</b><b>Biserica lui Balint</b><b>- Construit cu aurul rosienilor, lacasul al carui preot s-a imbracat in ostas, luptand pentru libertatea Ardealului, e amenintat sa dispara -</b><b>Cruci si aur
Toate bisericile Rosiei Montane au o singura turla. Simple, puternice, albe, de confesiuni si religii diferite, dar toate cu o singura turla, ca si cum motii acestia n-ar fi stiut decat o singura cale pana la Dumnezeu. Cinci biserici stravechi, infipte parca pe vecie in pamantul stancos, cinci turle albe crescand spre cer, ce dau bisericilor infatisarea unor lebede uriase suspendate deasupra asezarii.
E duminica in sat si-ar trebui sa fie tihna. Sus, la romano-catolici, slujba se termina mai repede, orologiul din turn, vechiul orologiu adus de la Mnchen, care n-a gresit nici o secunda de peste un veac, bate de "jumatate la doisprezece", adica 11:30. Batranii se ridica de pe banchetele lungi, slefuite de rugi, si se incoloneaza incet catre soare. Inainte de a iesi, fiecare zaboveste cateva minute intr-o firida ascunsa indaratul monumentalelor usi ale catedralei si-si pleaca genunchii in fata Sfintei Barbara, ocrotitoarea minerilor. Ii multumesc ca a mai trecut o saptamana si toate au ramas neschimbate. De acolo, din penumbra lumanarilor, tinand in palma un prunc incoronat, Sfanta lor pare trista. Enorm de trista.
Oamenii coboara incet dealul si discuta. In graiul lor, in cele mai nevinovate taifasuri, au aparut cuvinte noi, stranii. E de ajuns sa tragi cu urechea si vei auzi cuvinte precum "Iorogold", "Aerogold", "Eurogold" de sute, mii, milioane de ori. "Eurogoldul", acea primejdie crunta ce face ca aerul sa treaca mai greu prin plamani, compania venetica care le va darama bisericile, care le va scoate mortii din pamant, care le va ingropa intreg satul sub otravuri.
In cimitirul din fata bisericii sunt "tipariti" (inmormantati) legendarii aurari ai Rosiei. Privesc pe rand crucile si monumentele de marmura neagra ale acestor insi intrati in istorie. In medalioane, barbati cu chipuri tari, mustati late si papion, barbati cum nu mai cresc altii. Si, treptat, din povestile batranilor ramasi in cimitir, acesti cautatori de aur devin altfel decat mi-i inchipuiam. Nicidecum bogatanii aceia risipitori, cu inima zburdalnica, ci oameni cu o nesfarsita credinta in Dumnezeu, legati pana la moarte de muntii care le-au daruit bogatia si carora ei le multumesc in veci. Aflu de pilda ca toti acesti aurari faimosi au platit cu galeti de aur cinstea de a fi ingropati cat mai aproape de zidurile bisericii lor. Acel Moldovan (1844-1899), tiparit "pe mana stanga" a iesirii din biserica, a dat douasprezece kilograme de aur pentru a fi adusa orga bisericii, altii au platit clopotele, altii odoarele, altii sfintii. Nimeni n-a agonisit aur doar pentru el, iar acela care a facut-o a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Un lucru trebuie spus poate de la inceput: aici bisericile nu sunt ctitorite de printi si domnitori, cum ne-am obisnuit, caci cei care au domnit peste Apuseni au fost mai mereu potrivnici si asupritori. Aici bisericile sunt ctitorite de cautatori de aur.
Jos, aproape de Primarie si mai ales de Cuglarie, lume multa in fata bisericii ortodoxe. Liturghia e urmata de parastas, paharelele de vinars umbla cu iuteala prin palmele aspre, batatorite. Preotul Aurel Oprisa abia a dezbracat haina duminicala si este deja bine ametit de bautura. Demult i s-a dus faima: "lu" popa nostru ii place paharelul cam prea mult". Il intreb despre istoricul bisericii sale, el ma intreaba daca n-am o tigara. "Nu mai avem pastori buni aici, in Rosia...", spun mai toti. "Dac-am fi avut, n-ar fi dat voie sa se intample nenorocirea asta cu Eurogoldul. Ar fi luptat." Si toti amintesc de fostul preot, blajinul parinte Gheorghe Crisan, azi protopop la Sebes, de preoti mai vechi sau altii mult mai vechi, precum inegalabilul Simeon Balint, preotul manios ca fiarele padurii, care la 1848 i-a facut liberi.
