Craciun de basm la "Formula As"Dialog intre zei- Maestrul si Ceterasul -
Ceea ce vedeti in fotografiile alaturate s-a intamplat aievea: maestrul Sherban Lupu, violonist concertist cu reputatie internationala bine consolidata, profesor si seful catedrei de coarde al Universitatii Illinois din Statele Unite, a cantat si a improvizat muzica impreuna cu trei tarani: Ionu lu Grigore (zis Paganini), Dumitru Harb si Ion Paul din satele maramuresene Saliste, Stramtura si Budesti. Si nu o data, ci in doua seri consecutive, in cursul serbarilor de Craciun ale "Formulei As". Daca n-o spun destul de raspicat, neamurile, vecinii si prietenii ar putea sa creada ca istoriile povestite de cei trei ceterasi moroseni dupa intoarcerea acasa sunt pure nascociri. (Stiu ei, taranii, ca la Bucuresti oamenii se cam "imbata de cap", adica se dau mareti si spun tot felul de prostii.) Si totusi, "minunea" s-a petrecut aievea. Cei prezenti la neasteptatele evenimente au ascultat "duelul" maestrului cu ceterasii de dincolo de Gutai, tinandu-si respiratia, apoi au izbucnit in strigate frenetice. Nici unul nu avea cu sine un instrument de inregistrare; doar doctorandul italian Giuseppe Tulli, prezent din intamplare la sarbatoare, luat si el din scurt de eveniment, a scos din rucsacul lui studentesc un aparat si unicul minidisc disponibil si a imortalizat cateva secvente sonore.
Va intrebati de ce socot ca aceste evenimente au fost extraordinare? Pentru ca nu stiu sa se mai fi intamplat vreodata in cursul vietii mele, desi ele s-au mai petrecut si se petrec continuu. Lordul Yehudi Menuhin, de exemplu, a cantat caf? concert alaturi de lautari. E posibil ca George Enescu insusi, cu 60-80 de ani in urma, atunci cand isi purta invitatii de onoare (Yasha Haifetz, Pablo Casals, Carl Flesch...) la gradina de vara unde oficia tiganul Cristache Ciolac, sa fi pus mana pe vioara ca sa prinda temeinic acele trucuri, pe care le-a folosit mai tarziu in Impresii din copilarie, Sonata a Iii-a pentru pian si vioara "in caracter popular romanesc" si Caprice roumain; dar nu exista vreo marturie clara in acest sens. Oricum ar fi, e limpede ca, pe vremea cand trudeau sa faureasca si sa exprime o identitate nationala pe coordonate universale, muzicienii romanii erau mai atenti la productiile norodului decat astazi. E drept ca intre timp peisajul ideilor curente s-a schimbat. Dar exista inca motive pentru care merita sa iei seama, in continuare, la muzicile taranilor. Poate cel mai important este acela ca s-ar cuveni sa ne pese de cultura "celuilalt", cu care trebuie sa traim in armonie, si impreuna cu care vrem sa pasim in Europa. Si totusi, in Romania de acum, nu stiu de nici un muzician academic care sa se osteneasca sa ia aminte la productiile sonore ale satenilor, atat de "inculti", incat ignora pana si notatia muzicala! (E adevarat, o ignora adeseori, pentru ca nu le e de trebuinta: ei sunt exponentii unei culturi in care ucenicia, executia si transmiterea peste generatii a muzicii se fac fara ajutorul scriiturii).
Ce mi s-a parut minunat in intalnirea celor patru "ceterasi" (presupun ca d-l Sherban Lupu nu se va simti defel ofensat de acest apelativ!) - a fost respectul reciproc pe care si l-au aratat si vioiciunea cu care fiecare dintre ei se straduia sa "fure" de la celalalt un element tehnic de trebuinta. La un moment dat, Dumitru Harb si Sherban Lupu au disparut pentru cateva minute: primul il rugase pe al doilea sa-l invete tehnica spicatto, care i-a placut mult, dar pe care n-o mai vazuse la tovarasii lui de nunti sau de coasa. Pentru ca, vorba lui Gheorghe Moldovan din satul Bixad: "Ce stim noi nu stiti Dumneavoastra, iar ce stiti Dumneavoastra nu stim noi". Dumitru Harb vrea sa stie ce stie d-l Lupu. Acesta din urma - care, desi roman de origine, pare sa gandeasca altfel decat confratii de pe malurile garlei nationale - vrea si el sa stie ce stie Dumitru si ai sai. In Romania, el va nedumeri multa lume pretentioasa, atunci cand isi va pune in aplicare unul din planurile sale de viitor: acela de a sustine un recital alaturi de muzicanti tarani sau tigani.
Dar sa nu anticipam: maestrul Sherban Lupu a promis revistei "Formula As" un interviu, pe care il vom publica intr-unul din numerele viitoare. El va explica, cu siguranta mult mai bine decat mine, de ce s-a simtit atat de fericit cu ceterasii de pe Valea Marei, de ce a facut muzica impreuna cu ei, de ce le-a aratat o simpatie atat de vibranta si din care pricini are de gand sa continue colaborarea cu ei, inceputa aproape intamplator la petrecerile de Craciun ale "Formulei As".Speranta Radulescu
Fotografii de Horia Turcanu si Iulian Ignat
Miracolul
In duminica senina si geroasa de dinaintea Craciunului, noi, cei de la "Formula As", ne-am intalnit, ca in fiecare an, sa ascultam colinde. Asteptam in fata Bisericii Icoanei, si prima uimire-bucurie a acelei zile a fost grupul de maramureseni, tarani adevarati de pe Iza, in costume populare de-adevaratelea, veniti sa colinde.
Seara, "familia" As s-a reunit la un ospat ce anticipa Sarbatorile. La loc de cinste, la masa din mijloc, stateau maramuresenii, deloc inhibati de restaurantul scortos. In mijlocul lor - surpriza - era Sherban Lupu, violonistul de talie internationala, plecat din tara de aproape 30 de ani. Il stiam mai mult din inregistrari, iar pe viu l-am ascultat in dificilul concert de Glazunov, la Ateneu. Nu despre starea speciala pe care mi-au dat-o colindele si oamenii acelei duminici vreau sa scriu acum, ci despre un moment miraculos, care ti se lipeste pentru totdeauna de suflet, ce iti rasfrange bucuria asupra celor carora il povestesti. In fata lor nu poti sa iti ascunzi mandria ca ti s-a putut intampla tocmai tie.
Intr-o clipa binecuvantata a serii, Ionu lu Grigore de pe Iza a inceput sa cante "Ciocarlia", "provocandu-l" din mers pe Sherban Lupu, profesorul la Facultatea de Coarde a Universitatii din Illinois. Maramureseanul uscativ, gospodar in satul lui pierdut pe harta, si violonistul obisnuit cu fracul si cu marile sali de concert! Incremeniseram, sorbeam sunetele cu urechile, cu ochii, cu sufletul... Am fost atinsi cu totii de-o aripa de inger si peste noi atunci nu a mai trecut timpul.
Limba "Ciocarliei", a Muzicii, era aceeasi: Ionu lu Grigore, zis Paganini, ar fi cantat la fel la Carnegie Hall, Sherban Lupu ar fi cantat la fel in satul de pe Iza. Nu cred sa mai intalnesc a doua oara in viata atata bucurie si patos in ingemanarea a doua viori diferite, in armonizarea perfecta dintre talentul si virtuozitatea innascute, "scoase" doar la sarbatoare, si talentul scolit si premiat.
Nu cred sa mai intalnesc a doua oara in viata un asemenea Dar de Craciun.Claudiu Ionescu