Metamorfozele dreptei postcomuniste
Hegemonia pesedista produce reactii multiple din partea fortelor de dreapta, parlamentare si extraparlamentare. Partidul Social Democrat incearca sa redevina ceea ce fusese inainte de 1992, adica Frontul Salvarii Nationale. E o reintoarcere la dominatia absoluta si la procedeele centralismului (antidemocratic, nu democratic). Fsn preluase de la Pcr neatinse retelele puterii centrale de stat, iar acum Psd incearca sa anuleze efectele reformelor descentralizatoare din administratie, sanatate, comert, precum si din invatamantul superior. Psd este partizanul privatizarii facute pentru oligarhia pesedista, in rest merge pe crearea unei societati asistentiale, in care oamenii sunt "legati de glie" prin sistemul precar de protectie sociala, pe care il accepta pentru ca nu sunt incurajati sa devina independenti, cetateni liberi, indivizi capabili sa isi ia soarta in maini. Psd este marele patron al coruptiei institutionalizate, cu toate ca promite tuturor ca va lupta fara mila impotriva coruptiei. Acestea si multe altele sunt motivele pentru care fortele de dreapta sunt mai mult decat intemeiate sa critice guvernarea hegemonica a stangii si contraperformantele acesteia.
Desi guvernarea stangii este plina de imperfectiuni, abuzuri, erori, opinia publica este inca multumita de prestatiile Psd. Imbunatatirea evidenta a unor indicatori economici, de fapt un semn al redresarii economice intervenite dupa ani de declin, anumite conjuncturi favorabile (de la renuntarea la vizele Schengen pana la invitatia adresata Romaniei la Praga) sunt fapte pe care partidul de guvernamant le foloseste cu abilitate in favoarea sa. Cu o asemenea abilitate incat, in ciuda nemultumirii lor cu privire la directia spre care se indreapta tara, cu privire la nivelul nemaiintalnit al coruptiei, cu privire la abuzurile unor oficiali, oamenii par a favoriza tot Psd. Pentru o schimbare radicala a perceptiilor populatiei nu este suficienta erodarea fortelor politice de stanga aflate la guvernare. Mai este nevoie si de un asalt puternic al opozitiei de dreapta.
Inainte de 1992, cand Fsn, Iliescu, Roman, Brucan si grupul lor imens de putere au pus bazele strambe ale noului sistem politic, ei beneficiau de un sprijin popular cu mult mai puternic decat dupa alegerile din 2000. Cu toate ca noua conducere nu mai era comunista, anumite practici politice erau nedemocratice sau de-a dreptul antidemocratice. Ele se combinau insa cu masuri de democratizare si liberalizare. Conducerea fesenista impletea masurile democratice cu cele antidemocratice, politicile de dreapta cu cele de stanga. Nu este de mirare ca impotriva ei s-a ridicat o larga coalitie antifesenista, Conventia Democratica din Romania, adica partide acoperind tot spectrul politic (liberali, taranisti, social-democrati, ecologisti, civici etc.), puternic sprijiniti de grupuri ale societatii civile. In mod absolut eronat, opozitia se grupase sub stindardul anticomunismului, cu toate ca adversarul Fsn nu era mai putin periculos, in timp ce fesenistii la putere pretindeau ca lupta impotriva celor care doreau sa instaureze imperfecta Romanie interbelica. Infruntarea de atunci se dadea pe multe teme, dar nu era o infruntare intre stanga si dreapta. Cand a avut loc alternanta politica din 1996, in coalitia de guvernare erau doua partide membre ale Internationalei Socialiste (Pd-ul lui Roman, Babiuc, Severin, Basescu etc. si Psdr-ul lui Cunescu, Athanasiu etc.). Deci nu se poate spune ca era vorba despre o coalitie de dreapta sau macar de centru-dreapta. Nici reformele facute nu au mers prea mult pe o directie de dreapta. De fapt, neducerea la capat a reformelor a fost una dintre greselile capitale ale coalitiei de dupa noiembrie 1996. Cealalta a fost suficienta celor care luptau impotriva coruptiei, care pretindeau ca au obtinut succese majore impotriva flagelului, dar succesele lor reale au fost doar pe dimensiunea verticala, in timp ce pe orizontala coruptia se intindea mult mai rapid.
