</b>
<b>Cand Mos Craciun aduce in dar iubirea</b><b>- Miraculoasa poveste a unor oameni disperati si saraci, carora cititorii revistei noastre, prin darul preaplinului lor sufletesc, le-au schimbat din temelie destinul. Le dedicam reportajul de fata, in semn de omagiu pentru exercitiul Binelui pe care il practica necontenit -
Cu trei luni in urma, descopeream in inima inca verde a Deltei Dunarii o uimitoare poveste de dragoste aflata la marginea disperarii si-a existentei, dar ocrotita de zidurile unei mari iubiri. Descopeream acolo, in Delta, existenta a doua lumi paralele care nu se intrepatrund, ai caror oameni nu-i zaresc si nu-i inteleg pe "ceilalti". Delta cuprinde laolalta iahturile celor bogati, lansetele sclipitoare ale turistilor, armele scumpe ale vanatorilor de aiurea, iar dincolo de toate acestea, pe maluri, la umbra salciilor si uneori la umbra spaimei, traiesc ei, cei saraci, cei care nu au permise de pescuit, desi numai asta stiu face, cei care sunt obligati sa supravietuiasca de la o zi la alta, cu copiii in brate, braconand in noptile fara luna pestii ce candva le apartineau lor, iar acum le apartin "celorlalti". Am scris atunci despre strania poveste de dragoste a celor doi, despre copiii lor cu ochi halucinanti, albastri, si despre saracia fara limite, despre minunatul adapost pe care-l poate constitui iubirea in fata disperarii. Mihai si Liliana Chitai construisera o lume, un refugiu in fata disperarii si respirau iluzia acestui refugiu odata cu copiii lor cei mici, odata cu amintirea copiilor pe care-i pierdusera. Ca un glob magic, iubirea celor doi cuprindea si proteja sufletele dinlauntru, copii, catei adoptati, amintiri si... pe ei insisi. Dumnezeu, imi spuneam, le daruise o pavaza miraculoasa impotriva saraciei, a disperarii, a abandonului, le daruise ceva care ii tinea uniti, care ii tinea in picioare, care ii proteja de lumea aspra a "exteriorului". Ei isi gasisera astfel un fel special de echilibru, o cale de a scapa din fata unei realitati nedrepte.
El, Mihai zis Misa, este lipovean, este visator, este tacut si atunci cand este emotionat nu poate vorbi. Cuvintele i se opresc in gat, numai ochii vorbesc pentru el. Il revad atunci, in septembrie, ca intr-o secventa dintr-un film rusesc. El este in apa Dunarii, tacut. Scoate din scobitura unei pietre un sapun si se spala. In acelasi loc se scalda atunci cand era copil, in acelasi loc punea sapunul, numai ca acum nu el este copilul, acum el insusi are copii. Si iata-l pe pustiul Andrei zis Floricica, iata-l venind, alergand catre taica-sau, aruncandu-se in bratele lui si in apele tulburi ale Dunarii. Copilul rade fericit printre stropii de apa, il apuca de barba, de parul rosu de lipovean. Misa surade trist in lumina calda a asfintitului si il mangaie pe copil, in arunca in sus, il dezmiarda tacut, intr-o clipa de o superba eternitate. Asa l-am cunoscut pe Misa Chitai, nebanuind nici o clipa tragedia muta din spatele acestei secvente. El nu vrea sa spuna nici un cuvant despre el insusi, ca si cum nu ar mai spera la nimic, ca si cum cuvintele ar fi devenit inutile, ca si cum ar prefera sa se scufunde singur in Dunarea disperarii sale. Nu vrea sa spuna ca este pescar fara vasle si fara noroc, nu vrea sa vorbeasca despre faptul ca mancarea pentru el si pentru copiii lui este o problema vesnica, nu vrea sa scoata o vorba despre tristetea si despre spaima care umplu ca un abur rece bojdeuca amarata in care ei locuiesc. Vrea insa sa spuna ceva despre Liliana, despre nevasta lui, pe care el o iubeste si care, iata, vine spre noi in seara aceasta de septembrie cu un copil in brate si cu unul de mana. Prefera sa vorbeasca despre cum a cunoscut-o la Bacau, pe cand facea armata, despre ochii ei verzi si adanci si despre cum a adus-o el aici, in adanca Delta si in adanca saracie a vietii sale de pescar taiat de la portie de catre destin.
