si ar fi descuamat-o in pete, in ramasite raspandite peste munti si peste brazi. La Fundata se face un drum la dreapta, un drum ce pare ca se incolaceste imprejurul colinelor: Sirnea, 5 kilometri. Zapada creste din pamant, se ridica mai intai in straturi groase, apoi, pe masura ce avansezi, in troiene. Ceturile dispar suflate in mod straniu de un vant moale, soarele prinde puteri, de jur-imprejur se ridica dealuri, apoi munti adevarati, apoi soarele explodeaza in inalturi si zapezile devin orbitoare, insuportabile vederii. Boala ciudata a iernii si ceturile au ramas pe sosea, caci Sirnea a fost pusa de Dumnezeu intre munti, ca intr-o galeata uriasa din piatra, ai carei pereti sunt stancile ascutite ale Pietrei Craiului si Bucegilor. Drumul urca si coboara ca si cum ar avea propria lui viata si vointa, se zvarcoleste ispitit de peisaje ireale, de copaci incremeniti sub zapezi, de o mare de coline valurite, incendiate de stralucirea marilor zapezi. Te opresti uneori ca sa vezi totul si atunci pasari negre strapung valul solar al aerului cu tipete scurte. Astepti linistea ca sa mergi mai departe. Apoi apar primele case si primii copii pe schiuri inguste, apoi o sanie trasa de un cal, apoi panouri din scandura puse in drum: "cazare". Numai ca nici un turist nu tulbura in ianuarie melancolia zapezii. Amintirea noptii de Revelion s-a topit in soare, vizitatorii au plecat, artificiile s-au stins si oamenii s-au intors la inevitabila lor soarta legata de muntii acestia si, aveam sa aflu, de animalele lor.
Inaintez pe ulita satului, orbit de stralucirea zapezii, uluit de taietura cruda pe care fierastraul Pietrei Craiului o opereaza in albastrul cerului. In zapada sunt urme de sanii si de copite de cai si de vite, toate infofolite in tacere si frig stralucitor. Trec pe langa figuri aspre de munteni munciti si tacuti. O intrebare imi da tarcoale. Zapada scartaie sub talpile bocancilor. Cum este sufletul adevarat al acestui loc? Ce-a mai ramas din viata oamenilor acestora care s-au nascut sub paradisul aspru al muntilor din fundal? Cine sunt de fapt muntenii acestia varstnici, adusi de spate, care strabat intristati cadrul de vis al peisajului? Ce-i tine in cercul de piatra al lumii lor, atat de frumoasa, dar atat de greu de trait?
Aveam sa patrund dincolo de cortina tacerii si a reticentei lor si sa descopar ca oamenii acestia robiti muntilor traiesc in trecut. Ca un mecanism infernal ii tine prizonieri credintei lor, ca singurul lucru pentru care merita sa traiesti este munca fara sfarsit. Aceasta este dimensiunea nestiuta, nevazuta a superbului tablou cu munti pentru care vin aici turistii. Nimeni nu s-a gandit sa priveasca in spatele tabloului, in adancurile lui, dincolo de lumina orbitoare a zapezii, dincolo de pojghita subtire si vesela a unui week-end, acolo unde respira de fapt cu adevarat oamenii din Sirnea.
