</b><b>Sportivul roman al anului 2002</b><b>Leonard Doroftei</b><b>"Visul meu a fost sa devin campion mondial in fata romanilor"
Un om cald, sincer, cu un bun-simt care ar putea face sa roseasca o mare parte a "vedetelor" lumii romanesti din orice domeniu. Nu este vreun actor sau un om al artelor, ci un baiat mai degraba sarac, pornit dintr-un cartier modest din Ploiesti si ajuns campion mondial intr-un sport in care pumnii fac legea: boxul. Leonard Doroftei este sportivul roman al anului 2002. Felul entuziasmant in care si-a aparat in Romania centura de campion mondial cucerita in America i-a atras o uriasa simpatie populara si l-a transformat pe merit intr-un erou national.
Din pacate, faptul ca nu stim sa ne respectam valorile nu mai mira pe nimeni, astfel ca la cateva luni dupa ce il purta in urale spre victorie, Sala Polivalenta s-a transformat la mijlocul lui decembrie intr-o sala rece, impersonala, gazda a unui spectacol fara fast si fara vlaga, in care Ministerul Tineretului si Sportului a premiat de-a valma sportivi, antrenori, functionari publici, elevi olimpici. Marii sportivi ai nostri, si in special - sportivul anului, Doroftei, si Andreea Raducan, ambii aflati in pragul retragerii, meritau sa fie ovationati de mii de oameni si nu doar de cateva zeci de copii rataciti prin sala. Dincolo de dezamagirea lui Leonard, intors special din Canada pentru a primi titlul onorific la care visa din momentul in care a inceput boxul, raman clipele de glorie, dragostea ce i-o poarta romanii si faptul ca "Mosu" nu este doar un mare sportiv, ci si un om deosebit.
***
- D-le Doroftei, in primul rand, felicitari, nu atat pentru titlul de sportivul anului, cat pentru faptul ca ati predat ireprosabil, chiar si in momentele de entuziasm maxim ale cuceririi titlului, lectia modestiei si a bunului simt...
- Asa am fost educat, asta gandesc si asta sunt. Asta simt eu pentru Romania, totul porneste din inima mea, visul meu este ca tara mea sa fie cea mai frumoasa, iar oamenii mei sa fie cei mai frumosi. Asta, pentru ca am trait aici alaturi de acesti oameni, am trait la fel si am suferit la fel. Cu totii nu-l aveam decat pe Dumnezeu. Multi romani si-au trait prin mine visul si eu am simtit asta. Tot ce am vrut a fost sa le aduc lor bucurie. De aici a pornit marea diferenta intre cele doua lupte, cea din America si cea din Romania. Marea mea dorinta s-a indeplinit, iar acum nu mai conteaza ce se intampla cu cariera mea. Si te rog sa nu mai vorbim cu "dumneavoastra", eu sunt eu, Leonard.
"In Canada imi lipseste tot ce-i aici, dar mai ales zambetul oamenilor"
"Din pacate, nu-ti pot povesti decat despre mama. Pe tata l-am pierdut cand aveam sase ani, dar am ramas cu amintirea frumoasa a unui tata extraordinar. Mama a muncit toata viata, de dimineata pana seara, ca sa aiba ce pune pe masa copiilor. Nu a stiut ca m-am apucat de box pana cand nu am venit invinetit acasa, dupa un meci dur la juniori. S-a speriat, saraca, l-a chemat pe fratele meu mai mare, i-a zis ca a venit baiatul desfigurat acasa. Nu a fost deloc de acord sa merg la box, dar nu avea ce sa-mi faca, imi placea prea mult, nu avea cum sa ma opreasca. Dupa ce am luat primul titlu, a inteles ca e o treaba serioasa si nu mi-a mai zis nimic. Eu eram foarte mandru de mine, toata lumea zicea ca o sa se mai auda de numele meu. Totul incepuse de la o altercatie in strada, s-au dat cativa pumni si dupa aia cineva m-a intrebat daca nu vreau sa merg la box. Aveam 14 ani si in momentul in care am intrat in sala de box nu am zis decat atat: <<oau!>>. Era o sala noua, curata, avea asa o lumina... si am simtit de la inceput ca mi-am gasit terenul. Pana in acel moment nu aveam nici o idee despre ce o sa fac in viata, cu scoala abia supravietuiam. Atata vreme cat te duci cu stomacul gol, n-o sa-ti intre nimic in cap, asa ca preferam sa merg la un fotbal sau sa pun cuie pe linia de tramvai.