Ea este altfel insa, e mai directa si mai taioasa, ea nu se sfieste sa vorbeasca despre disperare, si despre iubire, si despre copiii lor frumosi, si despre foame si despre speranta. Ea spune ca numai Dumnezeu are grija de ei, si numai El stie cum au facut sa supravietuiasca.
Urma sa-l vad apoi pe drumul intunecat catre casa, catre asa-zisa lor casa de la marginea satului, acolo unde curentul electric nu mai ajunge, acolo unde ultima lumina si ultimul raset se opresc. Urma sa patrund fara glas intre salciile seculare, sa vad cateii oplositi pe langa biata lor gospodarie, si in locul in care mezinul lor de 10 luni vorbeste cu stelele, noaptea, in curte. Urma sa patrund inghetat in singura lor camaruta luminata de o candela si de o icoana lipoveneasca si urma sa asist la jena lor in fata saraciei. Ei se tineau mereu de mana, copiii roiau mereu pe langa ei, in timp ce noaptea calda de septembrie acoperea cu aripa ei amestecul acela straniu, cum n-am mai vazut, de disperare si de iubire, de spaima si de speranta, de bezna si de lumina.
Promiteam atunci ca o sa scriu si ca o sa ma intorc. La ferestrele fara geamuri erau muscate in cutii de conserve. Imi spuneam ca asemenea lucruri, si asemenea locuri si asemenea istorii n-au cum exista. Curtea era maturata, iar copiii imparteau o paine cu Vis si cu Sultan, cateii. Se petrecea in septembrie.
</b><b>Intoarcerea la Mila
Noiembrie. Intr-o seara primesc un telefon si de undeva o voce sugrumata imi spune: "Domnul Horea, sunt eu, Misa, de la Mila 23...". Apoi tace, ca si cum s-ar fi sufocat. Un moment de tacere si trece la aparat Liliana, nevasta-sa, apoi eu incep sa inteleg ce se petrece acolo, in adancurile Deltei, de unde vorbesc ei. Este ziua de nastere a lui Praslea, a celui mic, cel care vorbeste cu stelele. Face un an in seara aceasta si, Doamne, oamenii acestia care abia pot vorbi de emotie si de lacrimi imi spun ca e prima aniversare a vreunui copil de-al lor, o aniversare adevarata, in care copiii mananca prajituri pe saturate, in care se sufla intr-o lumanare, in care ei canta si se bucura. Ei sunt acolo, undeva, la Mila, la niste rude care au telefon si voiau sa-mi spuna ceea ce s-a petrecut, ce minune, ce minunat lucru, ce... Misa nu poate vorbi pentru ca plange, dar o sa-mi spuna ea cum a fost, cum a aparut mai intai articolul in "Formula As" si cum Dumnezeu si-a intors fata catre ei, cum mai intai au venit la ei pachete cu mancare si cu haine, cum au venit scrisori nenumarate, apoi mandate postale cu bani pentru ei si pentru copii, cum... "Domnu" Horea, am pus ferestre la casa, am reparat usa, domnu" Horea, am luat barca cu rame si am facut sobe in casa, si copiii... Copiii au hainute de iarna si noi am vrea... Misa nu poate vorbi acum pentru ca este... emotionat, dar am vrea sa... oamenii care ne-au trimis, care... sa le multumim, cumva..."