Magura norilor
Satul se intinde pe kilometri intregi de jur-imprejur, se lateste enorm peste dealuri, pana la limita decupata in piatra a peretilor verticali ai muntelui. Sunt in "centru", cum spun satenii, in locurile accesibile, acolo unde strainii vin si isi fac case. Fac un tur de recunoastere. Merg in sus printre case vechi cu prispe infasurate in ochiuri de sticla, ajung pana acolo unde drumul este curatat de zapada. De-aici incolo satul apartine troienelor, cailor si adevaratilor stapani ai acestor locuri. Urc mai departe pana acolo unde sunt deasupra satului, la inaltimea pasarilor, printre copacii de cristal ai iernii, gata sa se sparga de frig si de tacere. Locul acesta se numeste "Dealul". Casele sunt din ce in ce mai rare, zapezile din ce in ce mai netede si mai adanci, aerul din ce in ce mai tare. Zarea pare a apartine mai curand unei mari inghetate, unui ocean arctic decat unui sat din Romania, pentru ca acolo, departe, coamele inzapezite rasar dintre ceturi albastre. Incep deja sa inteleg de ce toti copiii pe care i-am vazut sunt pe schiuri, incep sa inteleg cum se face ca satul acesta pierdut printre munti este un fel de cuib al schiorilor de fond. Distantele uriase pe care copiii acestia le au de strabatut ii fac in cele din urma schiori adevarati si stiu ca de-aici au plecat multi dintre campionii Romaniei. Numai ca drumul pana la ei e lung si pana sa devina campioni, tancii acestia cu mutrite de oameni mari, cu riduri inghetate sub ochi, coboara kilometri si kilometri pana in centru, pana la magazinul din sat, pentru ca apoi sa urce inapoi, pe magura lor de dincolo de nori, carand in spate saci cu sare pentru vite sau paine sau chiar apa de la un izvor indepartat.
Imprejurul caselor sunt oi si sunt caini. Nici un picior de turist, nici un panou pe care scrie "cazare". Iarna este stapana acestei lumi, zapada e pana la brau, soarele a incremenit in crucea cerului. Aici incepe adevaratul sat, imi spun, si drumul prin zapada se transforma intr-o carare si cararea intr-o poteca si casele rare seamana din ce in ce mai mult cu cele din povesti. Cerul translucid imi strange fruntea in cercuri de gheata. Departe, acolo, un punct negru pe zapada. Striga ceva, si ecoul, sau poate un interlocutor nevazut ii raspunde. Asa l-am cunoscut pe munteanul Viorel Benga, comunicand din rasputeri cu vecinul de pe muntele celalalt intr-o limba urlata, din care nu am inteles nimic. Apoi i-am vazut oile, cele treizeci de miorite dezmierdate ale lui Benga, cainii legati in triunghi de copacii de sticla, casa dezgropata din zapada de femeia lui purtatoare de lopata, si am inceput sa inteleg.
Benga e aspru. Are vreo 60 de ani, poate mai mult, are vaci si oi, are copii plecati pentru totdeauna la oras, are singuratati pe care nu le stie rosti, dar care razbat uneori din parerile sale de rau. Cainii legati in triunghi privesc peisajul ca si cum ar intelege ceva, ca si cum ar avea si ei vreo parere de rau. Poate aceea de a nu fi niciodata liberi. Stam de vorba pe buturugi, afara, si el se scoala mereu pentru a aduce un sac cu fan, pentru a sparge un lemn, pentru a muta fraul unui cal de ici-colo. O tuica galbena si slaba umezeste vorbele lui Benga, spuse pe magura aceasta imprejmuita de ceturi la orizont. Asa cobora si el cu schiurile cand era copil, asa cara si el la saci de fan, numai ca el nu a ajuns campion de schi, el a ajuns cioban si cioban va muri, si atunci cand el va muri, atunci... cui or ramane oitele, barsanele, turcanele, mioritele lui aici de fata? "Am copii buni", zice scarpinandu-se pe frunte, "numai ca nu-s." "Cum nu-s?" "Pai nu-s", zice, "ca le-am facut apartamente la oras, au serviciu bun, au facut facultate si nu-s. Nu s-or mai intoarce aici." Pai atunci cum, pentru cine coboara el in zorii zilelor de iarna pana la indepartatele adapatori ale vacilor, pentru ce atatea oi, pentru ce atata truda, pentru ce munca uriasa contra nametilor? "Pentru ca asa e treaba", zice, "pentru ca numai mortii lenevesc, pentru ca daca stai, norocul tau sta si el, pentru ca oi dormi dus pe lumea cealalta si pentru ca e de facut branza, de vandut pamantul de la tata, de tras apa si apoi poate ca or veni ceva turisti si pe la noi pe-aici, prin batatura."