Comoara lui Grita
Vorbesc cu un baies, Ioan Negru, si pe nesimtite sunt inconjurat de altii, tot mai multi, care n-asteptau parca decat un semn ca sa-si depene oful. Si iarasi urca spre noi, din istorie, marii cautatori de aur... Cine a facut biserica ortodoxa? Nimeni altul decat acel Mihaila Grita, aurarul care vreme de sapte ani, cat a fost "baisagul bun", a scos aur cu carul de pe mina, dar nu si-a irosit averea in petreceri, ci a ridicat cu ea nu mai putin de sapte biserici. "Cand s-a intors Grita din baie, s-a rupt calu-n doua, atata aur o fost pe el. Corfele de pe spinarea calului, in care oamenii nostri pun de obicei ciresele, erau acum pline numai si numai cu aur", spune batranul Gheorghe Ivascan, batranul baies bogat in legende, cel care cunoaste muntii din jur mai bine decat pe sine insusi. Unii spun ca lui Grita i-a aparut filonul in vis, altii, precum Ioan Sabau - miner vreme de aproape 50 de ani, azi consilier la biserica -, sustin ca n-a fost minereu, ci o comoara zavorata in stanca, potcoave de aur pe care a fost scris in slavoneste ca aurul e harazit zidirii de biserici. Oricum, toate parerile se potrivesc intr-un loc: oameni ca acest Mihaila Grita nu se mai nasc astazi. De ce nu si-a facut placerile? De ce s-a simtit dator fata de Dumnezeu, de ce I-a multumit tocmai in felul acesta, zidindu-I sapte case in Tara Motilor? Mihaila Grita merita cu adevarat sa fie bogat!
Preotul cu platosa de ostas
Greco-catolica la zidire, in 1741, transformata in ortodoxa de comunisti, biserica zisa si "a lui Balint" e ultima dinspre "gura" Rosiei. E trecut de amiaza, pe usile ei atarna lacate grele, zidurile mustesc de tacere si taina, totul in jur e pustiu. Si totusi, aceasta zidire semeata imi pare cea mai impresionanta dintre toate bisericile Rosiei. Poate sa stramute compania lui Frank Timis satul intreg, cu munti cu tot, dar biserica asta e imposibil sa o misti din loc. Mai intai, fiindca e mare, e grea. Apoi, fiindca locul ei e aici, doar aici, in alta parte n-ar avea nici o noima. Masiva, crescuta parca din spinarea alungita a unui deal potopit de flori, vanjoasa biserica a lui Balint raspandeste spre toate vaile dimprejur putere si vointa de mai sus. In cer, la sfarsitul lungii turle albe, sunt cele cinci turnuri cu bulbi de lemn, semn de mare distinctie, aratand ca pe atunci asezarea avea "drept de judecata", ca era sediu al intregii "Plase" a Abrudului, gazduind in Primaria ei un Prim Pretor.
Cum vor fi rasunat tulnicele atunci, la 1848, de pe culmea acestei biserici... Sosea clipa! Decretarea la 30 mai a unirii Transilvaniei cu Ungaria starnise mania motilor. Dorinta de libertate devenise furie, sete. Calea argumentelor filosofice trebuia data uitarii, manuirea vorbelor trebuia inlocuita cu manuirea lancii, ca-n vremurile lui Horea. Clocoteau satele, oamenii, muntii. Era 27 decembrie 1848, a treia zi de Craciun, Liturghia se apropia de sfarsit. In fata bisericii, puhoiul de rosieni a incremenit asteptand. Cu mare fala a iesit din altar Popa Balint... A dezbracat in vazul tuturor rasa de preot, schimband-o cu platosa de ostas, si-a luat ramas bun de la familie si a purces sa-si ia in primire "lagarul" (tabara) sau de la Ocolisul Mare. Norodul a izbucnit in urale. Parintele lor era numit prefect al Garzii Nationale Romane, in prefectura ce se intinde in partile Ariesului, era omul cel mai de incredere al lui Iancu. Vreme de aproape jumatate de an, legiunea sa a stat pavaza muntilor dintre Turda si Cluj, pentru ca mai tarziu sa vina in ajutorul Abrudului si Buciumului. Lupte au fost zi de zi. Dinspre Brad, mai departe de Rosia Montana, nu s-a putut patrunde in Apuseni, caci motii prefectului Balint s-au zvarlit nebuneste in lupta, cu muieri cu tot, neputand fi invinsi niciodata.
"Dracu" sa se mai bata cu popii!"