Eu incep sa inteleg ca s-a petrecut ceva important si ca trebuie sa ma intorc acolo, sa vad cu ochii mei si sa inteleg. Nu e vorba numai despre bani, si despre ajutor si despre o poveste de dragoste care a miscat inimile unora dintre noi, e vorba de ceva cu mult mai important. Am auzit, am simtit cumva in vocile lor strangulate de emotie ceva important. I-am auzit pe copii ciripind despre scoala si despre dulciuri, am auzit-o pe mama lor soptindu-le: "Spune, spune si despre hainute, spune despre caiete, spune despre tot, spune...". Si ei spuneau fericiti despre toate acestea, in timp ce eu stateam incremenit cu telefonul la ureche, ascultand sunetul miracolului de la capatul firului, hotarand pe loc marea intoarcere in Delta.
Decembrie. Sunt imbarcat din nou pe un vaporas din tabla si strabat din nou canalele unice ale Deltei, numai ca de data aceasta Delta e dusmanoasa, cerul e tulbure, pasarile fabuloase ale acestor locuri au disparut, lasand locul vanturilor nemaivazute, viscolului si unui ger naprasnic. Sunt ore intregi in care ma pot gandi la ceea ce s-a petrecut acolo, la Mila 23, la felul in care destinele noastre sunt calatoare si schimbatoare, la marile rascruci ale vietii prin care trecem si despre care ne dam seama, uneori, prea tarziu. Oamenii acestia spre care ma indrept au trecut printr-o asemenea rascruce, intr-o clipa, dintr-o rasuflare, destinul li s-a schimbat. E ca si cum Dumnezeu ar fi facut un gest, si in clipa aceea mii de oameni ar fi facut si ei gestul, toti in acelasi timp, ca mii de oglinzi ale aceluiasi gand. Mii de oameni si-au intors fata catre semenii lor aflati la marginea disperarii in acelasi timp cu Dumnezeu. Cum, de ce au reactionat oamenii acestia, ce i-a impresionat pe ei in asa masura incat la unison sa se simta solidari cu familia aceasta de la marginea lumii si de la marginea existentei? Cine sunt oamenii care au simtit ca nu pot ramane nepasatori? Si de ce? Sa fi fost impresionati de saracia lor, de frumusetea copiilor lor, de povestea de iubire fericita si nefericita in acelasi timp? Si-apoi ce simt ei, Misa si Liliana Chitai, ce simt copiii lor, ce gandesc ei despre toate acestea, despre faptul ca intr-o zi au descoperit ca nu sunt singuri, ca cineva tine cu ei, ca lumea exterioara nu e indiferenta, ca lumii ii pasa, ca iubirea lor e inconjurata de o iubire cu mult mai mare si mai puternica.
Pare inevitabil ca de fiecare data cand ajung la Mila 23 sa fie seara. Debarc in mijlocul vantului si al unei fulguieli ca lama de sabie. Satul e scufundat in intuneric. Drumul catre marginea satului e lung. N-a mai ramas nimic din stralucirea de vacanta a acestui loc, nimic din voiosia indiferenta a turistilor, nimic din lumini. Totul e negru si inghetat.
Inot prin bezna si prin ger pana acolo unde ar trebui sa fie locul casei lor. Apoi vad fereastra luminata palid de lumina de foc si aud cainii. Sunt Vis si Sultan, care ma recunosc in mijlocul gerului, care ma adulmeca, pe care ii scarpin pe pipaitelea pe dupa urechi. Strig si usa se deschide si intru. Inauntru e cald si lumina de candele si de lumanari. Copiii cei mari stau pe paturi si ma privesc. Ajunge un gest, o vorba, ca ei sa izbucneasca in chitaituri fericite. "Misa e dupa paine, trebuie sa vina", sopteste Liliana, inchizand usa in fata vijeliei.