Tot in perioada 1996-2000 s-a produs si apropierea Pdsr (viitorul Psd) de Internationala Socialista, fara sa fie deloc clara orientarea de stanga a partidului dominat de cateva dintre cele mai prospere grupuri de interese, capitalisti oligarhi imbogatiti de pe urma spolierii economiei de stat. In ciuda faptului ca regruparile stangii cuprindeau partide care se aflau si in coalitia de guvernare, Cdr 2000 a ales sa lupte in campania de alegeri sub sloganul electoral "Singuri impotriva stangii!". Abia dupa pierderea alegerilor din 2000 de catre fostele partide ale Conventiei Democratice s-a produs fuziunea pe partea stanga dintre Pdsr si Psdr, iar apoi a inceput lupta partidelor opozitiei parlamentare (de fapt, doar Pnl) si extraparlamentare pentru impunerea ideilor de dreapta in viata politica. Contextul este unul cu totul aparte, pentru ca centrul stanga si stanga radicala domina peste 80% din mandatele celor doua camere parlamentare, atat la putere (Psd), cat si in opozitie (Pd si Prm). Daca acestor 80% din procente le adaugam grupurile de centru stanga din interiorul Udmr, tabloul este unul cu totul dezechilibrat.
Cu toate acestea, fortele politice de dreapta nu reusesc sa convinga electoratul de faptul ca reprezinta o alternativa credibila. O parte din vina o poarta chiar dezamagirea care a urmat enormelor asteptari din perioada 1996-2000. O alta parte din vina o poarta propaganda multora dintre adversarii acelei coalitii (din presa, de la Cristoiu la Tuca, din politica, de la Iliescu si Nastase pana la senatorul Prm, Tudor), care nu incetau sa intoxice electoratul cu privire la esecul dreptei la guvernare. Era un esec, dar nu al dreptei, din moment ce Pd si Pdsr erau membre ale Internationalei Socialiste, iar Pntcd a guvernat in spiritul de centru-stanga impus de Ion Diaconescu, care de nenumarate ori a invocat traditia de centru-stanga mostenita de la inaintasul Mihalache, cel care intemeiase Partidul Taranesc din Vechiul Regat. Singurii care au avut un mesaj cat de cat constant si s-au dovedit eficienti politic au fost liberalii, care, desi nu au fost lipsiti de inconsecvente de tipul social-liberalismului, au reusit sa se desprinda de Cdr si sa intre in Parlament. Pntcd a continuat sa se faramiteze, chiar si dupa pierderea alegerilor. Acum incearca sa se reunifice (proces prin care au mai trecut si liberalii la un moment dat). In jurul celor doua partide istorice graviteaza tot felul de partidulete, care nu s-au decis incotro sa o ia. Au aparut si politicieni de tip nou, care reafirma idei vechi in ambalaj nou, dar nu sunt in stare sa priceapa complexitatea vietii politice autohtone. Ca si cum n-ar fi fost destul, o serie de fosti politicieni de frunte incearca sa isi faca loc in peisaj mizand pe o oarecare experienta politica, pe promisiunea vaga a unui sprijin international, ca si pe faptul ambiguu ca unii alegatori vor altceva. Culmea este ca unii dintre acesti actori se bazeaza tocmai pe sprijinul celui mai mare adversar, partidul de guvernamant. Ce va iesi din tot acest talmes-balmes nimeni nu stie. Singurul lucru cert este ca, in afara de Pnl, care lupta eficient in Parlament contra masinii de vot Psd-Udmr, celelalte forte politice vor trebui sa convinga electoratul ca merita sa treaca de pragul de 5%.Dan Pavel