Uimitor e insa ca astazi, daca intrebi pe strada oricare rosian nitel mai in varsta, el iti va vorbi cu precizie despre fiece lupta a lui Iancu sau Balint, iti va arata locuri, case, vagauni, de parca toate acestea s-ar fi savarsit abia ieri. De pilda, acest Ioan Negru, baiesul cu palarie in dunga, costum cu mansetele camasii largi scrobite si albe, insa cu palmele de culoarea pamantului: fara exagerare, nici cel mai destoinic profesor universitar nu-l "bate" la istoria Ardealului. Stie totul, nume, ani, batalii, aproape il poate vedea prin ingusta deschizatura a pleoapelor pe Simeon Balint, chipul sau robust, ars de vant si inconjurat de barba, ochii visatori si totodata inrositi de revolta, il poate vedea gonind in fruntea motilor pe calul sau cel sirep, fulgerandu-i cu sabia pe asupritorii honvezi, poate vedea femeile motilor urcate pe varful Bolfului pravalind bolovani peste hoardele de maghiari, rosieni isterici aruncandu-si palariile si sumanele de pamant, pornind cu piepturile dezvelite spre gurile de tunuri. In amintirea tuturor a ramas acel masacru de la Bucium, din 19 mai 1849, cand insusi colonelul Hatvani, marea capetenie a companiilor militarizate maghiare, a parasit lupta, zbierand inspaimantat: "Scapa cine poate!". Din cei peste trei mii de ostasi ai sai, au mai scapat cu viata numai paisprezece. Greu de zugravit in cuvinte aceasta turbata furie a motilor. Chiar gazetele maghiare ale vremii au fost silite sa recunoasca totala infrangere a lui Hatvani. Iata un tablou: "In munti domneste o liniste adanca, misterioasa, ca si cand pamantul ar fi inghitit pe Mot: nicaieri nici unul... Hatvani inspre seara acestei zile ocupa fara nici o piedica Abrudul in ruine. Insa abia se aseaza: iata pe culmi deodata rasuna tulnicul, buciumul motilor, si se aprind focurile ici si colo, drept signale. Peste cateva momente, din ascunzisurile vailor si stancilor se furiseaza catre Abrud mii si mii de inarmati...
Lupta dureaza pana a doua zi la ameazi, fara intrerupere, asa dar aproape 36 de ore. Hatvani acum vede in ce napasta grozava a intrat. Valahimea se sporeste mereu si e tot mai cutezatoare; bucatele sunt pe sfarsite. Trebue sa scape. Dar cum? Incotro? Catre Brad e cu neputinta, drumul e inchis. Nu-i ramane altceva decat sa faca incercarea de a frange cercul de impresurare si anume catre Zlatna... La sfarsitul stramtorii dealului stancos Dupa-Piatra, spre Zlatna, nu departe de satuletul Cerbu, era un pod hodorogit. Aici era mai ingusta calea. Podul, care trece peste o spartura, avea sa fie cursa. Cand cei din fruntea oastei au ajuns la surpatura, podul era deja dat la o parte. Valahii tocmai atunci scoteau ultimele grinzi. Hatvani, in loc sa grijeasca de aparare, isi pierde capul. <<Scapa cine poate!>>, sbiara el, si sare cu calul peste surpatura. Dar e prea tarziu. In momentul acesta, rasuna urletul de bataie, si oastea navaleste cu o furie salbatica asupra refugiatilor inghesuiti. Totul e zadarnic! Valea mortii e locul acesta. De aici nimenea nu scapa..."
Asta scriu maghiarii. Nemaivorbind de dezastrul din iunie al celui de-al doilea comandant maghiar, Kemeny Farkas, care la randu-i tipa ingrozit, fugind din calea motilor. "Dracu" sa se mai bata cu popii!" Aici, chiar in locul unde sed eu acum, impreuna cu Ioan Negru, baiesul carturar, aici il va fi primit Popa Balint, intors dupa Revolutie la biserica sa si decorat cu "Crucea de aur pentru merite" de catre insusi imparatul Francisc Iosif, aici il va fi primit pe trimisul imparatului, guvernatorul Ardealului, Carol Schwarzenberg. Scrie Balint: "Eu il petrecui pe Rosia in sus. Langa biserica noastra greco-catolica stete, ma intreba daca la "48-"49 au intrat maghiarii intr-insa. I-am raspuns ca in biserica si in opt case din jurul ei niciodata n-au intrat. Zise: <<Nici au cercat?>>. <<Ba da, dar totdeauna au fost batuti>>. Mai zise: <<Dar in cealalta, rasariteana? (ortodoxa)>>. <<In aceea au intrat odata, cam cu graba si tot au frant>>. Zise: <<Bravo, Balint!>>. Deasupra Buciumului, satul din apropiere, trecand tocmai peste locul acela, unde avui eu atacul din urma cu Kemeny Farkas, ii spusei. Stete in loc un patrar de ora, ii aratai unde au stat ungurii, unde noi, cum i-am inconjurat. Ii placu prea mult, dar nu le placu la maghiarii cu care era inconjurat. Plezneau maghiarii de ciuda!..." Citind acum aceste cuvinte, chiar din manuscrisul nepotului lui Balint, Nerva Hodos, gandesc fara voie la vremurile cand motii vor fi intrebati iarasi despre alti straini care au vrut sa le arda casele si bisericile, care au vrut sa le fure aurul. Niste vrajmasi mult mai crunti, ai mileniului trei. "Au intrat odata, cam cu graba si tot au frant", vor fi raspunzand ei. Dar fereasca Dumnezeu de asa un raspuns!
