Pop-Rock
</b><b>George Baicea</b><b>"Muzica este un har de suflet pe care nu vreau sa-l scot la vanzare pe taraba"
De mai bine de zece ani, Alexandru Andries are un camarad de drum cu care imparte scena si care isi arata harul chitaristic pe toate albumele - nu mai putin de 12! - aparute intre timp sub numele indragitului cantautor brasovean. Lansat de Andries, George Baicea isi demonstreaza intreaga masura a valorii pe cele doua albume solo, "Prins in trafic" (2000) si "Trafic greu" (2001). Excelent chitarist de blues, George Baicea este unul dintre acei truditori ai scenei care prefera sa ramana in semiobscurul reflectoarelor, dar sa faca muzica pe care o iubeste.
Momentul de cotitura al vietii mele de chitarist s-a produs atunci cand l-am cunoscut pe Alexe (n.r. Alexandru Andries), la Aeroportul Otopeni. El venise sa o astepte pe matusa lui din America, eu ii ascultasem discurile, il urmarisem in concerte, era unul dintre putinii muzicieni romani care imi placeau cu adevarat, asa ca mi-am luat inima in dinti si l-am abordat. L-am felicitat pentru tot ce face si din vorba in vorba am ajuns sa discutam despre instrumente, i-am spus ca si eu sunt un adept al bluesului si al jazzului, cant si eu, dar acasa, fara pretentii. Daca si-ar gasi zece minute sa ma asculte si sa-si spuna parerea ar insemna mult pentru mine. Stiam ca vedetele nu prea fac asa ceva, insa el a raspuns afirmativ, pentru ca, dupa cum mi-a spus, asa incepuse si el. A venit la mine acasa, eu aveam tot felul de improvizatii, statia de la chitara electrica functiona printr-un magnetofon, si am inceput sa cant. Alexe statea in fata mea si nu scotea o vorba iar eu, cum terminam o piesa si vedeam ca tace, treceam la alta, si apoi la alta pana cand, dupa vreo jumatate de ora m-am oprit pentru ca m-am gandit ca plictisesc omul. Primele lui vorbe au fost: <<George, tu nu esti de stat in casa. Peste doua saptamani avem spectacol la Bulandra>>. Eu m-am simtit atunci ca un copil care-l vede pe Mos Craciun. Aveam 30 de ani si nu prea ma mai gandeam la afirmare. Bineinteles ca undeva, adanc, visam sa se intample, sa urc pe o scena, insa fara sa bat la usi, fara sa fortez destinul, pur si simplu sa se intample de la sine. Singurul moment in care am luat initiativa a fost atunci cand m-am dus sa-i vorbesc lui Andries."
- Care a fost impactul scenei? Cum ai facut fata emotiilor la primul tau concert?
- Alexe era invitatul lui Vali Sterian la lansarea albumului sau, "S-a votat codul penal", iar eu am cantat alaturi de el. Socul a fost mare. Tin minte ca simteam cum tremura sub mine scandura scenei. Am profitat de accesoriile bluesmanilor si mi-am pus pe cap o palarie cu boruri uriase, nu-mi vedea nimeni fata, dar nici eu nu vedeam la mai mult de un metru in jurul meu. Au urmat apoi, alaturi de Alexe, concerte pe scene mari, "Cerbul de Aur", Sala Mare a Teatrului National, insa emotii am si acum. Nu pentru ca ma aflu in fata publicului, asta este o mare bucurie, emotiile vin din temerile mele. Oare voi reusi sa le transmit ceva, ii voi face sa raspunda?
- Saltul acesta ti-a schimbat in intregime viata, din acel moment te-ai dedicat in totalitate chitarei?