Bag de seama ca batatura lui nea Viorel Benga n-are nici un fel de gard, ca el este vecin cu cerul si cu zapezile. Mai bag de seama ca nu aude atunci cand nevasta-sa, robotind pe langa casa, spune si ea ceva. Observ ca are palme uriase si rosii, dure ca lemnul, ca mangaie uneori cate o oaie, dar niciodata un caine, ca se infrunta din priviri cu unul dintre berbeci, ca vocea sa se inmoaie atunci cand spune de vaci, dar nu si atunci cand spune de copii. Din animale le-a facut case la oras si i-a facut oameni si ei vin uneori cu masinile si el le mai da cate ceva si daca o vinde pamantul de colo, le-o mai da. Ii invidiaza putin pe cei din vale, de jos, din "centru", pentru ca acolo sunt turistii aia care au bani, care nu urca niciodata pana aici pe deal, si cu toate astea n-ar pleca in veci de pe dealul lui.
Arsura orbitoare a soarelui oblingit in zapezi devine insuportabila atunci cand plec de pe magura lui nea Viorel. Ochelarii de soare ma transforma din nou intr-un strain, intr-un turist, intr-un venetic. Din spatele ochelarilor o privesc pe batrana Maria Teposu, zisa "Tata dupa Deal", urcand panta abrupta printre troiene, traversand albeata peisajului la pas, urmata de un magarus resemnat, ca in Fefeleaga. Apoi, mereu din spatele ochelarilor, studiez de departe casa lui nea Moise Calaican, umbrita de brazi, apoi a lui nea Vasile zis Moaca. Inteleg dintr-o data ca toti sunt la fel, ca vorbele lor imi vor infatisa aceeasi absurditate tragica, acelasi destin al muncii pentru munca, ca dincolo de peretii de lemn ai caselor lor voi gasi mereu aceleasi istorii legate vesnic de animalele lor asupra carora ei isi revarsa afectiunea si aceleasi pareri de rau legate de copiii disparuti in valtoarea marilor orase. Muntenii acestia sunt mandri de copiii lor pe care i-au "facut oameni", insa regreta absenta lor. Isi iubesc animalele mai mult decat nevestele, tac mai mult decat vorbesc. Pizmuiesc putin viata din vale, dar n-ar pleca niciodata din deal. Viata lor este oranduita dupa ceasornicul cosmic al anotimpurilor si al animalelor si al fanului si poate ca ei ar vrea uneori sa iasa, sa scape din marea menghina a destinului. Dar n-au timp, pentru ca mereu au ceva de facut, de cand sunt copii pana in ceasul ultim al mortii. De-aceea sentimentele lor sunt altfel, timpul lor este altfel, lucrurile importante pentru ei sunt altele decat cele ale turistilor cu ochelari de soare, ale strainilor care se lasa orbiti de frumusetea acestor locuri fara sa banuiasca marea, adanca, teribila dimensiune nestiuta pe care o are viata acestor aspri munteni.