</b><b>Ne-ar trebui un Balint si atat
In fata usii zavorate a bisericii, printre alte cruci foarte vechi, invelite cu muschi, scufundate aproape de tot in pamant, se ridica piatra funerara a preotului purtator de lance, cel mai viteaz prefect al lui Iancu, mantuitorul Rosiei Montane. A vrut si el sa stea ingropat cat mai aproape de biserica, asemeni marilor cautatori de aur. Cat de putin apare acest nume in istoria romanilor... Cati stiu oare ca acest Simeon Balint a fost un mare intelectual al vremii, ca stapanea latina, maghiara si germana la perfectie, ca a fost ridicat la rangul de arhidiacon, ca ginerele sau, Iosif Hodos, cu care s-a cunoscut in Revolutie, a fost unul din membrii fondatori ai Academiei Romane, ca nepotii sai au fost niste ilustri savanti? Numai ei, motii! Gheorghe Ivascan, Ionel Negru, dar mai bine ca toti Ruxandra Manta, fosta profesoara de istorie, unul dintre putinii rosieni care mai pastreaza, cred, insusirile razboinice ale baiesilor din vremea lui Balint. Doamna Manta imi spune ca aici fiecare piatra a muntelui inseamna istorie. Vorbeste chiar despre un vast muzeu romanesc, sustine ca Rosia Montana ar trebui rupta de netrebnicele vremuri de azi si bagata intr-o vitrina cu munti, cu rauri, cu sate, cu biserici, cu minele de aur cu tot.
N-am mai vazut un asemenea fel de a strange din dinti la o alta femeie. Nedreptatile o ranesc asemeni unei lame de cutit infipte in carne. Nu vrea sa destinda discutia, nu vrea sa aiba simtul umorului, nu vrea neaparat sa fie o gazda buna ori sa ma faca sa ma simt confortabil. Sunt lucruri mult mai presus de toate astea. "Patriotismul! Da, patriotismul", imi striga in fata. Si plange. Din gura acestei femei strigarile patriotice nu sunt lozinci sau clisee desarte. Sunt carne, sunt trup, sunt temei. "Noi suntem, domnule, legati prin toata fibra fiintei noastre de muntii astia! Si cand traiesti in munti, imprumuti de la taria muntilor o tarie de caracter. Eu n-as putea trai in alta parte. Daca ticalosii astia ma vor forta sa ma mut, in cateva luni eu am sa mor! Daca nu vad dimineata pe geam, cand ma trezesc, muntele asta frumos, Calnicul, sau cand ies in curte muntele celalalt, Vaidoaia, daca nu trag in piept aerul asta curat, daca nu simt linistea muntilor, eu am sa mor! Pe mine daca ma-nchizi intr-o cutie din aceea de beton, am sa mor! Pentru unii, legatura cu pamanturile natale e ceva asa, o tampenie, ideea de patriotism e un fleac. Asa oi fi eu, mai <<demodata>>, dar pentru mine e totul. Daca ma puteti intelege, eu sunt mandra, mandra! ca m-am nascut la Rosia Montana. Mandra ca traiesc in muntii astia, a caror istorie m-a impresionat mai mult decat orice pe lume..."
Un rosian imi spusese ca pentru Simeon Balint, care-a schimbat haina de preot cu cea de soldat, "libertatea poporului a fost mai presus decat slujirea lui Dumnezeu". Caci, motiva el, "un preot totusi nu are voie sa ucida". Abia acum cred ca n-a avut dreptate. Ascultand-o pe doamna Manta, imi dau seama ca pentru moti libertatea si credinta in Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru. Dumnezeul motilor e istoria insasi. Dumnezeu mananca istorie, bea istorie, fara istorie e doar un concept gol, filosofic, ratacind prin vazduhuri. Iar astazi, motii au nevoie iarasi sa lupte. In fata lui Frank Timis, in fata acestor venetici care vin sa le stramute satul cu istorie cu tot, ei au nevoie numai de ceva: de un om cu darzenia lui Simeon Balint. Un Balint, unul singur, si atat.Bogdan Lupescu
Fotografii de Horia Turcanu, Bogdan Lupescu