Despre miracole si despre iubire
Privesc imprejur. Peretii din chirpici sunt lipiti si acoperiti cu pleduri, cu paturi si cuverturi, prin ferestre nu intra vantul si a aparut acolo, intr-un colt, un cuptor taranesc din pamant pe care ei au amenajat un pat pentru copii. Si mai e o masuta joasa pe care stau lumanari si candela, si acolo, pe masuta, vad scrisori, zeci, sute de scrisori si mandate postale. Cuvintele se spun greu la inceput, apoi incep sa curga, apoi un suvoi nestavilit se revarsa, copiii vor sa-mi arate ceea ce au primit, ea, Liliana, scoate dintr-o poseta alte teancuri de scrisori, copiii scot jucarii, ea scoate haine, ei scot dulciuri de undeva, ea scoate cutii, pachete si mereu mai multe scrisori, copiii scot carti de colorat si manusi si toate acestea vor sa mi le arate, sa-mi spuna, sa-mi explice. Camera minuscula a casutei lor gazduieste o sarabanda nebuna, ei n-au mai vazut niciodata atatea jucarii, atata ciocolata, atatea haine la un loc, si acum clipesc fericiti din ochii lor albastri, ciripesc in mijlocul harababurii fierbinti si stralucitoare a acestei seri. Ea se invarte de colo-colo ca si cum n-ar sti ce sa spuna mai intai, cu ce sa inceapa. "Doamne-Dumnezeule", zice, "cred ca jumatate din tara asta ne-a scris, ne-a trimis, ne-a ajutat, cred ca... nu stiu ce sa spun, nu stiu ce sa fac...", zice punandu-si mainile la frunte. Plange si rade in acelasi timp, invartindu-se ametita prin camaruta modesta, aceeasi si totusi atat de diferita. Acolo unde era tacere, acum sunt rasete de copii fericiti, speranta a luat locul deznadejdii, caldura a luat locul frigului. Cei mici nu inteleg cum, ce s-a petrecut, nu inteleg natura acestui miracol, ei doar danseaza inlauntrul sau. Eu rasfoiesc teancurile cu scrisori, in timp ce ea imi povesteste cum au reparat toata casa, zidurile, ferestrele, cuptorul, cum au cumparat barca aceea cu rame. "Iti dai seama, domnu" Horea, o barca adevarata, a noastra, avem acum barca noastra...". Eu stiu ca barca aceea pe care n-am vazut-o din pricina intunericului de-afara inseamna hrana lor, inseamna peste, deci mancare, caci aici, in Delta, o barca este instrumentul care face deosebirea intre viata si moarte. Deschid apoi o scrisoare la intamplare, venita din Ploiesti, si citesc undeva, pe la mijloc: "...incercam sa va ajutam cum putem si sa ne rugam pentru voi. Ati putea sa fiti copiii si nepotii nostri si de aceea din putinul pe care noi il avem va trimitem si voua, dragilor ai nostri...". O familie de pensionari... Apoi iau alta scrisoare si alta si alta, si sunt sute de scrisori. Citesc, si pe masura ce citesc, mi se face cumva frig de ceea ce vad. Liliana tace uitandu-se la mine, simte ca se petrece ceva si mie nu-mi vine sa cred, pentru ca abia acum inteleg valul urias de bunatate, de bunavointa, de solidaritate extraordinara care i-a imbratisat fierbinte pe acesti oameni. Abia acum inteleg de ce Misa, tatal acestor copii nu putea vorbi, nu putea explica ce se intampla, de ce vocea lui se ineca in lacrimi. Aceste sute de scrisori si sute de mandate postale, aceste siruri nesfarsite de pachete pe care ei le-au primit prin posta i-au coplesit. Inteleg ca aceste ajutoare vin de multe ori nu de la oameni bogati, ca in aceasta tara sunt rezerve colosale de suflet, ca romanii sunt buni si sunt milosi, ca inimile lor bat intr-un fel pretios, ca greutatile vietii nu i-au impietrit. Inteleg citind randurile lor ca romanii sunt vii.