- Iti pare rau ca n-ai facut o scoala cum trebuie?
- Sportul este foarte important pentru cei care nu au nimic de facut. Decat sa stea pe strazi, sa-si gaseasca bucuria vietii in droguri, mai bine fac un sport de performanta si-si gasesc un tel. Insa in primul si in primul rand le recomand sa mearga la scoala, sa invete carte, asta conteaza foarte mult in viata. Nu neaparat sa fie cei mai buni, dar macar la mijloc sa fie si tot e bine, sa se poata ajuta singuri in viata. Mie imi pare rau pentru ca n-am avut idee despre viata, n-am stiut ce inseamna un contract, ce inseamna o limba straina si multe alte lucruri pe care as fi putut sa le invat la scoala. Iar acum sunt un pic speriat, pentru ca ma retrag si nu stiu sa fac altceva decat box.
- Ati urcat pe scena la "Galaxia Tineretului si Sporturilor" cu un tricolor la gat si ati spus: "Steagul nu e pentru cei din tara, ci pentru cei din Canada, care ma tot intreaba: <<E bine la noi, iti place aici?>>, iar eu le spun: <<Nu! Imi place in Romania!>>. E chiar atat de greu printre straini?
- E foarte, foarte greu. Cei care emigreaza in Canada sau in orice alta tara incearca sa creada ca se pot adapta, insa eu m-am dus acolo cu o treaba si nu am acceptat niciodata ideea ca pot fi asimilat, ca ma pot integra. Cei de acolo s-au purtat foarte frumos cu mine si multi vor zice ca sunt un prost ca nu raman acolo, dar mie imi lipseste totul cand sunt in Canada, tot ce-i aici. Acum sunt dezamagit, pentru ca eu credeam ca pumnii pe care i-am luat in cap si munca mea vor fi respectate cum se cuvine aici, acasa. Totusi, nu voi spune ca nu mai vreau in Romania, ca vreau sa intorc spatele tarii si sa plec, pentru ca iubesc oamenii de aici si cred ca intr-o zi, cat mai curand, vor duce o viata mult mai buna.
- Privind in urma, ce-i mai important: faptul ca ti-ai indeplinit visul sau ca ai asigurat familiei tale o bunastare materiala?
- Amandoua sunt foarte importante, nu pot sa nu fiu multumit de faptul ca am niste bani cu care copiii mei vor merge la scoli bune. Eu, din momentul in care am intrat in sala aceea de box, am avut un drum, nu am vrut sa fac din sport o afacere, n-am luat-o nici la stanga, nici la dreapta, am mers inainte. Am facut cinci ani de antrenamente in fiecare zi, mai putin duminicile, pentru a ajunge campion mondial chiar in fata romanilor. Asta a fost visul meu. Nu spun ca n-au fost momente dificile, in care eram obosit de atatea lovituri si ma gandeam sa ma las. Echilibrul l-am gasit in familie, alaturi de sotie si de copii. Mie mi-a fost greu fara tata si de aceea ma voi lasa de box, pentru ca vreau sa ma bucur cat mai mult timp de acum incolo de copiii mei, iar ei sa ma aiba alaturi.
- Fiindca tot veni vorba de copii...
- Suntem de fapt trei copii in familie, Adrian, de sapte ani si jumatate, Alexandru, de patru ani si jumatate, si cu mine. Imi place sa ma pun in mintea lor, sa-mi amintesc de zilele copilariei. Sotia mea a tras tot greul, fara ea nu as fi facut nimic. Intalnirea noastra a fost cel mai pur exemplu de dragoste la prima vedere... Despre copii, ce pot sa spun decat ca sunt lumina ochilor mei, as face orice pentru ei. In ultima vreme, cat am fost mai liber am apreciat foarte mult timpul petrecut alaturi de ei, i-am dus la karate, la o sala de box, sa vada si ei cum e. Abia astept sa ma intorc la ei de Sarbatori, chiar daca acolo Craciunul nu este ca-n Romania. Cand eram mic, aveam un Craciun sarac, doar eu il vedeam frumos, mama ne aducea un brad, iar eu cu sora mea il impodobeam cu lucruri facute de noi, din hartie glasata, plus ceva globulete. In Canada imi lipseste zambetul oamenilor, e frumos, sunt multe lumini, dar parca nu zambesc ca noi. Stii ce mi-a spus baiatul meu mai mare cand am plecat? "Tati, tot ce vreau de la Mos Craciun e ca tu sa o iubesti pe mama."Iulian Ignat