- Chitara a fost dintotdeauna obsesia mea. Toti pustii, prietenii mei ieseau la joaca, iar eu stateam in casa ore intregi si cantam la chitara. Intamplarea a facut ca in cercul meu de prieteni sa se asculte marea muzica a anilor "70, Pink Floyd, Led Zeppelin, Deep Purple, Beatles, Jimi Hendrix, iar eu am vibrat la ea. Tin minte si acum insignele alea mari cu chipul lui Hendrix pe care le purtam cu totii la piept. Eram prin clasa a saptea cand am mers cu bunul meu prieten Dinu Enescu la Magazinul "Muzica" sa-si cumpere o chitara electrica si, cum eram vecini, asta a fost primul meu instrument pana cand, la liceu, ai mei mi-au luat propria chitara.
- Avand in urma atatia chitaristi de legenda, este greu sa-ti gasesti un drum, un stil propriu?
- Ani de zile am stat acasa si am invatat tehnici, expresii, franzari, limbaje muzicale de pe discurile marilor chitaristi. Dorinta mea a fost nu sa cant nota cu nota, dar sa pot transmite atmosfera, starea de spirit a fiecaruia. Este, ce-i drept, munca multa, insa jazzul si bluesul iti dau libertatea de a improviza, de a transmite in fiecare secunda altceva si de aceea cred ca iti poti gasi stilul propriu. Ai acest bagaj de cunostinte, treci prin mai multe stiluri si, odata cu maturizarea, pe masura ce trec anii, amprenta incepe sa ti se vada tot mai accentuat, lucrurile incep sa iasa la suprafata dinauntrul tau.
- Cum ai facut pasul spre compozitii proprii, spre albumele solo?
- La un moment dat am fost solicitat sa fac muzica unui film romanesc, "Incidentul Ankara", si asta mi-a dat incredere in mine. Ma tot intrebam daca sunt sau nu in stare sa compun, sa scot piese proprii si, dupa ce am terminat muzica filmului, am inceput sa lucrez in mini-studioul meu de acasa la primul album solo. Mi s-a parut un pic mai complicat decat cu filmul, pentru ca acolo se succed mereu imagini si sunete, pe cand la un disc, il pui in aparat si asculti, nu-i nimic altceva decat sunet. In afara de "Cine iubeste si lasa" de pe primul disc, toate piesele sunt compuse de mine, iar la inregistrari am avut alaturi cativa prieteni, pe Cristian Soleanu, cred eu, cel mai bun saxofonist din tara, pe Alexandru Andries.
- Care este secretul trupei de "grei" a lui Andries, care an de an scoate cate un album si umple toate salile in care canta?
- Suntem prieteni buni, ne cunoastem de ani de zile, ne intelegem unul pe celalalt, stim ce poate fiecare, iar prietenia asta conteaza foarte mult in continuitatea unei formatii. Publicul simte lucrul acesta si ne primeste peste tot cu drag, fie ca este vorba de salile mari - la sfarsitul fiecarui an avem un concert in sala Teatrului de Opereta "Ion Dacian" - sau de cluburi. Am colindat tara cu Alexe, de multe ori doar noi doi apaream pe scena, si pot spune ca spectacolele din cluburi au o atmosfera aparte, lumea canta cu noi, stie cantecele vers cu vers...
- La ora actuala, lumea muzicala graviteaza - peste tot, nu numai la noi - in jurul compromisurilor de tot felul. Tu ai lansat doua albume scrise 100% dupa inima ta si continui sa faci numai acea muzica placuta tie...
- Daca in viata am facut multe compromisuri, in muzica n-am facut nici unul, nici cel mai mic. Mi-am spus ca muzica reprezinta o parte speciala a sufletului meu, un har pe care mi l-a dat Dumnezeu si pe care nu vreau sa-l tradez, sa-l scot la vanzare pe taraba. Bineinteles ca exista si un revers, un conflict interior, dureros pentru mine, intre cele doua lumi, cea a slujbei de zi cu zi si cea a muzicii pe care as vrea sa o impart cu tot mai multi oameni, insa alegerea mea este clara. Acestea sunt darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu: familia, prietenii apropiati si muzica. Nu stiu exact care-i ordinea, de multe ori ele se intersecteaza. Fetita mea, de pilda, are sase ani si este mare fan Alexandru Andries, o iau la concerte, tipa, danseaza, nu are nici o inhibitie. Stie versurile de la cantece, asa ca uneori, atunci cand repet cu Alexe la mine acasa si el mai incurca versurile, ea sare imediat: "Nu e asa, nu e asa, uite cum trebuie!".