</b><b>Povestile lui Nea Viciu
Cobor marele Deal al Sirnei numai pentru a urca un altul, numai pentru a strabate lungii kilometri troieniti, fulgeratori in lumina oblica deja a unei amieze, pentru a masura cu pas de orasean lunga "aruncatura de bat" dintre o casa si alta, pentru a asculta ici si colo vorbe ale unor oameni pe care abia apuc sa-i adulmec, de la care abia apuc sa inteleg cate ceva, ca dispar. Cat este inca lumina, treburi urgente si care nu sufera amanare ii cheama, zgomote neclare ce vin dinspre grajduri ii mana afara. Unii dintre ei au grajdurile la kilometri intregi distanta si atunci orice lucru pe care-l au de facut cere eforturi enorme, cere lupte cu troienele pana la brau. Alteori nu grajdurile sunt departe, ci fanul adapostit in "hodai" raspandite prin munte, ici si colo, si atunci cineva trebuie sa urce acolo si sa care cu caii, cu sania sau cu spatele. Si cand grajdurile si fanul sunt aproape, atunci apa, apa de baut este departe, in asa fel incat totul pare facut de catre Dumnezeu pentru ca lor sa le fie greu. Linistea incremenita a satului acoperit de zapezi este o iluzie. Dincolo de ea, zilele incep la 4 dimineata. Copiii incep sa munceasca de pe la 6-7 ani si nu se vor mai opri niciodata. Doar daca pleaca pentru totdeauna. Dealurile acoperite cu zapada care valuresc pana la orizont tin toate de Sirnea. Vechi istorii pe care oamenii acestia le spun nu se refera niciodata la altceva decat la viata lor, la animalele lor, la fanetele lor. Pare ca nimic din exterior nu razbate pana la ei. Politica "de la Bucuresti" ajunge aici filtrata, diluata, rarefiata. Ultima stire despre care s-a discutat peste dealurile iernii de la Sirnea a fost cea despre impozitul pe terenuri. De-atunci au trecut saptamani. In schimb, vorbesc despre trecut, despre amintiri mereu legate de aceste pietre de bolta ale existentei lor, animalele, pasunea si oamenii din preajma. Asa am aflat despre unii oamenii care au disparut, dar despre care se mai vorbeste si azi. Am aflat de pilda despre batrana Maria Aldulea, Maria cea care a orbit, Maria cea care locuia pe sub dealul Plesei si care avea darul nemaiauzit si nemaivazut de a mirosi fanul copt. Statea afara si adulmeca zarile si deodata striga dupa fiu-sau si-i spunea "du-te acum si coseste pentru ca fanul a dat in copt". Si el se ducea si faceau cel mai bun, cel mai parfumat fan al Sirnei. Maria cea oarba a murit de mult, insa oamenii povestesc si astazi cum stia ea cel mai bine cum vor fi timpurile, cand vor cadea zapezile cele mari si ploile cele repezi, care vaci vor da lapte si care se vor imbolnavi, si cum coborau muntenii de pe dealurile lor ca sa ceara sfatul batranei. Parea ca Dumnezeu, dupa ce ii luase vederea, ii daduse in schimb o putere speciala, un simt anume cu care ea pipaia viitorul oamenilor si al animalelor.
Si despre Stroie am aflat, haladuind peste magurile Sirnei, Stroie "maritatul" - caci asa se numesc strainii de sat sau cei fara avere care se casatoresc cu fetele Sirnei -, omul care atat de mult isi iubea vacutele, incat n-a putut in veci pleca de-acasa. Numai ce pleca si trebuia sa se intoarca, pentru ca "zghierau guritele vacilor dupa dansul, atata de mult il iubeau" "miresele" lui, "miresele taichii" si ramanea mereu langa ele si in cele din urma numai moartea i-a putut desparti.
Astfel de istorii si astfel de personaje supravietuiesc in memoria muntenilor de pe dealuri, numai ca asemenea istorii nu sunt niciodata interesante pentru "ceilalti", trebuie sa fii nascut aici, in inalturi, pentru a intelege absoluta prioritate pe care animalele o au pentru oamenii acestia.
Cobor in cele din urma inapoi, "in centru", cu gandul ca fiece clipa a vietii acestor oameni este programata, este stiuta dinainte, ca nu exista ragaz, ca nu exista indurare, ca numai boala sau moartea ii poate opri din marea alergare, din marele maraton al vietii lor de oameni crescuti la umbra muntilor.