Se deschide usa si apare Misa Chitai insotit de o pala de vant rece ca gheata. A adus paine si trei beri, pentru ca noi sa ciocnim, sa celebram modest acest miracol extraordinar la care eu sunt martor si pe care ei il traiesc cu rasuflarea taiata. Ne asezam in jurul masutei care-mi aminteste de o ilustratie din "Capra cu trei iezi", in jurul lumanarilor si al candelei, in jurul acestor minunate petice de hartie venite de pretutindeni si care marturisesc ceea ce s-a intamplat. Misa tace mereu cu ochii umezi deasupra unei barbi care i-a crescut mult, ia o scrisoare dupa alta cu mainile tremurande, un mandat dupa altul si priveste fara sa spuna nimic. Inima lui de rus lipovean s-a topit si s-a scurs. Eu citesc, citesc, citesc, nemaisaturandu-ma de aceste dovezi ca oamenii sunt buni, ca inimile lor sunt mari. Dincolo de bani si de jucarii si de haine, sunt mereu vorbe de incurajare, sunt oameni care spun "anuntati-ne de ce mai aveti nevoie, spuneti-ne, suntem aici, suntem fratii vostri, prietenii vostri, nu sunteti singuri" si bag de seama ca aceste lucruri le smulg mereu lacrimi acestor amarati cotropiti de o mare bucurie. Copiii sunt undeva in spate, jucandu-se la caldura in patul lor cel nou, afara e o vijelie fara putere impotriva candelei, ei stau aplecati peste masuta cu mainile pierdute printre scrisori. "Nu e zi sa nu mai primim ceva de la oamenii acestia, nu e zi sa nu primim cateva scrisori", zice Liliana, "si eu le raspund mereu, in viata mea nu am trimis o scrisoare, pentru ca n-am avut cui, si acum nu-mi ajung zilele sa scriu pentru toti cei care..." Eu copiez intr-un caiet nume de oameni care i-au ajutat, o pagina, doua, trei, apoi imi dau seama ca e o nebunie, ca n-as putea niciodata sa scriu toate aceste sute de nume, ca scriind numai cateva i-as nedreptati pe ceilalti, si intelegand acest lucru, deodata mi se pare ca multimea aceasta de oameni ale caror inimi se regasesc aici, pe masuta minuscula a sotilor Chitai, sunt de fapt o singura fiinta colectiva, un singur suflet si o singura inima care a batut intr-o singura clipa. Romanii si-au intors fata catre alti romani. Ii privesc cu atentie pe cei doi. Sunt atat de tineri si atat de batrani in fericirea lor. Umbrele trecutului sunt acolo, dar si bucuria prin care trec acum, si mai ales e o mirare, o uimire stranie pe fetele lor, o uimire ca ei sunt aceia din mijlocul acestei povesti, ca a fost posibil ca toate acestea sa li se intample lor. Eu ii intreb despre barca si despre planurile lor de viitor, iar ea, Liliana, ca si cum nu m-ar fi auzit, zice ca vrea sa-i cunoasca pe fiecare dintre cei care... "As vrea sa vad cum arata, cine sunt cei care ne ajuta, pentru ca nu m-am uitat niciodata la un om care sa fie asa cum sunt ei." Chiar asa, imi spun, cum arata cei care au facut posibil acest miracol?
Aveam sa plec tarziu, in noapte, dupa ce am ascultat in amanunt tot ce li s-a intamplat. Fiecare lucru, oricat de mic, voiau sa mi-l spuna, pentru ca eu sa inteleg, sa pricep, sa fiu convins in mod absolut de realitatea acestui miracol. "Daca nu scriai ca ne iubim si ca ne iubim copiii si cainii, nimeni nu ne-ar fi iubit cum ne-au iubit." Asadar au inteles, imi spun, ca esenta acestui miracol a fost iubirea, ca strigatul articulat in limbajul cosmic al iubirii il aude oricine, ca...