Iulian Ignat
Fotografiile autorului
</b><b>Un spectacol de exceptieVama Veche</b><b>"Niciodata sa nu uiti de inima ta"
Evenimentul promis de trupa Vama Veche s-a consumat. Sala Mare a Teatrului National din Capitala si-a deschis portile pentru spectacolul de lansare a albumului "Am sa ma intorc barbat", materializat in 80 de minute de muzica, poezie si teatru, de jocuri de lumini si acorduri care-ti rascolesc sufletul. Un adevarat regal cultural -
Povestea acestui spectacol e bazata pe o intamplare adevarata, a unui soldat in termen care, nemairezistand psihic cruzimii si presiunilor din armata, se sinucide cu doua zile inaintea incheierii stagiului militar. Drama lui a fost pusa in versuri si note inca de acum cinci ani, pe albumul "Nu am chef azi". A fost doar o repetitie generala. Intre timp, povestea recrutului Andrei Gavrila a fost transformata intr-o impresionanta parabola: lipsa de iubire intre oameni aduce moartea sufletului si a fiintei. Incapacitatea de a mai visa inseamna incapacitatea de a mai trai.
Pentru a face publicul sa participe 100% alaturi de cei de pe scena, formatia Vama Veche a impartit la intrare plicuri sigilate, pe care statea scris: "Va rugam, nu deschideti plicurile pana la sfarsitul spectacolului". Enigma consta in versurile melodiei "Epilog", pe care toata lumea le-a cantat intr-un glas, la final: "Nimeni n-o sa-ti explice ce e dragostea. Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla/ Binele si Rau-n jurul tau se vor juca/ Lumea asta va-ncerca sa-ti fure dragostea/ Niciodata sa nu uiti de inima ta".
Un adevarat indemn de a lasa poezia din noi sa traiasca mai departe, visele sa ne hraneasca in continuare imaginatia si inima sa se umple de iubire. Si, schimband putin subiectul, acest grandios spectacol a avut parte si de o organizare de exceptie, pusa la punct de MediaPro Music. Nu au mai existat nemultumiri, lumea s-a simtit bine, intr-un cuvant, a fost exact asa cum s-a planuit. "Ne-am dorit ca acest spectacol sa se desfasoare intr-un spatiu inchis, in care oamenii sa stea jos, sa aiba tot confortul pentru a-si intoarce gandurile si asupra lor insisi, sa reflecteze putin la mesajul acestui album. E adevarat ca am pornit de la povestea soldatului Andrei Gavrila, peste care am tesut fapte si idei, insa mesajul are mai putin de-a face cu armata, si mai mult cu fiecare dintre noi. Nu ar trebui ca viata pe care o ducem sa ne rapeasca sentimentele, sa ne faca imuni la ele, sa ne fure visele si dreptul la dragoste. Nu trebuie sa ajungem sa fim incapabili de a mai iubi", spune Liviu Manescu.
Nu doar albumul, ci si concertul, au fost foarte bine realizate din punct de vedere al sunetului: un cor impresionat de 12 tenori, o orchestratie deosebita (Traian Balanescu - clape; Eugen Caminschi - chitara, Tudor Chirila - clarinet, Razvan Lupu - tobe, Liviu Manescu - bas) si doua voci feminine la debut (Cristina Dida si Simona Radu).
Costumele au fost asigurate de fenomenala Doina Levintza. Pentru cei prezenti, spectacolul a fost recapitularea unei experiente personale, o calatorie in amintiri. Au fost martorii unei povesti reale despre dragoste, umilinta, frustrare, despre bine si rau, iubire si intoleranta, invinsi si invingatori, o provocare in 17 acte, capabila sa schimbe o mentalitate.
Dia Radu