***
Suntem in adancul fierbinte al unei mari bucatarii, langa soba de teracota. Nenea Viciu, fostul postas al satului, sede pe un fel de lavita, in timp ce Marita, femeia lui, smuceste ceva pe la oale. Seara si ceata stapanesc afara, inlauntru povestile stau suspendate in aer, stralucind de trecut. Un televizor alb-negru irizeaza mut. Uneori, Nea Viciu se intrerupe din vechile istorii pentru a cauta in ochii nevestei lui, iar ea, mereu zambitoare, il mangaie uneori pe parul alb, in gesturi de o veche, minunata tandrete.
Postasul e altfel decat ceilalti, este exceptia care intareste regula si poate ca trebuia sa-l intalnesc ca sa inteleg cu adevarat ceea ce se petrece in sat. El nu are nimic din duritatea de piatra a muntenilor, nimic din asprimea "celor de sus". Uneori, cuvintele sale sunt la marginea lacrimilor, alteori entuziasmul este gata sa sparga crusta cuvintelor, ceea ce este rar la oamenii retinuti ai locului. Nenea Viciu a dus posta 35 de ani. 35 de ani a alergat de la Sirnea la Bran si de la Bran la Sirnea, pentru ca apoi sa strabata nesfarsitele coclauri ale intinsului sat. A mers pe jos sau cu bicicleta, calare, sau cu sania, sau cu caruta sau cu schiurile. Prin ploaie, prin noroaie, prin nameti, prin geruri si prin arsite. Cunoaste pe toata lumea si toata lumea il cunoaste pe el. "Am dus si am adus scrisori de la copiii plecati, hartii de viata si de moarte, de armata, de nasteri si de nunti, pensii si citatii si chemari." Nenea Viciu stie totul si poate explica totul. Intelege mecanismul subtil al vietii satului acestuia, pentru ca stie ce s-a intamplat. "Satul prinsese a se goli inca de pe timpul raposatului Ceausescu, pe cand tinerii se duceau sa munceasca la Brasov si la Zarnesti si la Tohan, plecau si nu se mai intorceau, se insurau la departare, luau apartamente la bloc si mai veneau numai ca sa mai ia carnati de sarbatori. Copiii plecau la scoli si iarasi nu se mai intorceau niciodata la caznele muntilor, la caratul fanului, la..." Nenea Viciu a vazut toate acestea in zecile de ani in care a batut muntii cu tolba de postas in spate, a vazut cum tancii satului se faceau "juniori", apoi ingineri sau altceva, a vazut cum intr-o buna zi apareau cu propriii lor copii in vacante, aratandu-le vacile ca si cum ar fi fost niste animale fantastice. Il vad pe Nenea Viciu ca intr-un film, pe lungul drum de postas, in jurul sau se amesteca zilele si noptile, anotimpurile, anii, oamenii vin si pleaca, copiii cresc si au copii, copacii isi schimba frunzele si se ingroasa, el schimba mereu schiurile pe cal, sania pe bicicleta, casele se ridica imprejurul lui, el e neschimbat, poate putin mai albit, cu mustata sa amintind de anii "30. Si-acum? Satul se schimba, strainii vin si cumpara case in paradisul Sirnei, case de vacanta, la centru, muntenii privesc toate acestea si incearca sa tina pasul, insa se intorc mereu la vacile lor, la pasunile lor care nu sufera amanare in a fi cosite. "De cate ori n-am zis ca renunt la vacute", spune Nenea Viciu, "sa stau linistit, cu Marita, la batranete, dar nu pot! Uite, chiar acuma sta una sa fete, in noaptea asta chiar..."
Noaptea se lasa lunga, adanca, Nenea Viciu imi spune cum unii oameni iau pe langa casa slugute, copii orfani sau saraci, sa-i ajute in locul copiilor lor plecati, cum era in sat un invatator legendar, Folea, omul cu 14 vacute care mergea 12 kilometri in fiecare zi pana la scoala si care n-a intarziat niciodata, despre Gheorghe Teposu, veterinarul, care mergea in orisice zi si in orice noapte peste munti, cand venea cate-o baba sa-i spuna ca fata vaca.