Ii las in usa bojdeucii de chirpici, fericiti, tinandu-se mereu de mana, asa cum i-am cunoscut. Viscolul nu mai are putere asupra lor.
Craciunul sub salcii
Ma intorc a doua zi, pe lumina, prin vanturile salbatice ale Deltei. Vad salciile centenare ale curtii lor fara de garduri, urland cu pletele smulse de viscol. Ei sunt afara cu totii si ma asteapta, infofoliti. Misa imi arata fericit barca cea noua, ale carei rame sunt inca albe-albe, copiii imi arata jachetele lor cele noi, Praslea are ochii la fel de ireal de albastri, casa mie mi se pare la fel de amarata, insa ei sunt fericiti, pentru ca vanturile nebune nu mai pot intra prin crapaturi. Imi spun ca au dat haine si mancare si la altii, pentru sufletele celor doua fetite pe care ei le-au avut si care au murit, imi spun ca s-au impacat cu toti cei cu care erau suparati si ca s-au rugat pentru toti cei care i-au ajutat, ca ceea ce li s-a intamplat nu o sa uite niciodata. Poate ca este adevarat ca miracolele schimba oamenii, ca odata ce ai trait un miracol esti altfel. Catelul Vis alearga, latra fericit, pare ca simte, ca presimte ceea ce eu as numi bucuria din mijlocul viscolului, se lipeste de copii si face giumbuslucuri si eu observ ca nu i se mai vad coastele. Particip la toate acestea ca la un ritual, ca la o sarbatoare pe care nu mi-am imaginat-o niciodata. O atmosfera superba pluteste imprejurul acestei case darapanate, in ciuda vantului, in ciuda frigului, in ciuda aerului de decrepitudine. E ceva care emana de la ei si care cuprinde totul, aerul, cainii, copiii. Chiar si numai pentru aceasta clipa, drumul pana aici, la marginea lumii, a meritat. Ei stau la poze, Misa isi scoate marele fes din cap, sunt toti acolo, in spatele barcii. Sunt fericiti. "Ce sa le spun, ce sa scriu din partea voastra oamenilor care vor citi toate acestea?" Ei stau o clipa incremeniti in mijlocul vijeliei si se uita unii la altii. "Spune-le ca ii iubim", zice Misa, "ca... ii iubim." Salciile din spate danseaza nebuneste in vant, fulgi de zapada taie tabloul acesta in felii oblice cu viteza luminii, copiii tipa de presimtirea primelor Sarbatori adevarate ale vietii lor.
Imi amintesc despre ei atunci, ultima data cand i-am vazut, in septembrie. Erau tacuti si intorsi catre ei insisi. Se sprijineau unii pe altii ca sa nu se prabuseasca in fata saraciei, a disperarii, a unui destin ca o fatalitate de neinlaturat. Acum sunt intorsi cu fetele catre lume, simt ca fac parte din ceva si ca nu mai sunt singuri. Atunci se iubeau cu spaima. Acum se iubesc cu ochii deschisi, cu fruntile descretite. Dragostea nu mai este un refugiu, un ascunzis in fata unei lumi necrutatoare, ci tinde sa cuprinda lumea. "Spune-le ca-i iubim." Aceasta este diferenta. Ei nu mai sunt ghemuiti in iubire, zgribuliti, inspaimantati, impietriti, ci emana in jurul lor iubirea. Iubirea nu mai este un scut, ci un dar pe care ei simt nevoia sa-l faca.
Ei raman apoi facand cu mana din spatele barcii, ca intr-o fotografie de epoca, in timp ce eu ma indepartez, pentru a ma imbarca pentru lungul drum inapoi, scufundat in amintirea serii din urma. O seara magica, ce ar fi putut fi la fel de bine chiar seara de Craciun. Ce mai lipsea din atmosfera unei seri de Craciun? Poate bradul, numai ca aici, la marginea lumii, nu sunt brazi, sunt numai salcii si vanturi naprasnice.
