Abecedar cu tarani</b>
<b>
Cred in viitorul satelor maramuresene
Am mers si anul asta in Maramures pentru a participa, de data aceasta, la jocul de sarbatoare organizat de Ioan Pop in satul Hoteni. De atunci, tot astept un moment de liniste - de-o vreme sunt tot pe drumuri - ca sa va impartasesc gandul care ma arde. Acest gand nu este legat direct, asa cum v-ati astepta poate, de jocul de Sfanta Marie Mica al hotenarilor si al "laturenilor" - vecinii lor din Breb si Sat Sugatag. (Presupun ca ati aflat din paginile acestei reviste cat a fost de minunat si de reconfortant.) Gandul meu e altul: cred ca orice roman care merge in Maramures simte, ca si mine, ca isi recapata - macar pentru un timp - increderea in conationalii sai si curajul de a merge inainte.
</b><b>De ce oare?
Pentru Ca Maramuresenii Muncesc Nebuneste. Chiar daca vremea, pamantul si uneltele nu-i ajuta destul, ei robotesc ca apucatii din zori pana-n noapte. Nu se opresc decat duminicile, pentru a merge la biserica si a petrece in familie, la nunti sau la jocul satului, acolo unde el mai exista. Un prieten francez, care a avut proasta inspiratie sa mearga in august in Maramures pentru anchete etno-muzicale, imi povestea ca se rotea toata ziulica prin jurul oamenilor, incercand fara succes sa-i atraga la vorba. Raspunsurile erau intotdeauna: "Nu pot. N-am timp. Pleaca de-aici ca ma incurci la treaba. Vino duminica". Pana si cei trecuti de 80 de ani sunt la fan. Maramuresenii nu asteapta sa-i indemne cineva la treaba, "sa li se dea" sau "sa fie ajutati"; nici nu stau dupa-amiezile in pat, la televizor, urmarind foiletoanele sud-americane - asa cum se intampla deseori in satele din Muntenia si Moldova. Oricat de mica ar fi - cel putin deocamdata - productivitatea muncii lor, ea exista si nici unul din ei nu-si permite sa o dispretuiasca.
Pentru Ca Maramuresenii Isi Bat Capul Sa Vada Si Sa Inteleaga Ce Se Petrece In Lume. In tinutul lor, ai sa intalnesti tarani care stiu ce s-a petrecut la recentele alegeri din Franta, sunt la curent cu unele legi in dezbatere parlamentara, au opinii inteligente si informate in legatura cu sosirea Papei la Bucuresti si cu deosebirile dintre credinta ortodoxa si cea greco-catolica. Desi traditionalisti, ei nu-si astupa ochii si urechile la ceea ce depaseste granitele tinutului lor. Fapt care le ingaduie sa se vada in perspectiva si - la urma, urmei, de ce nu? - sa-si situeze mai corect propriile probleme in context national si mondial.
Pentru Ca Maramuresenii Sunt Firi Pozitive. Ei nu se multumesc sa constate cu resemnare, ca ceilalti romani, ca "toti ne fura", "toti ne mint", "toti vor ciubucuri", "politicienii sunt neispraviti si mincinosi", "justitia e corupta", "nimeni nu ne sprijina" etc. Acestea sunt adevaruri banale si neproductive, cine si le rasuceste in minte fara contenire nu face decat sa-si distruga moralul si sa-si diminueze capacitatea de actiune. Maramuresenii observa injustitiile si abuzurile, le blameaza, dar se intreaba numaidecat: acestea fiind conditiile, cum sa facem sa iesim la liman fara sa ne manjim si noi? Ce sa inchiriem, ce sa vindem si ce sa cumparam in schimb, ce sa amenajam, cum sa facem rost de bani cinstiti, cu ce parcela sa incepem si cu care sa terminam cositul ca sa avem mai mult spor, ce neamuri sa chemam de ajutor cu bratele. Anul trecut, am surprins din intamplare dialogul dintre doi tarani oarecare - repet, tarani oarecare. Primul ii spunea celuilalt: "Vreau sa-mi fac si eu o baie in casa, am facut o <<aplicatie>> pentru finantare prin Uniunea Europeana... cu asta... cu turismul agrar". Un asemenea dialog e greu de imaginat - daca nu imposibil - in Moldova sau Muntenia rurala. Maramuresenii au, prin urmare, curajul proiectului modern si nu se tem sa infrunte inevitabilele riscuri: de a fi respins, de a fi controlat si ingradit in actiune, de a restitui finantarea incorect folosita, de a pierde recolta, de a nu avea clienti-turisti etc.
Pentru Ca Maramuresenii Nu S-Au Instrainat De Traditii Si Nu Le-A Intrat Prosteste In Cap Ca Ele Nu Le Mai Sunt De Trebuinta. Cei mai multi oameni din alte provincii nu inteleg defel ca cine se rupe de credintele si practicile cu radacini seculare ale comunitatii sale risca sa-si piarda busola, sa nu se mai regaseasca, sa fie strivit de complexe de inferioritate. Or, maramuresenii intuiesc ca ancorarea culturala ferma ofera un suport existential solid si de neinlocuit.