La orele doua din noapte, pe luna plina, Nenea Viciu avea sa se pricopseasca cu o vitelusa roscata, cu stea in frunte, pe care a botezat-o, desigur, Steluta.
</b><b>Fluieras
Dimineata, in zori. O ceata grea acopera zapada, agatandu-se, sfasiindu-se in copacii de gheata din spatele casei lui Nenea Viciu. O panta molcoma urca spre munte, acoperita de crusta noptii. Marea luna plina dispare atunci cand o silueta franta in doua puncteaza ceata. In fata, vacile strapung ceata in scartait de copita pe zapada. Marunta silueta franta in doua de la mijloc este batrana Lucica, baba lui Costica Terciu "al lui Badic", zis Fluierasul. Ea strabate zorile sprijinita intr-un fel de baston, in urma celor cateva vite uriase, ca o vrajitoare din alte vremuri, iesind dintre ceturi, mica de statura, cocosata, imbracata in negru, cu fata rotunda, aproape acoperita de o basma, de un sal ciudat care atarna. Duce vacile la adapat intr-un loc aflat la jumatate de ora de mers. Aburii vacilor se amesteca cu ceata, geana soarelui se presimte in spatele muntilor, iar batrana Lucica, cea rupta in doua, spune ca asta este un moment de odihna, ca asta nu e cu adevarat munca. Munca incepe la intoarcerea acasa. Si pe parcursul acestui moment de odihna, in urma uriaselor vacute de culoarea cafelei cu lapte, Lucica traseaza cu vorbe scurte ebosa unei existente de 75 de ani batuti pe muche, al carei sens se prescurteaza asa: munca. Vorbeste moale. Ea avea 18 ani si el, Costea lui Badic, avea 25, si pe atunci asa era, parintii ii casatoreau, le alegeau perechea, ma rog, neamurile hotarau pentru ei si ei erau ascultatori. Se casatoreau si faceau copii. Pentru ea a fost simplu, pentru ca muncea din greu de la 10 ani, cara fanul, ducea vacile, ranea, spala, nu s-a schimbat nimic, a continuat sa lucreze, doar ca mai erau si copiii. Muncea cu ziua la oameni, cara cu spatele de sus, din munte, noaptea cosea la camasile lui Costica, in timp ce el era sus, departe, cu oile, pentru ca era cioban. Nu are alte amintiri decat cele legate de munca, de nasteri, de animale. Nu a avut niciodata o pauza. Nu a avut niciodata concediu, nu a plecat niciodata mai departe de Brasov, unde ajungea mereu pe jos, cu spatele rupt de greutatea putinilor cu branza pe care le ducea la piata. Sau de Zarnesti, unde alerga prin prapastii, peste munte, tot asa, cu branza la piata. In ziua in care a nascut-o pe Lenuta a urcat pe "Groape - muntele de colo, de sub Piatra Craiului", de sase ori, ca sa aduca fanul in spinare. La sapte seara s-a pus la hodina. La zece a nascut-o pe Lenuta. "Numai munca si numai munca am stiut", zice Lucica, "fara hodina e viata. El, Costica, se mai ducea, era cu oile, mai sufla din fluier si cand se scobora mai mergea pe la crasma de mai vedea lumea. Mie jumate din viata mi s-a dus pe drumuri, mergand, carand o povara, sau la coasa, la otava, sau la fan, iar noptile la branza sau la tesut cu razboiul." Zanele zorilor si ale zapezilor imi sufla in ureche o intrebare pentru baba Lucica a Fluierasului: ai fost fericita? Tace lung, deasupra unor maini cum n-am mai vazut, enorme, batatorite, cu unghiile rupte, cu degete umflate, bolnave. "Doar multumita", zice, in timp ce vacile sorb din izvoarele diminetii, "multumita de copii, ca sunt bine, ca au facut facultati, ca s-au dus la casele lor..."