Plec de la Mila 23 cu sentimentul nedefinit al unei inimi dand pe-afara, sunt fericit ca am luat parte la toate acestea si sunt mandru ca apartin cumva multimii acesteia articulate de iubire, marelui suflet, marii solidaritati care a facut posibil acest miracol, superbei generozitati a romanilor care i-a facut pe oamenii acestia sa traiasca din nou. Romanii sunt cei care spuneau in scrisori "fiti tari, nu sunteti singuri, ne rugam pentru voi", in timp ce fericitii de la marginea lumii imi spuneau printre lacrimi de recunostinta "ne rugam pentru binefacatorii nostri". Ce fenomen, ce renastere uriasa de suflet poate genera asemenea minuni? ma intreb, strabatand marile intinderi inghetate deja ale Deltei, in ce civilizatie, in ce uniuni politice, economice si militare trebuie sa se integreze romanii, cata vreme ei fac deja parte din ceva cu mult mai important, cu mult mai greu de atins: moralitatea absoluta a Binelui? Ce drepturi sa invete romanii pentru minoritati, cata vreme din toate colturile tarii ei vibreaza la tragedia unui cuplu de lipoveni disperati de la gurile Dunarii?
Epilog
M-am intors in oras, purtand in carnet zeci de numere de telefon, zeci de nume, zeci de adrese din toata tara, ale acelora care, din putinul lor, au facut parte unora mai saraci decat ei. Am vrut sa-i cunosc pe aceia care au scris cuvinte de imbarbatare impotriva descurajarii, pe aceia care au trimis jucarii unor copii care nu au avut niciodata asa ceva. Am vrut sa stiu cum arata acesti compatrioti ai mei cu inima mare. Am alergat prin cateva orase din tara si i-am cunoscut numai pe cativa dintre ei. Am avut surpriza enorma sa descopar ca mare parte dintre ei nu doresc ca figurile lor si numele lor sa fie publicate, am descoperit ca majoritatea nu sunt bogati, ba dimpotriva. Intr-un mare oras din Ardeal, am descoperit un grup de batranele extraordinare, de confesiune evanghelica si ortodoxa, care actioneaza impreuna, ca un fel de liga de intrajutorare, desi ele insele traiesc din pensii marunte. Alearga prin vecini si pe la biserica si pe la cozile din cartier ca sa stranga bani si haine si tot felul de lucruri pe care le trimit oricui are nevoie de ajutor, si ele insele ar putea constitui subiectul unui reportaj. Am gasit studenti care au donat din bursa, am gasit muncitori cu 8 copii care au trimis din hainele copiilor lor, am gasit un colonel pensionar si vaduv care si-a vandut din colectia numismatica pentru a trimite un ajutor. Intr-un sat de langa Bucuresti, un preot a batut strazi intregi si a predicat duminica pentru a strange de la oameni ajutoare. Povestea fiecaruia dintre cei pe care i-am cunoscut ar merita spusa.
Mai intai, am vrut sa scriu numele tuturor celor care au facut ca acest miracol sa fie posibil. Apoi am inteles ca sunt atat de multi cei care au facut acest lucru, incat ar fi imposibil. In cele din urma, am inteles ca fotografiile copiilor de la Mila 23 si bucuria lor, iesirea din deznadejde a oamenilor acelora, declaratiile lor de iubire si de recunostinta, acestea toate vor fi singurul lucru care va conta in ochii acelor oameni extraordinari care, cum spuneam, si-au intors fata catre semenii lor, toti, in aceeasi clipa de superba solidaritate.
Stiu ca intr-un fel anume, printr-un cosmic mecanism secret, printr-o minunata lege a compensatiei, bucuria pe care cititorii "Formulei As" au daruit-o oamenilor acestora se va intoarce spre ei, binefacatorii. In acest sens, Craciunul acesta sta sub semnul unui miracol.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)