</b><b>La liman, intregi la trup si la minte
Nu vreau deloc sa sugerez aici ca taranii maramureseni sunt niste oameni de afaceri aidoma fermieilor nemti, elvetieni sau americani. Nu vreau sa pretind ca nu au si ei momente de confuzie, spaima, neputinta, indecizie si tembelism. Nu sustin deloc ca gandirea lor e de o coerenta si modernitate fara cusur. (Am observat, de pilda, ca - chiar si pentru cei mai luminati dintre ei - ideea practicarii unei agriculturi bazate pe monocultura sau pe producerea unui articol unic este inca aberanta: adica cum, sa ma ocup numai de albine si sa n-am si eu in ograda o vaca, doi porci si ceva porumb, ca toata lumea? Ar fi rusine!)
Poate printre maramureseni vor fi fiind si nostalgici ai "epocii de aur". (Nu stiu sigur, pentru ca eu n-am avut ghinionul sa-i intalnesc.)
In fine, e sigur ca sunt unii carora le e rusine de tarania lor si incearca sa se debaraseze de ea simbolic - de exemplu, ascultand sau comandand la nunta muzici de peste tot si de nicaieri, preferand discoteca jocului duminical, inlocuindu-si portul taranesc cu toale ieftine de targ s.a.m.d.
Dar, una peste alta, oamenii Maramuresului iti dau motive sa crezi in forta lor de a iesi la liman inaintea celorlalti romani, intregi la trup si la minte; de a-si gasi, in lumea larga ce sta sa ne cuprinda pe toti, un loc in care sa traiasca bine, frumos si cu fruntea sus.Speranta Radulescu
Muca
Ea locuia pe un scaunel de bucatarie iar eu locuiam in poala ei fermecata, poala unei fuste de canepa inalbita, dintr-un sat maramuresean. Cand n-avea chef de vorba, canta: un cantecel taraganat si subtire, intretaiat de suspine si lacrimi care ii abureau ochelarii, condensand in spatiul casei atat de multa melancolie, incat o impingeam usurel, de la spate, spre dulapul rosu, din lemn vopsit, in care se afla elixirul vietii, ascuns intr-o sticla infundata cu cocean de porumb: horinca, puntea trecerii catre rai.
Cand vorbea, nume de femei si barbati pe care ii striga de departe veneau siruri-siruri, asteptand la picioarele ei incaltate in tarlici, sa fie chemati la infatisare, fiecare cu plangerea si povestea lui. Un pomelnic al neamului dinspre mama, cu intamplari de viata, si mai vesele si mai triste, un ghem fara capat, pe firul caruia ajungeam demult si departe, intr-o lume unde soarele nu voia sa apuna si traia la un loc cu stelele si cu luna, in pajistile inmiresmate si inflorite de dincolo de Gutai.
Ii spuneam Muca de la Mamuca, mama mamei, in poala careia ajunsesem imediat dupa nastere, si din care nu m-a alungat niciodata, desi se simtea exilata si incoltita in lumea rece si ostila a orasului. Incerca sa se apere, muncind din zori pana in noapte, ca sa aiba justificari. Spala, calca, gatea, curata, crapa lemne, culegea plante medicinale pe care le usca in camara, pe polite, pregatea suncile, jumarile si carnatii, punea muraturi, fierbea magiun si dulceturi din toate fructele de padure, pe care mergea sa le adune pe munte, cu cosarca ei agatata in spinare, cocea gogosi, cozonaci si placinte si nu obosea niciodata, bucuroasa de laude, intristata de vorbe rele, nemeritate, pentru care lacrima nevazuta, peste cojile de cartofi din chiuveta sau peste tigaile cu rantas. Apoi o lua de la capat, siroind de devotament si iubire, slujind neclintit rostul casei, in care partea ei era munca si, absolut gratuit, fara ca cineva sa i-o ceara, dragostea, o dragoste neclintita, pentru care nu s-a targuit niciodata, ridicand-o in ziduri in preajma noastra, ferindu-ne si aparandu-ne.
Mai tarziu, cand intamplarile nefericite ale vietii au dus-o inapoi, in satul ei de dincolo de Gutai, a murit de tristete si de singuratate, fiindca intre timp invatase sa nu poata trai fara dragoste.
O uit cateodata, dar in clipele grele, zidurile ei de iubire sunt in spatele meu, ma intaresc si ma sprijina, si cu toate ca se afla acum atat de departe, nefiinta nu mai are putere asupra ei: Muca sade iarasi pe scaunelul mic, de bucatarie, si eu stau iarasi in poala ei fermecata, ascultand pomelnicul acela vechi, de familie, in firul caruia m-a legat si pe mine, cu dragoste.Sanziana Pop