Un soare nou a topit ceata. Batrana imi arata grajdul uimitor de curat al vacutelor, imi arata locul in care ea face casul, un loc ce sclipeste ca o farmacie, ma conduce colo si colo, in nodurile traseelor sale nesfarsite. Fluierasul este si el aici, zambitor, gata sa povesteasca la o tuica matinala aventurile sale de cioban, vremurile bune in care el a invatat sa cante la fluier pe crestele Bucegilor, in timp ce eu nu-mi pot lua ochii de la mainile deformate ale femeii sale, cocosata de 70 de ani de munca grea, de 70 de ani nesfarsiti de sclavie. Suntem inauntru acum, in casuta lor frumoasa, in care covoarele sunt acoperite cu folii de plastic, in care soba duduie fierbinte. El are 81 de ani si mai canta inca la fluier. Daca vreau, imi canta imediat. "Timp de 25 de ani, in fiecare an, pe la 10-15 iunie, urcam in munte si mai coboram in septembrie. Veneam o data in vara, calare, ca branza si oile imi placeau, ca altfel n-as fi stat", zice Costica zambitor, dezinvolt, artist. "Ma rog mereu", zice Lucica prabusita adanc in ganduri, sezand pe un scaunel, "sunt multumita in fata lui Dumnezeu si multumesc pentru toate ce mi le-a dat. Uneori ma trezesc si noaptea si atunci ma rog Lui si Maicii Domnului, mai ales pentru copii." Pe fereastra se vede casa lui Nea Viciu, in vale, bucuroasa de nasterea vitelusei. Pe perete, o pendula a incremenit. Fluierasul Costica zice un brau, apoi o doina, spune cum a fost pe front, cum s-a facut gestionar, apoi secretar la scoala, apoi fluieras in formatie, cum nu i-a placut niciodata munca grea. El e artist, iernile sta pe cuptor, cu ciorapii de lana impletiti de Lucica, si canta la fluier. "Eu ma rog, si la amiaza, si seara, ma rog Lui si Ii multumesc pentru ce avem si pentru ce nu avem", zice Lucica neauzind nimic din peroratiile voioase ale mosului sau artist, "si mereu ma rog cand am o clipa de ragaz, dar sunt obisnuita, pentru ca ma rugam de cand copila eram, de la 5 ani. Atunci faceam si matanii in cruce si spuneam rugaciunea de cate cinci ori, dara acuma nu mai pot. Dumnezeu nu se supara si mi-a ajutat, ca nepotii mei sunt acum preoti in sat, cum i-am crescut eu, in rugaciuni." "Si cum, cum te rogi, cum vorbesti matale cu Dumnezeu, tanti Lucica?" "Uite-asa", zice, si impreuneaza mainile sale ca niste animale bolnave, impietrite, "uite-asa, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatoasa..." Fluierasul se opreste o clipa din cantat, priveste uimit la nevasta-sa si continua cu vorba. "Oile ascultau muzica fluierului si veneau dupa mine vrajite, oile nu sunt proaste deloc, ba din contra, eu puneam clopotul pe oaia cea mai iscusita, Ochesica o chema, ca era incercanata cu negru la ochi, ea venea prima, si toate veneau dupa mine, care cantam tare frumos la fluier."
Privesc statura marunta a Lucicai cea aproape ucisa de munca, are ochii imobil inlacrimati, absent plecati peste mormanul dureros al mainilor sale, pendula sta mereu, ea tace deja, vorbele s-au terminat, sau poate simte inutilitatea grozava a oricarui cuvant, Fluierasul povesteste despre locul in care se faceau horele, la Milu Burlacului, la Nicusor al Dudului, apoi lacrimile ce stateau atarnate acolo, la marginea ochilor, se evapora, batrana ei fata rotunda se aspreste deodata, devenind masca de piatra ridata. "Sa va dau niste cas", zice, ridicandu-se, mereu franta in doua de la jumatate. Soarele-i sus pe cer.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)